"Noi sîntem cei ofticați pe cei
care nu sînt cu noi;
suntem cei care vorbesc romgleza
cu inevitabile stricăciuni.

Noi sîntem cei care nu spuneau eu niciodată
Fiindcă n-aveam ce să spunem prin asta.

Noi avem idei puține,
pe care nu putem să le argumentăm.
Am învățat papagaliceasca școlii
și facem comentarii literare despre noi
cu trei exprimări îndoite și o lăudătură.
Iar discuțiile noastre «literare»
sînt niște veritabile ședințe de partid."

(Marius Ianuș- Ștrumfii afară din fabrică)


"Poetul , ca și soldatul nu are viață personală."( Nichita Stănescu)

Locuitor vremelnic al Cetății, el se va dori mereu implicat, ascultat, adulat. Din punct de vedere etic și moral el va avea mereu datorii față de societatea în care a ales ( sau nu!) să trăiască .Cetatea îl va hrăni și adăposti. Iar Poetul (ca și soldatul ) îi va rămâne recunoscător și îi va mulțumi prin frumusețea și adevărul versurilor sale.
Retras în turnul său de fildeș, poetul va fi mereu singur, iar "spiritul său creator nu va putea să-și dea randamentul decât însoțit de conștiința libertății"( L. Blaga).
De-a lungul istoriei, omul creator de spiritualitate- fie el poet, pictor, muzician- a fost constrâns de către societatea ce-l adăpostea la compromisuri, a fost nevoit să-și vândă creațiile pentru a trăi. Limita dintre a-și vinde creațiile și a se vinde pe sine , a-și vinde precum Faust sufletul și libertatea, a devenit uneori foarte subțire în condițiile unei societăți tiranice. Trebuie să existe o etică a creației? Au respectat oare marii creatori ai lumii până la capăt o astfel de etică? Prea dificil de raspuns și nu acesta va fi rolul nostru în această lucrare.
Vom aminti însă aici pe cei care au trecut dincolo de limita datoriei față de societate, pe cei care și-au folosit talentul poetic( atunci când acesta a existat) pentru a obține nu doar o bucată de pâine necesară supraviețuirii, ci cu mult mai mult, în detrimentul celorlalți locuitori ai Cetății. Vom încerca să îi amintim doar, nu să emitem judecăti pe care să le regretăm ulterior. Pentru că nu putem judeca neputând înțelege, nu putem simți constrângerile materiale și spirituale ale anilor de dinainte de 1989.
Dar totuși tinerețea noastră poate simți ridicolul și prefăcătoria și fariseismul și - de ce nu?- nonvaloarea poetică. Putem astfel vorbi despre proletcultismul românesc ca despre un curent literar de sine stătător; un curent literar apărut și bazat pe anumite condiții sociale și economice și dispărut atunci când aceste condiții nu au mai existat. Spre deosebire însă de alte curente literare, nimeni din generațiile viitoare de poeți nu își vor revendica ascendența poetică în exponenții de seamă ai proletcultismului românesc: Dan Deșliu, M. Beniuc, C.V. Tudor sau chiar A. Păunescu.
Datorită unor astfel de “mercenari ai cuvântului” poezia patriotică românească s-a demonetizat până la dispariție, chiar și versurile cu puternica încărcătură patriotică, revoluționară trecând astăzi pe lângă tânăra generație fără a lăsa în urmă pic de emoție. Și nu vom mai fi cuprinși de emoție poetică citind "Un pământ numit România", și nu-l vom mai putea crede pe Luceafăr:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Þara mea de glorii, țara mea de dor.

Proletcultismul a luat naștere odată cu Rusia stalinistă și a creat o adevarată istorie, acționând în mod egal asupra tuturor artelor: critica și istoria literară, pictura, sculptura, muzica simfonică si poezia. Pentru poezia balcanică, a însemnat cea mai gravă criză literară de la începuturi și până în mileniul al treilea.
În România, începutul proletcultismului este reprezentat de stalinismul cultural dintre 1948 și 1956 ce distruge vechiul sistem românesc de valori și instituțiile culturale corespunzătoare, propunându-și realizarea omului "de tip nou", după trăsăturile sovietice. Ca și în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus prin forță: legăturile intelectualilor cu Apusul au fost complet întrerupte, Academia Româna și asociațiile profesionale cu tradiție ca Societatea scriitorilor români sau Societatea compozitorilor români au fost desființate și înlocuite cu unele noi, din care personalitățile care nu erau agreate de noul sistem au fost înlăturate. În 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de cărți și reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice și din manualele școlare. Operele unui număr de autori sunt interzise în întregime: Radu Gyr, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu etc. În cazul literaturii și culturii universale, lista interdicțiilor este imensă: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide și mulți alții.
Odată cu acestea, s-a trecut la educarea tinerei generații în spiritul corespunzător. Cenzura nu era suficientă, trebuia ca toată lumea să creadă în acest cult, toți poeții născuți după stalinismul cultural aveau să înțeleagă importanța partidului încă înainte de a cunoaște toate literele. Un număr prea mare de poezii patriotice împânzeau Abecedarul. Poezii sleite, fără nume de autor, scrise probabil cu cinci minute înaintea unei ”pauze de masă’’ .
Procesul este constant și niciodată neglijat. Operele studiate în anii de școală sunt atent selecționate pentru a servi doctrinei comuniste. Publicarea textelor ce nu aveau nici un punct comun cu ‘realismul socialist’ era din ce în ce mai restrânsă, ulterior devenind chiar inadmisibilă. Chiar începând cu anul 1948 un articol din Scânteia încearcă desfințarea unui mare poet contemporan, Tudor Arghezi: "Cu un urît mirositor vocabular [...], Arghezi nu face în poezie decât ceea ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele... Crâmpeie de frumusețe adevărată se mai întâlnesc pe ici-colo în poeziile lui Arghezi..."(S. Toma)
A fost interzisă publicarea unei opere ce astăzi este nelipsită din bibliografia oricărui licean. "O scrisoare pierdută" nu a fost publicată pentru că nu era în concordanță cu doctrina comunistă administrată tinerilor. Da, "O scrisoare pierdută" nu avea nici un “erou al construcției socialiste”. În fapt nu avea nici un erou, deci nu putea fi publicată. Și exemplele pot continua la infinit.
În revistele vremii incep să apară odată cu trecerea timpului rubrici dedicate tinerilor poeți. Geo Dumitrescu, un poet nevoit să plătească bir vremilor pentru a continua să publice, întreține în Flacăra târzie o rubrică dedicată începătorilor cunoscută sub numele de Atelier literar. Poeziile publicate aveau adeseori valoare, dar se întampla regulat ca unul sau mai mulți “câștigători” să fie cu mult sub media generală. Acesta este însă un tribut mic; în alte zone lucrurile erau cu mult mai grave. De aceea rubrica Atelier Literar a rămas o victorie asupra sistemului prea greu penetrabil.


