ALECSANDRI-prozatorul este o descoperire postumă și, mai ales, una a secolului trecut. Cu exagerările de rigoare, caracteristice oricărei tentative de a răsturna o imagine consacrată.
Proza a ocupat, în timpul vieții autorului (21 iulie 1821? – 22 august 1890), o poziție defavorizată, atât cantitativ cât și în privința considerării valorice, în creația sa. Față de cele șase volume de teatru și patru volume de poezie ale ediției “Opere definitive”, apărută în îngrijirea lui Alecsandri însuși, la Socec, între anii 1875 –1890, aceasta ocupă un singur volum, al optulea, din 1876, intitulat “Prosă”. Câteva scrieri apărute postum, între care “Jurnalul de călătorie în Italia”, redactat în franceză, nu modifică prea mult lucrurile nici din punct de vedere cantitativ, nici valoric ori stilistic. În ce-l privește pe Alecsandri însuși, el își considera proza un fel de Cenușăreasă a scrisului. În prefața volumului “Salba literară” din 1857, prima sa culegere de proză, incluzând și câteva piese de teatru, scriitorul afișa față de aceasta poza modestiei: “Înșirându-le astăzi la un loc, ca mărjelele reschirate ale unei salbe, le retipăresc sub titlul Salbă literară, titlu național potrivit cu feliul acestor scrieri ușoare, căci salbele româncelor sunt alcătuite fără preț mare".” Epoca nu l-a receptat nici ea, aproape deloc ca prozator, considerându-l înainte de toate poet și apreciindu-l ca dramaturg cu merite de întemeietor al teatrului național. Pentru Eminescu, de pildă, care consacră un articol ediției de la Socec, Alecsandri continuă să rămână, și după 1876 cel “mai mare poet al nostru”, cel “mai bun prozaist” fiind considerat C. Negruzzi.
Primul demers în cadrul acțiunii de reconsiderare a prozei i-a aparținut lui G. Ibrăileanu. Într-un articol omagial apărut în “Însemnări literare” la 15 iunie 1919, cu prilejul centenarului nașterii scriitorului (anul susținut de critic fiind 1819), acesta exprimă opinia că paginile “care ar satisface pe cititorul modern, dacă ar ști unde să le caute” se află “mai ales în proza lui Alecsandri și mai cu seamă în notele sale de călătorie, pe care nimeni nu le-a pus în văzul și la îndemâna publicului, editându-le separat, în ediții de popularizare, cum s-a făcut cu alte opere ale sale, cu cele care nu mai pot satisface exigențele cititorului de azi. Cauza acestei greșite alegeri pentru uzul publicului se datorește tenacei prejudecăți că Alecsandri este, mai ales, și înainte de toate, un poet în versuri”. Ibrăileanu își fundamentează, cu justețe, opțiunea pe sesizarea unei incompatibilități structurale între romantismul ale cărui modele i s-au impus, prin natura împrejurărilor, lui Alecsandri, și temperamentul său clasic, natura sa, care a fost “cea mai echillibrată din lume”. Însușirile de bază ale scriitorului constând în “talentul de observație, privirea obiectivă asupra realității, spirit, concepția normală asupra lumii”, criticul reține din vasta sa operă doar pastelurile, “teatrul său social și «proza» lui variată”, precum și poeziile populare adunate și îndreptate, socotite a fi “varianta Alecsandri a poeziei populare române”.
Cam același principiu valorificator utilizează și G. Călinescu, remarcând că poetului îi lipsește “marele stil al melancoliei”. Selectează, în consecință, teatrul său satiric, pastelurile și, cu deosebire, proza, lăsând însă, prudent, locul unei oarecari dubitații: “Poate că cea mai durabilă parte a operei sale este aceea în proză. Scutit de risipa de silabe și de obligația gravității lirice, scriitorul își revarsă, slobod de a divaga, toate darurile: umor, pictură, înlesnire orientală de povestitor”. Tudor Vianu, care îl apreciază și el ca prozator, se arată totuși mai circumspect în “Arta prozatorilor români”, sesizând o “stilizare în fantastic” a obiectului, ceea ce ar dezvălui “în ce măsură simțul de observație colaborează cu fantezia în descrierile lui Alecsandri”, așa încât “va fi rodul unei generații noi de scriitori să ne prezinte în opera de evocare a naturii numai intuiții directe”. Doar că, dacă lucrurile stau astfel în privința observării naturii, ele se schimbă când vine vorba despre natura umană. În orice caz, proza a mobilizat în continuare înteresul criticii în mai mare măsură decât restul operei, astfel că, în 1971, de pildă, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea scriitorului, majoritatea articolelor ce i-au fost dedicate în presa literară (între alții, de către Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Paul Cornea, Dana Dumitriu, Nicolae Manolescu) se referă la prozator.
