Preocupat sau nepreocupat. Învins sau debordant. Inspirat sau prost dispus. Îndrăgostit sau pasionat. Disperat sau dezinvolt. În diversitatea de suflete, e singurul care piere (pierde). Se expune mult prea mult. Întinde până la extrem orice posibilitate. Până la ardere. Ispășește orice pedeapsă.

Omenirea? Mecanism ce funcționează în gol.

Spiritualitatea nu creează valori. Ele există pur și simplu. Nu se raportează în nici un caz la „sus”, „jos”, „mai mult”, „elevat”, „energie”. Poeții adevărați știu asta, o dovedesc prin versurile lor care ocolesc aceste vorbe goale. Nu e necesar a vorbi despre „sus”, decât în cazul în care ești jos. Un subiect abordat cu obsedantă preocupare arată lipsă de profunzime. Involuntar. Pentru că te afli în miezul ei. Libertatea interioară a unui munte.

Un munte e văzut altfel de către un „mediocru”, altfel de către un poet. Poetul frizează absurdul, pe când mediocrul aspiră la vederile unui poet. Nu e conștient că grandoarea muntelui se află în simplitatea lui, dar tânjește la acea grandoare, pe care o „vede” poetul. Ce avantaje au unul și celălalt?

„Cerșetorul care nu te interesează în realitate, te reține în artă” (Pascal, citat de Constantin Noica – Jurnal de idei). Poetul care te interesează în artă, nu te reține în viață.

De ce? Pentru că are o viață dublă. Se urmărește pe sine, uitând astfel cum trebuie să se comporte. Lucrurile sunt puse într-o anumită ordine, și dacă ceva nu e la locul său, pierde controlul. Asta nu îl scuză cu nimic. Devine însă „cu personalitate” după ce moare.

Ești privit cu suspiciune dacă scrii poezie. Dar e o adevărată bucurie să o citești. E jenant să-l minți pe poet. Dar asta îl ajută cel mai mult. „Uite, pe aici e puntea peste prăpastie” – îl iei de mână. Dar puntea e chiar pământul de sub picioare. Prăpastia e imaginară. Dintr-un punct de vedere. Din celălalt – puntea e imaginară.