"Vezi tu, copilule, vezi...
Spicele grele aplecate în vânt
Apele repezi,
Soarele…
Da. Este soarele patriei,
Al patriei mele,
Al României Socialiste"

(Iuliana Penescu - Patriei; pioner, publicată în revista Cutezătorii, ediția de Joi, 10 Mai 1973)

"M-am născut sub flamuri tricolore
În epoca de aur a dreptății
Și am rostit un nume: Ceaușescu
Eroul păcii și al libertații."

(Emilian Helj - M-am născut în România; clasa a VII-a, publicat în Tribuna elevului în Hunedoara)

http://img74.imageshack.us/img74/3346/partu.jpg

(Pagina din Abecedar
Ed. Didactică și Pedagogică, București-1974)

Partidul este prima poezie publicată în Abecedar. Este genericul unui film revăzut la nesfârșit; un generic mai explicit decât întreg filmul, decît “Obsedantul deceniu’’. Un generic în care actorii( prea mulți “eroi ai construcției socialiste’’) sunt reuniți sub sigla “Partidul Comunist’’ și datori să ne călăuzească pe drumul nostru harnic în țara ca în povești!. Iar tinerii…tinerii noștri poeți nu pot decât să înțeleagă asta ca o datorie, nu pot decât să mulțumească prin poezia lor( măcar prin una din ele) soarelui României Socialiste pentru că au invățat literele într-o ordine clară:
“T R Ã I A S C Ã P A R T I D U L C O M U N I S T R O M Â N !”

Putem încerca atunci să citim în interiorul acestui slogan. Să îi găsim pe ei: reprezentanți de seamă, barzi ai proletcultismului; pe cei care au crezut în ideea socialistă și pe cei care au scris pentru binele personal. Să îi descoperim și pe cei care s-au compromis pentru a putea publica dar și pe cei care au opus rezistența ce a dus la cenzură parțială sau totală. Pentru că proletcultismul rămâne o perioada mult prea tulbure pentru generalizări.