Cu toate acestea, va fi greu de răsturnat definitiv o imagine (mai ales în ochii cititorului obișnuit – ceea ce înseamnă și în percepția școlii, care rămâne astăzi principala zonă – tot mai restrânsă, vai! – de contact cu literatura), de descoperit un cu totul alt Alecsandri. Proza lui va rămâne, în orice caz, a poetului, autorul pastelurilor (expresie, și ele, a clasicismuluii său funciar) și, eventual, a dramaturgului, creatorul Chiriței, niciodată invers. Și aceasta, probabil, fiindcă Vasile Alecsandri a fost nu neapărat un scriitor mare, ci un scriitor important. Un scriitor care a inaugurat în diverse laturi și un om al epocii sale însemnat, așa cum sublinia, pe urmele lui Titu Maiorescu (cel din “Poeți și critici”), G. Ibrăileanu, prin “suprafața operei și prin contribuția la agitarea și rezolvarea tuturor problemelor culturale și literare ale vremii sale”. Un scriitor atât de legat de întreaga ambianță a epocii în care a trăit, încât efigia impusă acesteia ar fi imposibil de ignorat. Proza lui trebuie văzută, oricum, ca o componentă a întregii activități, mai ales că ea are toate calitățile dar și toate defectele restului operei. E drept, mai puține defecte și mai multe calități. Fapt care vine dintr-o relativă eliberare de presiunea convenției, care în cazul lui Alecsandri a funcționat infailibil, mai ales în poezie, chiar și împotriva propriei sale naturi.

CONSIDERATÃ în ansamblu, proza lui V. Alecsandri este de aspect memorialistic, așadar autobiografic și, în același timp fragmentară. Lipsit de invenție și înzestrat cu o fantezie modestă, desfășurată mai curând în cadrul unor convenții sau vehiculând pur și simplu clișee, Alecsandri nu este un constructor, nici un vizionar. E și motivul pentru care proza sa îmbracă de obicei forma jurnalului sau a însemnării de călătorie, pe cea a memorialului sau a evocării. Ca formulă și ca mijloace ea își definește conturul încă de la prima bucată (care e și prima sa scriere în românește) – nuvela “Buchetiera de la Florența” (1840). Mai mult ca în alte lucrări ale sale, probabil și pentru că aparține unui scriitor foarte tânăr, lipsit de experiență și încrezător în eficacitatea clișeului, acest text dezvăluie felul în care Alecsandri cedează presiunii unor modele pe care le preia exterior, realizând o adevărată colecție de locuri comune ale literaturii de senzație sau de “mistere”. Desfășurarea acțiunii se bazează pe o serie de coincidențe lipsite de orice motivație epică ori psihologică, incluzând travestiuri, situații-tip realizate artificial (un bătrân poreclit Barbarissimo o terorizează cu dragostea sa pe frumoasa lui pupilă Cecilia și îl înjunghie pe tânărul pictor V…, care o iubește, sfârșind prin a cădea, încercând din nou să-l ucidă pe tânăr, în propriul său pumnal etc.). Intuirea psihologiilor lasă locul reliefării unor posturi exagerate (la un moment dat, primind un buchet de la iubita sa deghizată în florăreasă, tânărul V…, aflat într-o cafenea, leșină), de gust îndoielnic. De fapt, această scriere, publicată cu subtitlul “Suvenire din Italia”, alătură o însemnare memorialistică și o pretinsă povestire a eroului aventuroaselor întâmplări, care este, cum va fi și în alte texte, un alter ego convenționalizat la modul romantic. Atâta timp cât se menține la condiția simplei însemnări de călător (privind, de pildă, atmosfera Florenței ori interiorul catedralei Santa Maria del Fiore), pagina respiră autenticitate și prospețime, vădind spirit de observație și capacitate plastică. Imediat ce trece însă la imaginarea de situații și de stări sufletești, scriitorul devine robul convenției și cade în capcana clișeului. Aceasta este de altfel problema prozei lui Alecsandri – și a literturii sale în genere. Spirit clasic, el este un adept al convenției care nu imaginează subiecte, ci le rescrie. Clasicul repetă în chip original, dacă se poate spune așa, supunându-se canoanelor, în vreme ce romanticul, măcar în principiu, eliberează fantezia și descătușează creația. Alecsandri receptează însă modelele romantice la suprafață și într-un mod canonic, specific structurii sale clasice. De aici provine impresia de artificialitate în aproape tot ce ține, în opera sa, de ficțiune și de postura gravă. Când își îmbracă haina de literat, Alecsandri nu mai poate fi el însuși. Efectul prozei sale se datorește, în momentele sale bune, faptului că, simțindu-se scutit de obligația de a inventa și chiar de răspunderea de a scrie literatură “serioasă”, scriitorul apare înveșmântat în hainele sale de fiecare zi.
