Pascal, bănuiesc, recomanda o cură de plictiseala ca test suprem de omenie. Să te poți răbda cîteva ore, izolat între patru pereți, să contempli senin... seninul tavanului. Să pricepi astfel că plictiseala (și cîte altele puse la index de pripeala pretențioasă a mentalității comune) nu este răul în sine, că și ea poate fi asumată cu îndrăzneală și profit ca o zădărîtoare (și nu zadarnică) încercare a destinului.

Doar plictiseala zăcută și refuzată iritat, arogant și isteric are efect nociv asupra sufletului, în timp ce aceea asumată și cultivată își mărturisește taina, evoluează și rodește nesperat. Doar boicotînd frivola și pripita salvare în promiscua prezență a celorlalți, insistența în plictiseală te învață să te rabzi pe tine însuți și numai astfel să-ți devii intim, te convinge că singurătatea poate fi nu doar prietenoasă, ci și benefic-instructivă, te îndeamnă să consimți că lenea nu trebuie nici ea irosită pe suficiența sterilă a feluritelor activisme.

Orice dat uman, cît de umil și detestat, cît de debil și iritant ar fi, odată asumat cu demnitatea și modestie, are șansa de a fi reabilitat, recuperat și convertit, transfigurat și îmblînzit. Îndurîndu-te de el, îl eliberezi din starea silnică în care îl exilase prejudecata comună, te învoiești și te împaci cu ciudățenia sa, te uimești de virtuala și înciudata sa minunăție.

Astfel, îndurînd plictiseala, te poți alege – ca un fel de antidot al amărăciunii sale – cu cea mai delicată și tenace dintre virtuți: răbdarea. Căci, sub ochii tăi plini de grijulie răbdare, plictiseala se poate întrema: anemica, pasiva, dependenta plictiseală răsfățată și revendicativă a lui a te plictisi fără se poate preschimba în plictiseala robustă a lui a te plictisi de. Þi se urăște atunci de sinele tău ce se complace în neputință și neajutorare, te saturi de placiditatea amăgitoarea a tropismelor plăcerii – frivole, călduțe, confortabile. Îmblînzită, dar și maturizată, plictiseala nu se mai simte ofensată de blamul social și e transfigurată în privilegiu ce înnobilează.

Îndeletnicidnu-mă vreme îndelungată cu ale plictiselii, pot spune astăzi fără nici un echivoc: m-ar plictisi să fiu plictisit. Căci înțeleg să refuz de-acum, fără falsă pudoare, atît desueta, rudimentara plictiseala neîmblînzită (căreia i-aș putea spune sălbatică, dacă n-ar fi doar isterică – bestial pervertită omenește), cît și pe toți plicticoșii (bieți diletanți sau profesioniști sadea ai plictiselii cultivate).

Departe de a crede că poți statornici o vocație în negativitatea vieții, mă alătur opiniei oneste a lui Andrei Pleșu, gîndind că atenția, grija, migala, îndeletnicirea delicată cu obstacolul, cu impasul, cu neajunsul ne pot revela „splendida lor, iluminativă întunecime. (căci) Nu e vorba de a căuta, cu un fel de sumbră obstinație drama, (ea e, în fond, aceea care ne caută): e vorba însă de a o trăi – cînd se produce – nu ca pe o închidere, ci ca pe o cauză, ca pe un început, din care poate decurge totul, ca pe o ocazie”.

Ca pe o vînjoasă maimuță a posibilei, fragilei, vulnerabilei noastre omenii. În clipa acelei asumări „nu poți cîștiga decît atît cît ești dispus să pierzi”.