În căutarea unui punct de pornire ne-am oprit asupra anului 1949. Jumătatea secolului XX echivalează cu începutul obsedantului deceniu desemnat de apariția publică a primilor poeți proletcultiști remarcabili: Victor Tulbure si Dan Deșliu. Nu vom dedica însă prea multe rânduri primului menționat deoarece, dincolo de lamentările sale poetice și nepoetice nu îi putem reproșa nimic. Slava adusă patriei a fost felul său de a se rata și asta nu îl deosebește cu nimic de alți proletari ori doar poeți de ocazie. A cutreierat rând pe rând casele de creație alături de artiștii mai mici sau mai mari ai vremii și totuși a rămas mereu în umbra “primei linii”. Nu putem spune același lucru și despre tovarășul Dan Deșliu, carne de tun în prima linie, dar ce carne!. A debutat cu ”Goarnele inimii” ( răsunătoare metaforă, nu credeți?!) și a rămas cunoscut pentru balada Lazăr de la Rusca ( nu-și merită nici măcar ghilimelele), adică un cântec – portret al eroului socialist. Imaginea sa de ilegalist “sărac și cinstit” pe care elevii și-o închipuiau ori de câte ori citeau baladele sale voioase cu titluri precum “Reșita îl slăvește pe Stalin” poate fi considerată prima sa victorie. Peste ani însă ne consolăm cu gândul că acei copii se vor fi răzbunat pe tupeul nonartistului ( that manipulative bitch!) prin articole și reportaje menite să scoată la iveală trăsături mai puțin delicate.
Un bun exemplu de portret ni-l oferă jurnalistul și romancierul Dumitru Augustin Doman despre care tind să cred că l-a prins pe Deșliu în plină desfășurare de forță ( afirmație bazată stric pe aritmetica mea elementară): “Deșliu era un tânăr mereu pe dos, îmbracat însa la patru ace, curtat de studente și chefuind la Athenee Palace. La sindrofii de înalt nivel, însuși Gheorghiu-Dej îl invita cu paharul de șampanie în vreun colț și-l tachina în legătură cu ultimele poeme din Scânteia. Aflăm din jurnalul lui Mircea Horia Simionescu cum Deșliu a fost închis de mai-marii zilei în sala de ședințe a Palatului Curentul de la etajul (și șantajul) întâi, cu o sticlă de băutură fină și amenințat că nu va ieși de acolo decât cu kilometricul poem “Lazăr de la Rusca”. Dar după ce iese, poemul este publicat ca un eveniment epic, ca o capodoperă realist-socialistă scrisă după un reportaj scânteist contrafăcut. Iar poemul fluviu însemna drepturi de autor și Premiul de Stat, adică bani cât să-ți cumperi o vilă pe Șoseaua Kiseleff, însemna glorie greu de suportat de un june curtat de studente, tinere poetese și actrițe în devenire.Viața tânărului Hemingway în cafenelele Parisului ca o sărbătoare fără sfârșit? Boema fericită a lui Scott Fitzgerald? Viața în lux a lui Vasile Alecsandri la Paris, la Iași sau la Mircești? Aș! Niște anonimi necăjiți în comparație cu gloriosul Dan Deșliu din “obsedantul deceniu”, cel care cânta cu “goarnele inimii” partidul și-ai lui conducători “. Au pornit apoi diverse povești: despre un tânăr dornic de glorie care nu s-a putut abține să se identifice drept Dan Deșliu într-un tren, jucând rolul ‘gloriosului’ poet timp de zece stații, până când un conductor mai morocănos l-a predat poliției pe mediocrul profesor de limba română și altele asemenea.
Posteritatea sa se rezumă de aici înainte la trei cuvinte: praf și pulbere. Diabetul îl face să își schimbe iar imaginea. De aici și până la momentul în care “sare-n barca FSN” totul poartă eticheta de “bârfe”, căci activitatea sa literară e sublimă dar lipsește cu desăvârșire.
După toate acestea, să afirm că Deșliu un a fost adevărata perlă a “obsedantului deceniu” ar fi o ipocrizie din partea mea. Accept totuși acest risc pentru a putea trece mai departe către un poet ce a fost ani la rând un tipic; toți cei care l-au urmat i-au împărtășit soarta în diverse proporții și poate că dacă mi-aș fi limitat lucrarea doar la acest personaj nu aș fi greșit întru totul . Mihai Beniuc a debutat în 1938 dar adevarata sa “carieră” începe în 1946 când publică volumul “Un om așteaptă răsăritul” prin care își “declară” viitoarele intenții. Volumul este primit poate mai bine decât se aștepta, iar Beniuc este trimis la Moscova în calitate de consilier cultural și , cu toate că nu face față acestei experiențe, la întoarcerea sa este desfăcut, spălat și întins covorul roșu pe care pășește în stilul marilor artiști fără a refuza vreuna din funcțiile și onorurile acordate. Cu un volum pe an are să își asigure un trai excentric, mult dorit dar nemeritat. Pentru opinia publică și pentru toți ceilalți poeți, Beniuc este șeful partidului literar comunist. Paginile manualelor sunt rezervate pentru poeziile sale ce formează un adevărat patrimoniu:

“Ce să vă spun? Noi ăștia sîntem prea comuniști
Ca să mai fim, de soarta ce ne pîndește, triști.”

Este astăzi greu de crezut că acest emo-guy cu pretenții diplomatice vorbea serios. Versurile sale aduc în mare măsură cu primele manele difuzate în România atât la nivel poetic cât și la nivel de fenomen și astfel publicul larg se regăsește din plin în cele mai banale rime. Și asta e tot ce contează până la urmă. Doar de atât avea nevoie Beniuc.
Prea comunist ca să mai fie trist, schimbă macazul odată cu schimbările politice ale deceniului șapte și traversează fără mari pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua jumătate a deceniului șapte, când sunt combătuți în mod public mulți dintre scriitorii devotați cândva tovarășului Dej. Cum Ceaușescu devine noul “zeu”, cântecele pentru tovărașul Gheorghe Gheorghiu Dej se metamorfozează și ele în cântece pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu. Chiar dacă nu va mai fi niciodată liderul mișcării, Mihai Beniuc a rămas conducătorul primei generații proletcultiste sau exemplul perfect pentru o viață lipsită de griji, având o conștiință mutilată și talentul de a minți fără scrupule:

“Cu tulnice și cu cimpoaie n-am
Cîntat pe la ospețe-n bairam.
Lăsai pe alții-n vesele petreceri,
Pe cînd trudeau din greu ciocane, seceri.”