Așa cum s-a remarcat, ceea ce numim proza lui Alecsandri include lucruri care astăzi ar fi încadrate în domenii delimitate strict. În epocă și chiar mai târziu (a se vedea, în acest sens, diversitatea de preocupări pe care o consideră Maiorescu, în “Direcția nouă…” a ilustra proza junimistă), domeniul includea cam tot ce nu încăpea în sfera poeziei sau a teatrului, de la însemnarea de călătorie la articolul publicistic, de la nuvelă sau roman la mica evocare patetică, de la articolul de jurnal la manifestul politic și de la literatură la știință. Dincolo de această precaritate a granițelor, e de remarcat însă, la Alecsandri (ca și la alți prozatori ai epocii) permanenta raportare la propria-i persoană, implicarea propriei personalități în tot ceea ce notează, relatează ori simulează a imagina. De altminteri, în cea mai mare parte a ei, proza lui ia forma relatării la persoana întâi, fie ea a autorului însuși, fie a unor travestiuri ale sale.

PE TRUNCHIUL autobiografic comun, putem distinge în acest material care dă impresia de diversitate jurnale intime în forma însemnărilor de călătorie, memoriale (jurnale, însemnări) de călătorie propriu-zise, însemnări de călătorie deghizate în structuri ficționale, memorii și manifeste politice, memorii (amintiri) deghizate în structuri ficționale, evocări portretistice, texte publicistice și de critică litetară incipientă, scrisori particulare. Un loc aparte ar ocupa “Istoria unui galbân”, ce ar evidenția o structură fabulistică (dar și picarescă). Există, în schimb, și câteva structuri ficționale, așa-zicând, pure. Este vorba despre povestiri destul de convenționale, cam artificioase (“Muntele de foc”, “Toader și Mărinda” și altele), publicate întâi separat, apoi integrate, probabil ca rezultat al intuirii faptului că nu se pot susține singure (dar și după modelul povestirilor în ramă), unor însemnări de călătorie. Indiferent de formulă, e ușor de sesizat permanenta oscilație a scriitorului între firesc și convenție, având drept consecință pendularea între valoare și artificialitate.
Lăsând la o parte relativ restrânsele însemnări în limba franceză prilejuite de călătoria la Constantinopol pe vasul “Ferdinand”, care au mai curând aspectul de aide-mémoire, se poate spune că “Jurnalul de călătorie în Italia”, redactat de asemenea în franceză, este în realitate un jurnal intim. Titlul, dat de către editor în momentul traducerii în limba română, se bazează pe o eroare de încadrare. Nu este un jurnal de călătorie, ci povestea ultimului episod al iubirii dintre Alecsandri și Elena Negri, sfârșit cu moartea femeii. Referindu-se la intervalul 19 iunie 1846 – 4 mai 1847, jurnalul, care nu dedică drumului de la Iași la Galați și apoi, prin Constantinopol, la Triest, unde cuplul se reunește, decât o pagină și jumătate, are valoarea unui document sufletesc privindu-l pe omul Alecsandri. În același timp evidențiază distanța dintre trăire (“Ne-am iubit firesc, am vorbit de dragostea noastră în puține cuvinte, în puține fraze, căci ceea ce este simțit adânc se spune simplu de tot”) și convenția literară: “Tu, care ești pierdută în neagra veșnicie,/ Stea dulce și iubită a sufletului meu!...”. În paginile sale putem sesiza de asemenea respingerea de către poet a aspectelor întunecate ale existenței, ca formă a mult comentatului său caracter apollinic, și acea incapacitate sau acel refuz de a suferi profund, căci, deși este jurnalul unei iubiri față de o ființă bolnavă grav (și cu toate că evocă pe Charlotte și pe Werther), suferința este permanent evitată în paginile sale, ultima parte, inclusiv consemnarea morții Elenei pe vapor, pe drumul de întoarcere, la intrarea vasului în Cornul de Aur, fiind cu desăvârșire laconică.
