...o totală confuzie, obstinantă, derivată deseori din aberațiile nocturne sau ex visu. Instrumentele noastre nu mai reprezintă realitatea decât în arii clasice (Bach, Concerto în A Minor-Allegro), subjugate de necunoscut și religie. Da, noi suntem instrumentele forțelor abstracte, forțelor pe care nu vom dori să le cunoaștem niciodată: ele reprezintă esența pură a existenței, dorința/impulsul de a căuta/cerceta și de a alunga bezna ce ne așteaptă mereu...Așteptând în tăcerea siderală, întunericul delphic reprezintă liantul unității reverențioase, firul care ne leagă de trecut și care ne impinge spre viitor. Normalul nu poate fi considerat concret decât în bezna realității unui "acum" terifiant, gotic sau doar...uman. Suntem reflecțiile alegerilor din timpul vieții, dar nu avem acces dincolo de granița colosului existențial. Așteptăm într-o gară obscură pentru o salvare care, asemenea unui tren din România, va întârzia la nesfârșit.
Din acest motiv am acceptat Cuvântul ca o salvare efemeră, o replică a așteptării, un copil diurn, niciodată nocturn. Asemenea pixului inutil, Cuvântul ne ispitește cu dorințe pierdute în negurile trecutului, cu voința unui tânăr puternic și "uman" care a pierdut orice legătură cu micuța sală de așteptare. Căutăm Cuvântul, Mesia propovăduitor al șanselor mereu scăpate de sub control, divinul nealterat de alte Cuvinte. Să fie acesta Începutul sau Sfârșitul unei ere a ne-Cuvântului sau doar o părere care, ca și nopțile senine, se va evapora în neantul uitării? Nu punem întrebări inutile decât pentru a fi certați cu avatarurile Cuvântului. Să trăim, aceasta e ultima ispită care ne-a mai rămas...