Totuși atenția de care a beneficiat Beniuc și alți asemenea nu a fost mereu benefică și, ca în orice organizație, mai devreme sau mai târziu a stârnit invidii de nereprimat în rândul partidului comunist și nu numai. Când am întâlnit-o pentur prima dată pe Nina Cassian undeva în mediul online am încadrat-o în grupul poeților controversați ai obsedantului deceniu și am înteles pentru întâia oară că problema proletcultismului are mult mai multe unghiuri decât mi-aș fi închipuit. Volumul de debut îi aduce o nesperată apreciere și susținere din partea lui Tudor Arghezi care își pune mari speranțe în tânăra artistă. Dar după criticile nefavorabile din Scânteia anului 1947, Nina Cassian se reprofileazăâ canalizându-și treptat puterile spre sporirea cultului proletarului. Aici descoperim o altă Nina Casian care scrie la comandă politică strângând din dinți ori de câte ori cineva din “prima linie” ii ia fața, consacrându-se oficial sau publicând peste spațiul alocat dânsei în Scânteia. Poate că ajunge chiar să creadă în sistemul comunist, când deja se declarase o susținătoare a viitoarei cetăți “a eticii și echității socialiste”. Considera că a te perinda pe la castele ca artist sau om de știință este un fapt normal, o dovadă a prețuirii acestora. Replicând indirect unei ziariste care s-a grăbit să-și schimbe blana după 1989, poeta notează: “Locuind în vile sau în castele, nu mă simțeam nici uzurpatoare, nicidecum onorată, ci îndreptățită beneficiara unei legitime generozități a unui regim care-și prețuia talentele și le încuraja să creeze (...) Un oarecare sentiment de jenă am încercat cînd, locuind în vila Enescu (unde am conceput compoziția Fascinatii Tonale ), m-au vizitat prietenele mele: Rodica Iulian și Ioana Orlea-Marioara, nepoata Marucăi și fata lui Bâzu Cantacuzino care mi-a povestit cum, copil fiind, se juca în acele încăperi. Deși sînt convinsă că genialul George Enescu n-ar fi avut nimic împotrivă să adăpostească, în lipsa lui, tineri compozitori…” ( Evenimentul Zilei, 10 aprilie 2004)
“An viu, nouă sute și șaptesprezece” este cel de-al doilea volum de poezii, un volum în care nu mai regăsim nimic din frumusețea primelor sale versuri. Titluri ca “Lenin in drum spre Smolvii” ; “Cântecul gardistului roșu” sau “Cosașul Constantin Petrovici Ivanov” sunt suficiente pentru a ințelege direcția spre care se îndrepta Nina Cassian. Ea însăși notează în începutul volumului: “Poemele care urmează au fost sugerate de lectura uriașei opere Istoria războiului civil din URSS la a cărei redactare au lucrat M. Gorki, V. Molotov, C. Vorosilov, S. Kirov, A. Jalanov, I. Stalin.”
În alte volume din perioada proletcultistă este glorificat Stalin, într-un stil imnic pueril și degradant:

“Þara noastră-n sărbătoare
Freamăta răsună
Glasuri tari de muncitori
Cântă împreună.
Roșii maci de bucurie
Ne-au crescut în cale
Și în inimii a pătruns
Slava zilei tale.
Stalin, țara te slăvește
Marele tău nume
Strălucește neînvins
Soare peste lume”
(Þara noastră-n sărbătoare- Nina Cassian)

Din toate poeziile acestei perioade, notabilă este opera “Adânc îți mulțumim, Caragiale” în care este denigrată societatea burgheză din România anterioară comunismului, falsificând “sensul creației caragialene”. Este poate cea mai rușinoasă faptă a tinerei.

“Era o lume putredă și rea
Ascunsă-n faldul vânăt al minciunii
Ca un stilet s-a-nfipt penița sa
Și, sub cenușă,-a răscolit tăciunii.”
( Alex Ștefănescu- Istoria literaturii române contemporane)

Volumul “An viu nouă sute și șaptesprezece” este urmat de “Horia nu mai este singur” ce benificiază de o critic prea puțin favorabilă, demoralizând-o pe tânăra poetă, după cum aflăm din “Memoria ca zester” , carte autobiografică: “Mare nenorocire! Cronica din Viața Românească e intitulata “O manifestare virulentă a formalismului” , iscălită de Paul Georgescu( la vol. Horea nu mai este singur?> n.mea) – și cuprinde atâtea minciuni, erori și absurdități încât de cinci zile, sunt absolut scoasă din funcție. Nu îmi pot reveni. E ceva atât de strigător la cer, de nefondat, de neargumentat și de înverșunat, pamfletar- încât nu știu ce să fac. Să mă adresez tovarășului Dej? Să-i scriu despre teroarea care domnește în lumea literelor și artelor? (…) Despre bunul plac al selmarilor, morarilor etc.? Despre speța parazitară, feroce în despotism, și clasa ignorantă a îndrumătorilor? Să lupt? Să mă sinucid? Să mă las de meserie? Să mă resemnez? Ce să fac? E in mine un urlet care-mi sfârtecă măruntaiele… “Toate acestea în timp ce Beniuc era dat drept exemplu pentru poezia vremii.
Nina Cassian revine “După un ocol de aproximativ opt ani “ (unul din volumele sale de poezie) la poezia adevarată, salvându-și oarecum cariera ulterioară. Elaborează peste ani un studiu de prestigiu despre “Un congres al scriitorilor” ( publicată online și în manualul de Limba și Literatura Română pentru clasa a XI-a, autor Doina Ruști) în care adună laolaltă întreg partidul literar, cu toți membrii mai cunoscuți ori mai puțin cunoscuți. Beniuc, Deșliu, Tulbure sunt “desfințați” alături de “celebrul” A.E.Baconsky de la care putem menționa( pentru amuzament, evident) “celebrul” său catren:

“Trece-o noapte, trece înc-o zi
Se ascute lupta între clase,
Iar chiaburii se arată-a fi
Elemente tot mai dusmănoase.”