S-ar putea crede (și chiar s-a crezut) că, îmbrăcând formula jurnalului, această scriere este expresia sincerității totale, nealterate (mai ales că autorul său n-a avut nici o intenție de a-l face public). Chestiunea destinației jurnalului intim ridică multiple întrebări, la care G. Călinescu, bunăoară, răspunde scurt: “Nimeni nu-și scrie jurnalul numai pentru el”. Faptul că nu și-a distrus agenda în care a făcut însemnările arată că Alecsandri accepta eventuala lor dezvăluire, fie și postumă. Și, în orice caz, că nu s-a dezis de acele pagini. În plus, lectura atentă a jurnalului relevă situația difuzării restrânse, textul având un citiror privat – N. (Ninița – Elena Negri), a cărui existență trebuie avută în vedere atunci când apreciem valoarea sa de document sufletesc, deoarece ea impune, indiscutabil, evitarea sistematică a consemnărilor cu efect demoralizant. De altminteri, scrisorile trimise din Palermo și Neapole, în aceeași perioadă, în țară, către Zulnia Sturdza, sora Elenei, sunt mult mai grave și vorbesc despre suferința reală a bolnavei, pe care paginile jurnalului o ascund. Mai mult decât atât, Alecsandri îi cere Zulniei și, prin ea, celorlalte persoane care-i scriu Elenei, “să nu-i dea niciodată decât vești bune” și “să-i trimită scrisori lungi și mai cu seamă cât mai vesele”. Adesea spiritual, plin de observații amuzante (în care nu trebuie să vedem insensibilitatea la durere, având în vedere că autorul său încearcă din răsputeri să-i ascundă durerosul adevăr cititoarei sale muribunde – dovadă și deznodământul, consemnat într-o ultimă frază), jurnalul lui Alecsandri respectă pactul calendaristic, impus de Maurice Blanchot acestui tip de scriere, normă pe care Jean Rousset o formulează astfel: “retrospecția de scurtă durată, distanțarea minimă, dar totuși distanțare între discurs și faptul narat”. El ne dezvăluie însă, chiar dacă fragmentar, și un alt Alecsandri decât cel cunoscut îndeobște, cu sufletul încărcat de neliniștitoare presimțiri și de o ciudată și difuză melancolie, pe care izbutește s-o fixeze în pagină evitând clișeul romantic: “La ora aceasta lumina descrește în mod sensibil, întunericul înaintează ca un trădător. Nu mai este ziuă și nu este încă noapte; este o clipă mohorâtă când natura pare a fi în agonie, când cerul, fără stele, este trist ca un tron gol, când orice lucru se învăluie într-o culoare nedefinită. Sufletul se cufundă într-o așteptare dureroasă, încearcă neliniști fără seamăn. Gândul plutește nehotărât, ca o barcă pe o mare fără margini, suferă ca sub impresia unui vis rău și nelămurit. Este ora când simt o nemărginită tristețe, când mi se pare că privesc de departe la moartea unei persoane iubite. Sunt fără să vreau abătut și îngrijorat"”

ÎNSEMNÃRILE de călătorie propriu-zise sunt “O primblare la munți” și “Călătorie în Africa”. În aceeași categorie s-ar putea încadra însă și “Iașii în 1844”, unde totuși călătoria e mai curând un pretext pentru a sesiza, într-o formă de reportaj, o lume caracterizată de un curios – dar foarte des evocat în epocă – amestec de orientalism și europenism. Scriitorul utilizează de fapt elementele fiziologiei colective și sociale, vorbind, ca și Russo în “Studie moldavă”, despre inconfortul hainelor orientale și dezvelirea de ele “la razele civilizației”. Dar, printr-un paradox des întâlnit în literatură, mai expresiv este elementul incriminat, căci dacă zona “evropienească” a Iașului oferă “planuri elegante și plăcute ochiului”, dar nu însuflețește verbul, cea orientală, în toată splendoarea mizeriei sale, reușește să pună în valoare spiritul de observație, verva ironică și disponibilitatea picturală: “Cât pentru partea orientală, ea este reprezentată printr-o mulțime de hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu păreții afumați și crăpați, cu ferestrele mici și chioare, cu streșinile putrede și ascuțite, cu scările întunecate, cu odăi ofticoase, cu ogrăzile mari și pustii, cu grădinile pline de buruiene sălbatice și cu ziduri groase primprejur. Cuiburi de buhne, locuinți de stahii ce te înfiorează și unde ți se pare că vezi câte un matuf gârbov, cu ghighilic pe frunte, cu mătănii în mână și care hârșcâiește ocărând necontenit câteva țigance stremțoase ce stau înaintea lui”. De altminteri, contrastele îl stimulează întotdeauna, fie ele între Orient și Occident, fie între lux și sărăcie, actorii principali ai Iașului, “un teatru curios, decorat cu bordeie și palaturi lipite împreună”. Calitatea de căpătâi a prozei lui Alecsandri de acest fel este de a fi vioaie și inteligentă, animată de un degajat spirit ironic. Scriitorul este un cozeur agreabil care trece cu ușurință de la solemnitate la umor și, în plus, știe să sesizeze de cele mai multe ori, ca un reporter dotat, relația subtilă și senzațională între lucruri. Așa, când ochiul lui se uimește de a descoperi, între atâtea ruine din Cetățuie, o bucătărie zveltă supraviețuind veacurilor, reflecția se umple de spirit: “Un palat domnesc, teatru al atâtor întâmplări, cade în ruine, când aproape de el o biată bucătărie, fără nici un suvenir istoric, stă în picioare după sute de ani! Ce sujet măgulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adânci asupra deșertăciunei măririlor lumești pentru filozofi!”.
“O primblare la munți” (1844) oferă, în ce are mai bun, același amestec de sentimentalism și ironie, într-o istorisire plină de vioiciune și spirit. Ajunși în preajma nopții la schitul Hangu, în munte, după ce nu se hrăniseră “decât cu priveliști poetice și cu aer curat”, scriitorul și tovarășii săi constată că soarta le-a dat “cea de pe urmă și mai grozavă lovitură”: egumenul se dusese la târg, luând cheile de la cămară cu el. Aflând această “veste înfricoșată”, unul dintre excursioniști se lungește la pământ, declarându-se mort, iar ceilalți poartă cu călugării următorul dialog:
“ – N-avem nimic, fiilor; noi suntem niște sărmani ce ne ținem numai cu Domnul
– N-aveți nici măcar o picătură de vin?
