Am visat. Se întâmplă uneori să găsim abia în umbra celor mai ascunse fapte blânda esența a vieții. Poate fi în zâmbetul unui copil… Un simplu surâs te poate face mândru de umanitatea obscură din care se presupune că faci parte. Sau poate fi o floare. Un banal joc “mă iubește, nu mă iubește” sau un parfum trecator de verdeață proaspătă cu iz de mireasmă te poate încânta în cel mai pueril mod. Sau poate fi un vis. Un vis în care te înalți pe o stâncă. Observi tonuri de gri abraziv pe care le încerci tactil atunci când extrem de dificil escaladezi roca. Atât de banal. Dar ajungi SUS ! în varf. Acolo de unde poți privi panorama nimicului … poți controla vântul simțindu-i adierea machiavelică si rece în părul mult prea inocent despletit, poți trăi… si percepe macabra ispită de a sări in gol… de a cădea… de a zbura. Visezi toate astea și te întrebi retoric dacă ai găsit esența vieții, dacă Divinul îți poate răspunde la o ultimă provocare .. și sari ! Simți cum fiorul rece al fricii te încearcă tot mai puternic… râzi !! Da, râzi !! Te bucuri că în sfârșit vei afla aciditatea mult râvnită a finalului… în sfârșit poți spune satisfăcut că ai atins ispita… Dar… te trezești. O sumbra disperare te cuprinde căci ai ratat jalnicul răspuns pe care erai atât de curios să-l creezi… și ca un leu ce tocmai își scapă victima din colții ce aproape își terminaseră crima, te simți supărat pe viață și îți promiți că în visul următor vei cădea ! Dar până atunci îți cauți esența în copii și flori.