Un ton acuzator( daca nu chiar răzbunător) folosit la adresa criticului Paul Georgescu atrage atenția: “Paul Georgescu aprecia critica literară din anii anteriori eliberării ( care eliberare?!), aproape complet infectată de estetica burgheză. Pe bună dreptate aceasta avea nevoie de un medic dentist ca I. Vitner (cel care l-a eliminat si înlocuit la catedră pe G. Călinescu) pentru a fi tratată, conform cerințelor, pe baza concepției științifice despre lume a clasei muncitoare, concepția marxist-leninistă. Criticul nostru va raporta în fața Congresului că “de la o critică predominant reacționară, idealistă si estetistă, s-a ajuns acum la o critică predominant științifică, partinică”. Impetuos va prezenta principiul fundamental al întregii noastre literaturi ca fiind “acela al spiritului de partid, recunoaștere deschisă a faptului că pentru noi literatura face parte integrantă din cauza generală a proletariatului” “. Toate referirile la adresa criticului sunt pline de paranteze ironice, asupra acestuia fiind aduse acuze semnificative( Paul Georgescu întocmise un raport pentru tratarea problemelor critice din perioada proletcultistă). Poeta noastră încheie ferm prin două fraze suficient de expresive: “În anul 1949, cînd s-a convocat conferința pe țară a scriitorilor, în vechea societate a scriitorilor din R.P.R. erau înscriși 233 membri. Azi Uniunea Scriitorilor din R.P.R. numara 445 membri definitivi si 144 membri stagiari.”
Putem afirma că prin lucrările ulterioare( de o valoare indubitabilă), Nina Cassian si-a “spălat” păcatele, trecând astfel în barca scriitorilor care au plătit bir( și unii ce bir!) sistemului comunist.
Odată ajunși în acest punct, regretele năvălesc chiar și asupra unui cititor novice. Căci gândul nu ne poate zbura decât către Nicolae Labiș, un poet despre al cărui bir se crede și astăzi că a fost mult prea mare.
Nicolae Labiș a debutat în volum cu “Primele iubiri” când ajunsese deja redactor la Contemporanul’ și Gazeta Literară. Adevaratul său debut avusese loc la cincisprezece ani, când poetul( încă naiv) credea în ideea marxistă. Acesta se regăsește chiar în arhiva marxiștilor. De aceea în opera sa regăsim câteva poezii ce fac referire la comunism. În poezia Comunistului , ideea eroului socialist( cel care avea să devină multilateral dezvoltat) este transpusă în strofe întregi dedicate acestuia.

“Sufletul tău nu-i ascuns,
Larg ți-l deschizi în afară,
Totuși deplin i-am pătruns
Cea mai intimă cămară?”

Comunistul, eroul socialist, era omul care nu avea nimic de ascuns. Pentru că în sistemul ideal, totul putea fi limpede și sincer. În sistemul acesta, nu putea( nu trebuia) să existe vreo îndoială, vreo inhibiție, ci doar curățenie și sinceritate. Când însă înțelege că ideea marxistă era doar un ideal, un ideal cu prea multe scăpări și interpretări, entuziasmul poetului se potolește. Indoielile asupra sistemului apar încă din 1955 , dar în 1956 când crimele comunismului erau demascate de către Hrușciov( pornind revoluția din Ungaria), Labiș își dă demisia de la Gazeta Literară’ și devine un rebel. Nu mai publică de aici înainte alte poezii socialiste și este exclus din Uniunea Tineretului Muncitoresc și acuzat ulterior în același Congres al scriitorilor că scrie versuri subversive cu acuze aduse conducerii partidului. Fapte de rebeliune îi vor servi drep capete de acuzare pentru un proces ce un a avut loc. Dar ce pedeapsă merită oare un puști care cântă “Doina” lui Eminescu( poezie interzisă) și “Trăiască regele” în locuri publice precum Capșa?
“Se pare că sufletul inocent al adolescentului cu mustață abia mijită sub nas a fost profund răvășit de demascarea crimelor și abuzurilor epocii staliniste făcută de N. S. Hrușciov în Raportul prezentat la Congresul al XX-lea al PCUS din 20 februarie 1956, ceea ce i-a provocat un puternic șoc revelator în ceea ce privește valorile comunismului în care crezuse până atunci. De-acum îndoielile și interogațiile retorice îi sfâșie nu doar sufletul, ci și ultimele sale creații. Apariția poemului “Dracul șchiop”, care reproduce titlul unui roman clasic al lui Lesage, demască “soborul tuturor nemernicilor”, constituind nu doar o satiră împotriva imposturii morale, dar și semnalul că Labiș nu mai avea disponibilitate pentru nici un fel de compromis. Odată cu “Omul comun”, se produce ruptura definitivă a acestuia de poezia și idealurile epocii, această dezertare din frontul ideologic proletcultist fiindu-i fatală.” ( Constantin Poenaru). Și sunt atâtea afirmații pe care nu are sens să le mai reiau; nu acum în orice caz. Cazul Nicolae Labiș a marcat generații și continuă să uimească. Pentru o colecție de fraze memorabile recomand eseul domnului Camelian Propinatiu care marchează 50 de ani de la moartea unui poet și mă voi mulțumi în această lucrare cu câteva lămuriri absolut necesare.
Volumul de debut este totodată și ultimul volum. Poetul moare stupid la douăzeci și unu de ani într-un accident de tramvai. De la asta și până la crimă poate părea o distanță de neparcurs. Totuși prea multe scrieri post decembriste tratează această problemă în mod competent . Atât de multe încât mă simt incapabil să cred că tot acest fum s-a stârnit fără flacără. Dimpotrivă, pare a fi fumul unui foc de tabără. Pentru opinia publică, Nicolae Labiș este exemplul cel mai evident de “scriitor ucis la comanda politică”. Acestuia i se alătură prozatorii Marin Preda și Mihail Sebastian, asupra cărora planează și astăzi numeroase mistere.
Cei care l-au cunoscut pe Labiș vorbesc despre un tânăr inteligent, sclipitor, genial, calități care nu se potriveau nicicum cu prototipurile promovate în acea vreme de bolșevici. Unii dintre acesti tineri sclipitori au ales să protesteze. Arghezi nu mai era tânăr, dar a rămas cu siguranță sclipitor și mai ales curat. Mereu curat, cu toți anii săi de pușcărie și cu toate articolele defăimătoare. Sunt probabil și tineri care au renunțat, care nu au putut rezista acestui sistem. Mai sunt și cei care au crezut( până la capăt?) în ideea socialistă, aceștia amestecându-se însă cu cei care au făcut compromisuri ori, dimpotrivă, cei care au cântat (fără a ne fi încântat) marile realizari ale epocii, prostituindu-se poetic ori de câte ori “datoria' le-o cerea”.
Într-o antologie scrisă de Virgil Ierunca, regăsim o serie de artiști sau oameni de știință ce cântau( cu sau fără vlagă) sistemul comunist într-un Manual de Osanele dedicat tovarășului Ceaușescu. Iată, spre exemplu poeta Daniela Crasnaru într-un articol din ianurie 1978 vorbind despre contemporanii “mai liberi și mai demni”
într-un “viitor spre care se intreaptă” România printr-un OM ( pentru o stea vă spun și cine era OMUL). Nu e de competența noastră analizarea acestui viitor ce pare că nu a fost niciodată prezent. ( va urma? mai bine nu…):