– Nu, fiilor, nici vin, nici mângâiere. Prin mângâiere călugării înțeleg rachiul.
– Și cu ce vă hrăniți, părinte?
– Cu Domnul.”
Întoarcerea prin noapte produce, sub “razele luminii fânariului” dus în mână de către călugăr, o “fantasmagorie cumplită”, prilej de a realiza o frumoasă descriere de natură, cenzurată însă de un abia sesizabil comentariu ironic și deviată în final către parodie: “Ori încotro ne uitam, părea că se rădica înaintea noastră tot uriași; mii de arătări trecea iute aproape de noi, fugea de să ascundea în fundul codrului și apoi se ivea și iar perea în văzduh. Freamătul frunzelor avea un sunet misterios, care da fiori și mă făcea să-mi închipui că auzeam șoapte din altă lume. Mai cu seamă când țipa în depărtare vro bufniță spărietă, atunci simțirile mi se exalta atât de mult, că mă credeam alungat de duhuri adevărate; părea că le videam cum căuta să mă rătăcească în sânul codrului. Se vede că foamea are multă înrâurire asupra închipuirei…”. Obsedat de a-l încadra pe autor într-un anume stil, și anume cel al “stilizării în fantastic”, Tudor Vianu deplânge în “Arta prozatorilor români” comentariul ironic. Adevărul este însă că atunci când ironia nu așază viziunea cu picioarele pe pământ, ne găsim în plină artificialitate, ca în povestirile insertate: a călugărului căruia turcii i-au ucis nevasta, ori cea despre Toader și Mărinda. Mai în spiritul narațiunii rămâne anecdota “O intrigă de bal masqué”. Partea cenzurată ironic este, în orice caz, ceea ce ar putea selecta astăzi eventualul cititor.

CÃLÃTOR neobosit, al cărui plan de a vizita Japonia a rămas o neîmplinită aspirație, Alecsandri are meritul de precursor al exotismului în literatura noastră. Un îndemn spre spații noi, o necontenită chemare a depărtărilor agită acest spirit totuși echililbrat, care regretă ce a lăsat în urmă, dar uită repede și, aflat pe vapor, privește mereu în față. Înaintea simboliștilor și înaintea unor călători de profesie ca Jean Bart ori ca eroii lui Radu Tudoran din “Toate pânzele sus”, Alecsandri încearcă tentația îmbarcării și a plecării spre noi orizonturi, freamătă în fața unei corăbii cu destinație îndepărtată ancorată în port și dezvăluie cu finețe de spirit această stare sufletească. Spre bătrânețe își ironizează blând tentația de a pleca și mica renunțare, scriindu-i soției, din Franța: “Am vizitat (în portul Marsilia, n.n.) două vapoare colosale care erau să plece, unul în China, altul în America, și cu tot farmecul lor asupra închipuirei mele m-am stăpânit de a pleca cu ele. Admiră-mă cât sunt de cuminte”. În 1853, când întreprinde călătoria relatată în jurnalul de călătorie în Africa (deși, în cazul acesta, redactarea propriu-zisă în vederea tiparului s-a făcut ulterior – pentru partea a treia chiar foarte târziu –, pe baza însemnărilor inițiale), freamătul e viu și acaparant: “Cât pentru mine, primblarea mea favorită era pe marginea portului, unde 1]mergeam în toate zilele de priveam, oare întregi, formele diverse ale corăbiilor și lucrul marinelilor ce încărcau sau descărcau mărfuri. Fiecare din ele înfățișa închipuirei mele țărmurile de unde venise și mă făcea să visez acele locuri necunoscute mie. Lângă un vas din India se înălțau catargurile unei corvete americane; aproape de un vapor englez se legăna o corabie spaniolească; toate la un loc alcătuiau un soi de hartă geografică ce îmi atrăgea privirile cu o putere magnetică și îmi însufla tainice dorinți de a urma zborul lor pe valurile mărei. Mai cu samă o corabie franțeză, nouă, sprintenă și cochetă ca o sirenă, îmi fărmăca mințile prin forma ei ușoară și elegantă. Ea era gata să plece la Ceilan, raiul Indiei!… La Ceilan!… Mă mir, zău, cum de mă aflu încă în Evropa!”.
Jurnalul nu e integral de această factură, registrele alternează, lirismul lasă repede locul jovialității ironice (care nu lipsește, altminteri, nici din pasajul de mai sus). E de crezut că pagina scrisă prinde tocmai acea ușurință cu care Alecsandri evoluează de la o stare la alta, dominanta sa rămânând observația amuzată și curioasă a spectacolului exterior, dar și a spectacolului propriilor sentimente. Scriitorul are ochi, este înzestrat cu simțul observației, dar aceste calități sunt dublate permanent de aptitudinea comentariului spiritual, de obicei pătrunzător. Africa îi oferă un contrast violent, dar nu între Orient și Occident, ca în spațiul românesc, ci între imaginație și realitate. În Tanger vizitează “nu saraiuri mărețe și aurite, nu grădini feerice cu basinuri de marmură, nu minunile Halimalei orientale, dar o piață mică, ce se găsește în centrul orașului și care prezintă un tablou viu de viață arăbească”. Alecsandri nu face frescă, dar observă just și creionează expresiv. Este, cum arată G. Călinescu, “un pictor strălucit de exotisme preferând mapa cu cartoane ușoare, impresioniste, marelui tablou de muzeu”. Observația e îndreptățită și sugestivă, cu singura precizare că scriitorul are vederea clară, contururile sale sunt bine delimitate, ba chiar intense. Din câteva linii schițează ferm un tablou al mizeriei endemice și pitorești orientale. Câteva detalii pregnante schimbă de fapt imaginea cartierului oriental din Iași într-un tablou african, încremenit hieratic sub soarele care varsă torente de foc. Dar comentariul e la fel de important ca desenul, și el e acela care face și azi, când asemenea imagini ne sunt oricând accesibile, ba adesea ne și copleșesc, scrierea lui Alecsandri captivantă: “Pe această piață se înșiră două rânduri de dughene, adică de vizunii strâmte, scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite și cu metanii de calembec în mână. Arămii la față și uscați la trup, ei apar în umbră ca niște mumii dezgropate; fizionomia lor păstrează o nemișcare absolută, cât nu trece nimic pe lângă dânșii; dar cum se ivește un străin în depărtare, ochii lor se aprind ca jaraticul și gurile lor înarmate cu dinți lungi încep a striga: agiaragel, agiaragel! Setea câștigului învie acele mașini acoperite cu pele zvântată la soare și le comunică mișcări atât de deșănțate, niște gesticulări atât de hrăpitoare, încât îți vine a te crede într-o menagerie de orangutangi. În centrul pieței stau întinse câteva rogojini, pe care sunt aruncate grămezi de curmale putrede, de harbuzi necopți, de smochine de India și de alune negre ca pământul. Mulțime de arabi, de berberi, de negri și de evrei se ceartă, se împing, de la acele ticăloase merinde, ce zac într-un roi de muște…”. Materia impune, pe lângă comentariul ironic, malițios ori amuzat, propria ei expresivitate, iar ceea ce urmează – descrierea cartierelor evreiești și observațiile asupra vieții lor, vizita la dl Reade, viceconsulul englez din Tanger, exterminatorul pisicilor din oraș, ale căror piei se pot vedea, ca într-un coșmar, sub formă de carpete, covoare și pleduri în apartamentul lui, ori primirea (din ultima parte) la palatul pașei din Tetuan – pare a se situa la limita dintre o realitate halucinantă și fantezia fierbinte ori înfierbântată de arșiță. Alecsandri este primul român care a fixat în imagini memorabile o lume încărcată de exotism ori a surprins efectele de lumină și senzația de sete chinuitoare în amiaza africană în care “plântele își beau umbra, și natura întreagă înoată, obosită, într-un ocean de lumină înflăcărată”. Poate că, așa cum opina G. Călinescu, scrierea e mai complexă decât un jurnal, fiind alcătuită pe principiul “Decameronului”. Totuși, poveștile înrămate (cu excepția celei despre Abdaleh-Osman și, desigur, a spiritualei narațiuni despre viceconsulul Reade) sunt convenționale, fiind, de altminteri, publicate anterior (“Muntele de foc”, “Cel întâi pas în lume”). Factura lor demonstrează încă o dată distanța de la convenție la relatarea naturală în proza lui Acsandri, unde ficțiunea generează mereu artificialitate.

CÃLÃTORIILE sau excursiile personale reprezintă și în cazul altor scrieri, deghizate în structuri ficționale, sursa de inspirație. În “Borsec” (1844) autorul evocă de fapt un sejur în cunoscuta stațiune, de unde-i trimitea o spirituală scrisoare lui Ion Ghica, exprimându-și intenția de a face un “articol” despre aceasta pentru “Propășirea”. “Articolul” este o accentuare a crochiului din scrisoare, în maniera învocatului Gavarni (“De ce nu sunt un Gavarni ca să întocmesc cel mai caraghios album de caricaturi ce au ieșit vreodată din creionul unui artist!”), autorul desenelor pline de spirit care înfățișează societatea din vremea regelui Louis Philippe. În realitate nu e un “articol”, ci o schiță sau, mai bine, o fiziologie socială și colectivă, cu sesizarea eternelor “contrasturi”, a amestecului pitoresc de costume, naționalități, categorii sociale, dar și a ștergerii diferențelor în teribilul Lobogo, loc al tuturor supliciilor, înfățișat cu nesfârșită vervă umoristică. În aceeași manieră caricaturală prezintă balurile, unde “fiziologistul” descoperă obișnuitul amestec pitoresc și ridicol de “figuri de toată făptura, de tot calupul, strâmbe, triste, vesele, mojicești, ungurești, șvăbești, dobitocești, într-un cuvânt, o bogată galerie de caricaturi, printre care de-abie zărești câteva fețe ominești”.