“De-am înțeles aceasta, vom ști cu gând și faptă
Mai liberi și mai demni pornim în viitor
Un viitor spre care se îndreaptă
Având în fruntea sa
Un OM DEPLIN, cu gândul și simțirea
Călăuzite pururi de o dreaptă stea.
Un OM care înalță de o viață
Către lumină steagul țării sale.
Noi toți, cu bucurii și cu necazuri,
Ne-aflăm loc în inima sa mare!”
(“Noi toți într-o singură inimă” - Luceafărul, 16 ianuarie 1978)

Un exemplu mai edificator ar putea fi fragmentul de proză al lui Cezar Ivănescu din Argeșul unui iulie, 1971: “Literatura trebuie să exprime mai puțin declamativ, dar mai profund și mai conținut, dramatica luptă pe care națiunea noastră o poartă pentru împlinirea unui incomparabil ideal social: comunismul”. Formulată astfel, fraza pare a reprezenta convingerea( ușor infantilă) a poetului: despre posibilitatea ca națiunea noastră să atingă idealul marxist. Făcând apel la patriotism, fraza încurajează scrierile pro-comuniste, vorbind despre literatură ca despre un “observator” al luptei pentru împlinirea idealului social.
În aceași antologie a rușinii sunt menționați și cei doi barzi ai ceaușismului, recunoscuți pentru opera lor în concordanță cu necesitatățiile vremii: Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor.
Adrian Păunescu este prezentat cu o poezie reprezentativă pentru “stilul” adoptat în acea perioadă. Limbajul de lemn( scârțâie!), folosirea timpurilor populare( tărănești, de fapt) si mai ales…mult pupincurism la adresa OMULUI fac din această poezie o exemplificare pentru ideea susținută inca din titlul lucrării: ridicol până la capăt.

“Că dacă-n România nu-și are loc abuzul,
Și se visează visul de a trăi frumos
E pentru ca el, primul, și-a aplecat auzul
Spre muma-țară și spre durerile de jos.
El ne făcu mai liberi și mai cu rost pe lume,
Precum ne puse-n față oglinda să vedem
Erorile cu nume și cele fără nume...
De legea lui severă erorile se tem.”

Prin astfel de poezii, Adrian Păunescu acoperea aproape în totalitate cerințele tovarășului de slăvire. “Păi șii ceilalți?” Ceilalți se strecoară prin tot ceea ce Păunescu încă nu realizase. De aceea, ori de câte ori poetul închina( cu bună credință, după cum susține astăzi) un astfel de imn tovarășului, Corneliu Vadim Tudor se-ntrecea pe sine în poeme pentru Doamna. Pornește astfel un adevărat duel, o întrecere în versuri. Rundele erau din ce în ce mai aprige: câștiga cel care folosește mai multe adjective. Viitorul senator câștiga și el câteva bătălii prin versurile ‘cu multe adjective’ intrate în istorie:

“Este fiica prea iubită
A acestui brav popor
De luceferi străjuită
Și de steagul Tricolor
E Elena Ceaușescu
Suflet nobil și vibrant
Mamă bună, om politic
Și prestigios savant
Înțeleaptă-i este fapt
Năzuind spre viitor
Tot cu cinste sta în dreapta
Marelui conducător.”
(Urare de iarnă – Săptămâna, 6 ianuarie 1984)

Sincronul celor doi ar putea fi o temă de lucru. Deși nu se poate vorbi de o prietenie, iată, apar mereu împreună. Raportul Tișmăneanu( poate cel mai discutat raport al ultimului timp) îi declară pe cei doi “barzii proletcultismului” , asupra acestora fiind aduse și câteva acuze, vorbind și de confruntarea dintre cei doi: “La rândul ei, Elena Ceaușescu, o persoană cu slabe înzestrări intelectuale, însă animată de o ambiție nemăsurată, a devenit și ea subiectul unui deșănțat cult. S-au întrecut în această privință barzii oficiali ai ceaușismului, poeții de curte Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor. Un întreg aparat de propagandă a contribuit la crearea unui climat al lingușelii, ipocriziei și duplicității universalizate. În atari condiții, simpla decență devenea un act de rezistență, iar sfidarea pe față a dictatorului și a aparatului pe care se sprijinea devenea o formă de curaj etic exemplar.”
Fragmente din acest raport au calitatea de a exemplifica cel mai bine relația dintre poeți și conducători, și viceversa. Se vorbeșe despre Corneliu Vadim Tudor ca de un preferat al casei, care “cântă” și era apreciat pentru cântecul său. În ce măsură numitul menestrel cânta din credință ori ce rasplată primea pentru delectarea împăratului, doar poetul se poate să mai știe.