Înclinația către șarja spirituală și aceeași expresivitate a contrastelor care mai curând îl amuză decât îl deprimă pe cel care, ironizând ișlicul și giubeaua nu ezită să se împărtășească (inclusiv în plin teritoriu african), aidoma prietenului său Ion Ghica, din deliciile chiefului oriental, se regăsesc în “Balta-Albă” (1848), mică narațiune în ramă având și ea ca punct de plecare o cură făcută de către autor în anul precedent publicării. De data aceasta el transferă experiența sa (aidoma lui Montesquieu în “Scrisorile persane”) unui străin, un “tânăr zugrav franțez” care vizitează pentru prima dată Orientul și este surprins de a auzi că valahii nu sunt turci (cum îi spusese profesorul său de istorie) și de a descoperi atâtea contraste încât ajunge la concluzia că “Valahia este o țară plină de minuni! una din țările care sunt descrise în Halima”. În paranteză fie zis, un alt “zugrav”, de data aceasta real, pe numele său Charles Adolphe-Midi, călătorind prin Þările Române în epoca pașoptistă, a realizat un desen emblematic intitulat “La rencontre”. El înfățișează doi bărbați care, venind din sensuri opuse, se salută. Unul, corpolent, cu barbă, poartă anteriu oriental și are la spate arnăutul, ca în “Fiziologia” lui Negruzzi. Salută greoi, ridicând cu amândouă mâinile de pe căpățâna rasă un enorm calpac. Celălalt, probabil de aceeași vârstă dar părând mult mai tânăr, e îmbrăcat în frac, poartă pantofi ușori, are în mâna stângă un baston și salută cu sprinteneală, ridicându-și melonul franțuzesc. Își dau binețe două lumi, una care vine, alta care va pleca, dar care, pentru moment, conviețuiesc și oferă “zugravului” prilejul de a le prinde în cărbune, însoțindu-le cu un zâmbet mirat.
Se poate remarca în “Balta-Albă” o dublă atitudine critică: față de acea “fantasmagorie nepricepută” a “contrasturilor” (“baloane de Viena cu înhămături necunoscute la noi, pălării de Franția cu ișlice orientale; frace cu anterie; toalete pariziane cu costumuri străine și originale”; și apoi toată acea adunătură de “bâlci care nu era bâlci” de pe malul apei, cu “luxul și sărăcia, durerea și veselia, ideile nouă și ideile vechi, costiumele Europei și costiumele românești […] reunite la un loc”), dar și față de prejudecata europeanului și a Europei în legătură cu Orientul și, în special, cu Þările Române. Nu întâmplător Alecsandri și-a tradus povestirea în franceză, cu unele - strivitoare sub raport literar – adaosuri (privind aspecte ale realităților sociale, rodnicia pământului, obiceiuri, latinitatea de origine și de limbă), menite a stârni interesul străinilor și a le comlpeta lacunele de informație, tipărind-o în patru numere consecutive ale revistei “Illustration”, însoțită de trei gravuri de Aman. Agreabilă rămâne însă în “Balta-Albă” mai ales acea reacție a străinului aflat într-un teritoriu care-i rezervă tot felul de surprize (călătoria plină de peripeții în căruță, începută cu o cădere în praful drumului, lupta cu câinii care probabil doreau să afle ce gust are “carnea de franțez”, pe ulița îngrămădirii de bordeie care alcătuia satul, frazele franțuzești auzite în noapte dintr-o trăsură care parcă descindea din altă lume, cunoștința cu străjerul, cu pragul de sus și cu tăria scândurilor patului, necontenita trecere dintr-o uluire în alta, lumea pestriță și de necrezut de pe malul bălții în zori, plimbarea cu hardughia numită “vapor”, ospățul cu mâncăruri românești udate cu vin franțuzesc băut direct din sticlă, balul cu toalete franțuzești și frumuseți feminine care-l aruncă din nou în mirare), tot ce, într-un anume fel, Alecsandri însuși va întâlni peste câțiva ani în Tanger sau pe drumul către Tetuan prin munții Uadras: piața orașului, cartierele evreiești, un caravanserai plin de paraziți, o luptă de cai, o curte pietroasă la reședința unui pașă, un consul bizar care pune la cale un plan de lichidare a mâțelor etc. Și, de asemenea, acea manieră umoristică de a nara totul, jovialitatea spirituală a scriitorului transferată străinului său, provocând și astăzi o inalterată plăcere la citire.