“Laudele servile ale lui Corneliu Vadim Tudor, care era nu numai un neobosit menestrel prezidențial, dar și autorul unor vehemente pamflete antisemite, se apropiau de deificare: „Ne bucurăm pentru existența providențială a acestui om, atât de profund atașat de pământul nostrum străbun, ar trebui să ne bucurăm pentru tinerețea sa veșnică, ar trebui să fim cu toții recunoscători pentru faptul că-i suntem contemporani și să-i mulțumim pentru toate acestea. Numai datorită voinței sale suntem acum cu adevărat stăpâni în casa sufletelor noastre. “

Și: “Volumul de poezii antisemite al lui Corneliu Vadim Tudor „Saturnalii” a apărut cu sprijinul unuia din cei mai apropiați ciraci ai Elenei Ceaușescu. Nu era vorba de publicații sporadice, din contra, ele apăreau sub egida “Grupului celor 21 și ceva”, grupare antisemită declarată. „La începuturile anilor ’70, Ceaușescu reușise să ducă la bun sfârșit un proces început de predecesorul său, în mod sistematic, eficient și discret „curățase” aproape toate posturile importante din România de prezența evreiască.”

Raportul Tișmăneanu mai surprinde o idee de valoare incontestabilă: acțiunea Flacăra. Numită acțiune deoarece termenul de cenaclu pare prea restrâns pentru întreaga activitate a ceea ce a fost totuși Cenaclul Flacăra. Cel mai bun lucru care i se putea întâmpla tânărului poet Adrian Păunescu a fost coordonarea acestuia. Prin relația bună pe care a avut-o cu președintele a obținut aprobarea în constituirea unor adevarate spectacole. Și doar prin influența sa ar fi putut obține aprobare pentru reunirea a zeci de mii de oameni într-o zonă atât de restrânsă cum era un stadion. Oameni ce se simteau liberi la un spectacol la care participau până în miezul nopții sau până dimineața. Deși situația a fost mereu sub control, această falsă “imensă libertate” nu își poate avea originile decât într-o libertate mult mai restrânsă, dar reală.

“Adrian Păunescu a reușit – cu argumente pe care le bănuim – să obțină aprobarea clanului Ceaușescu pentru ca cenaclul revistei „Flacăra” să se transforme într-o manifestare grandioasă și, mai apoi, într-un spectacol itinerant (televizat), cu zeci de recitatori, interpreți, cântăreți, mișcându-se, toți, fără șovăire, la comandă, ca vrăjiți de bagheta lui magică. La rândul lor, tinerii spectatori cărora li se adresa – în săli, în piețe sau pe stadioane – intrau într-un soi de bizară frenezie. Li se părea că, față de atmosfera sumbră în care erau obișnuiți să trăiască, participă la un eveniment epocal, la un moment astral.
Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială și gestică, cu săvârșirea unui ritual:modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântați de ce văd și de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbește prin gura lui – supunere și iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi și în colțul acesta de lume, liniștea și stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei și regimului lui Ceaușescu. Acest scriitor, prin acțiunile lui, prin personalitatea lui care fascina și descumpănea, a prelungit existența comunismului naționalist-ceaușist, precizându-i, cristalizându-i și întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil și puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acționeze peste limitele știute.
A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate și cântate cu vehemență, cum nu știm să fi fost vreodată recitați și cântați poeții neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenților, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supraviețuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistența unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul „reprezentației” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secției de Propagandă a partidului.”

“Manualul de osanele” dedicate tovarășului Ceaușescu nu se oprește aici. După exemplificarea celor doi ‘barzi ai comunismului’, regăsim pe lista lui Virgil Ierunca - dorindu-se a fi “elementul surpriză”- pe Nichita Stănescu laudând “tezele din iulie”:
“Cum era si firesc, "tezele din Iulie", cum au fost botezate, au stirnit o inalta efervescenta de gindire si in rindurile scriitorilor. Ele reprezinta expresia consecventei partidului nostru, expresia aprofundarii permanente a teoriei marxist-leniniste in destinul Romaniei de azi.”
( Scânteia, 18 octombrie 1971)

Deloc o surpriza însă pentru cunoscători; căci în 27 martie 2007( cu doar două zile înainte de sarbătorirea celor 74 de ani împliniți de la nașterea poetului) apare în Săgetătorul un articol defăimator la adresa poetului. Chiar dacă articolul este ceva mai subiectiv decât ar permite stilul jurnalistic, sunt demne de precizat părerile unor personalități publice de valoare: “Unii văd în Nichita un „modelator revoluționar al limbajului poetic“ (Jeana Morărescu), „poetul epocii lui“ (Alexandru Condeescu), „o sinteză artistică a sensibilității epocii“ (Adrian Dinu Rachieru), „un poet de răscruce între modernism și transmodernism“(Theodor Codreanu), alții afirmă că „Nichita este un idol fals“ (Gheorghe Grigurcu), „poetul reprezentativ al comunismului românesc“ (Mihai Ursachi) sau propun, inchizitorial, arderea operei poetului (C.T. Popescu)”. Privită astfel, polemica creată pe marginea poetului este mai mult decât acidă. “Intensitatea contestării este direct proporțională cu intensitatea admirației” , spunea Nicolae Prelipceanu( ziarist în România Liberă) într-un articol din întâi aprilie 2008.
Se contestă nu doar valoarea poetică a anumitor versuri( ce sunt și azi greu de-nțeles) ci și acele mult prea multe uși deschise-n orice clipă. Indubitabil, Nichita Stănescu a scris poezii proletcultise. Să ne aducem doar aminte de Patria, poezie studiată în primii ani de școală; o poezie care câstigă constant concursurile de recitare ale vremii. Pentru analizarea operei sunt menționați doi critici literari: Ion Caraion și Gheorghe Grigurcu. O mișcare deloc inspirată ținând cont de controversele în care a fost implicat Ion Caraion( nu mai departe de scandalul comentat de Gardianul ce îi avea ca protagoniști pe Eugen Barbu și Ion Caraion într-o telenovelă cu securiști).
Virgil Diaconu( autorul acestui articol) propune chiar și o concluzie, o rezolvare ce sigur nu va mulțumi pe nimeni: “Nu pot judeca, așadar, corect o operă decât în orizontul poeziei, al conștiinței poeziei. Marile decalaje calitative ale operei stănesciene mă determină să cred că ea nu va avea niciodată un destin clar, unul pozitiv meritat în întregime sau unul negativ meritat pe de-a-ntregul. Excelența celor câtorva poeme crește pe restul masiv de cadavre poetice, iar cadavrele poetice nu umbresc gloria celor câtorva poeme... Destinul operei stănesciene este ambiguu. Aceasta pare să fie judecata nepărtinitoare cu privire la opera poetului discutat.”
Dar să ne aducem aminte și de faptul că a fost propus( chiar de două ori!) pentru premiul Nobel, despre care se șoptește că nu l-ar fi câștigat deoarece scria într-o țara comunistă.
Să ne amintim de( poate) cel mai frumos poem ce a fost și va fi șoptit de buzele milioanelor de îndrăgostiți, pe cât de simplu pe-atat de sublim:

“Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa ca ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul ?”

Să ne amintim de omagiul( tristul omagiu) adus poetului, adevarata poveste a poetului( ca și soldatul) citată chiar în începutul lucrării. Să ne amintim de Elegia a doua( sau Zeul lui Nichita, așa cum o numea același Prelipceanu), o adevarată meditație asupra situației omului pe pământ’ :

“In fiecare scorbură era așezat un zeu.
Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
și pus acolo un zeu(.…)
O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greșeală sau dinadins.
De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor așeza acolo un zeu
ca să ne închinăm lui, pentru ca el
apără tot ceea ce se desparte de sine.”

Astfel de poezii a scris Nichita. Aceste zeci sau poate sute, numărul lor nu mai contează, au fost înțelese și acceptate ca adevărate opere. Despre celelalte… s-a spus că ar fi lipsite de sens ori de estetic. Poate că întradevăr este așa . Dar eu, și eu mai cred că… ( Ion Prelipceanu)

Nu putem deci judeca Poezia ( fie ea proletcultista sau nu); nu putem vorbi de o poezie lipsită de valoare, de estetic ori de sens. O putem aprecia doar după trăirile și simțirile noastre. Nici nu pretindem să fii epuizat subiectul, dimpotrivă, vor fi fost multi alții nemenționați în această lucrare la fel cum știu prea bine că în naivitatea noastră am vorbit poate superficial despre situații ce ar fi meritat un studiu de o cu totul altă profunzime. Pentru că proletcultismul românesc a păcătuit în primul rând( eufemestic vorbind) prin exces de zel. Nicicând în istoria literară românească ori de aiurea nu s-a scris atât de mult, nu s-au publicat atâtea creații poetice.( să ne amintim numai de cele câteva ediții- oare câte? - ale unei cărti gigant, acel “Omagiu” dedicat lui Nicolae Ceaușescu cuprinzând mii de pagini și cine mai știe câte poezii).
Ne întoarcem doar spre a-i numi pe membrii cei mai importanți ai “partidului literar comunist”, încercând să facem o diferențiere: Mihai Beniuc, Victor Tulbure, Dan Deșliu, A. Toma și fiul, A.Păunescu și C.V.Tudor care au prestat pentru “binele majorității”; N. Stănescu, M.Sorescu, Ioan Gheorghe , N. Labiș, chiar și Nina Cassian între cei care au plătit bir vremurilor, dar a căror valoare este incontestabilă; plus din nou N. Labiș și Nina Cassian ca reprezentanți pentru cei ce au crezut la început în idealul marxist și au avut mult de suferit din această cauză. Acestora li se alatură A.E.Baconsky nesigur pe orientarea sa politică. Sa nu îi uităm nici pe cei care s-au opus în mod concret sistemului, nesocotind pedepsele acestuia: Tudor Arghezi, Nicolae Labiș si Lucian Blaga vorbind despre toți cei rămași anonimi.
Generațiile viitoare de poeți vor avea libertatea de a scrie în modul în care cred de cuviință. Iar atunci când măturoiul Istoriei va trece peste noi, peste tot ceea ce suntem ori am fost, nu vor mai exista scuze și motive. Vor exista doar Talentul și Valoarea.


“Noi sîntem cei care ignoră la comandă.
Noi sîntem cei care cenzurează la comandă.
Cei care nu sînt cu noi nu suferă.
Cei care nu sînt cu noi nu există.
Noi sîntem cei care nu ne asumăm nimic
din tot ce am scris.
Pentru că tot ce sîntem o să fie împins în canal
de măturoiul Istoriei.”
( Marius Ianuș- „Ștrumfii afară din fabrică”)

P.S.: In ediția omagială din 30 decembrie 1987 a ziarului ostășesc La datorie, soldatul t.r. Stelian Ologu, publică poezia „Jurământ” cu scopul vădit de a obține o permisie.


http://img30.imageshack.us/img30/6599/cutezatorii.jpg

(Pagină din Cutezătorii)

http://img197.imageshack.us/img197/79/flacara.jpg

(Pagină din Flacăra)

O lucrare realizată împreună cu prietena și colega mea Fartușnic Rebeca.