PREOCUPAREA pentru aspectele vieții sociale se manifestă și în „Istoria unui galbân” (1844), caracterizată de către autorul însuși drept „une histoire burlesque”, în același stil ironic, marcat, cel puțin în primele pagini, de procedee anticipându-l pe Creangă, stil transferat de data aceasta unor monede: un galben olandez de o aristocratică îngâmfare și o para turcească de un popular simț al demnității. E o scriere „ușoară” în felul său, într-o structură de prozopopee, folosind însă tot motivul călătoriei. E vorba însă de cea a galbenului, substituit scriitorului și trecând dintr-un mediu în altul, prilej pentru Alecsandri de a face nu atât radiografie socială cât observări morale, ca pretutindeni, în ideea emisă de la bun început că banii „însuflețează sau desuflețează oamenii”. Luând ca pretext aventura galbenului, care trece dintr-un buzunar în altul, prozatorul realizează un colaj de atitudini și caractere privite cu ironie. În cuvintele galbenului – o istorie „legată cu deosebite anecdote triste sau vesele, unde eu am giucat totdeauna rolul cel mai de căpetenie și în care mi s-au înfățoșat prilej a face multe însămnări asupra oamenilor”. Cunoaștem astfel pe căpitanul de vas Costiță, apoi un boiernaș de țară, un director de tribunal la care acesta avea o pricină și-i dăruiește galbenul ca reprezentant al „nației dovezilor sunătoare”, un tânăr jucător de cărți învățat „la școala vestitului Robert-Macarie, de coțcărească pomenire”, preocupat de tot felul de „teșmecherii” și de modul cum ar putea face datorii fără a le plăti (rezolvând pentru început doar prima parte a dilemei); după el vin la rând un zaraf cu punga „neagră și unsă”, Neron israelit ucis de tâlhari în codru, căpitanul hoților prins în capcană de oamenii unui soț gelos și încornorat, apoi ispravnicul care „izbutise a-și preface slujba în chiverniseală” și soția sa ce lua lecții de limba franceză (ce se desfășurau „pe canapé”) de la un verișor, învățând cum se spune „te iubesc în limba lui Molière”, după care urmează frumoasa și tânăra țigancă Zamfira, apoi un tânăr duelgiu, un poet care scrie, ca dl Sarsailă al lui Heliade, cele mai crunte elegii în cele mai fericite momente și, în fine, Alecsandri însuși, redactor al „Propășirii”. Scriitorul transferă picaroului său (ce amintește, totuși, un model german) cozeria lui agreabilă, spiritul moralizator și satiric, ironiile la adresa italienismului heliadesc și a pozei romantice a poeților, critica „teșmecheriilor” de tot felul, capacitatea de a crea mici tablouri pline de viață și pitoresc, precum cel al târgului de țigani, condamnarea inegalităților sociale și ideea dezrobirii țiganilăr, dar și un anume gust pentru melodramă ce afectează îndeosebi partea în care e relatată povestea Zamfirei.
Invenția în proza lui Alecsandri este minimă, dacă nu chiar absentă. Aproape totul pornește de la o experiență personală, de la o călătorie, o excursie, o personalitate întâlnită, o carte citită, un peisaj contemplat. Când nu este jurnal intim sau însemnare de călătorie, proza lui este memoriu, amintire autobiografică sau evocare. E de remarcat însă comportarea sa de scriitor în orice ocazie, căci Alecsandri notează tot ce trăiește, fie și într-o schiță menită a fi reluată mai târziu, ca de pildă în „Istoria misiilor mele politice”. Din aceste memorii realizate sau rămase în proiect, Alecsandri publică un „Estract...”, cuprinzând consemnări privitoare la activitatea întreprinsă în favoarea Unirii, ca agent diplomatic al prințului Cuza, în capitala Piemontului, unde i-a întâlnit pe contele Cavour, primul ministru, și pe regele Victor Emanuel, la Paris, unde a fost primit în audiență de împăratul Napoleon III, ori la Londra, unde l-a întâlnit pe lordul Malmersburry, primul ministru al Angliei. Valoarea unei asemenea scrieri este în primul rând documentară, portretistica este însă și expresivă. Din pagini se desprinde chipul de o energică virilitate și decizie al regelui piemontez: „Trecui prin salon și găsii pe Victor Emanuel în picioare, în haine civile de coloare neagră, însă având un aer militar și cavaleresc impozant. Regele e nalt, are forme erculeane, ochi semeți și pătrunzători și o figură căreia mustețile sale stufoase și răsucite îi dau un caracter de o nobilă și energică bărbăție”. Iată și portretul lui Napoleon III, rod al examinării chipului său în momentele în care acesta citea mesajul lui Cuza, dar și al unor admirative constatări ulterioare momentului evocat: „Napoleon e de stat mijlociu; părul sur începe a cărunți; tipul obrazului nu seamănă cu cel al moșului său Napoleon I, însă are un caracter de energie însoțită de o blândeță fermecătoare. Fruntea e nobilă; ochii albaștri au o expresie adâncă și visătoare; graiul e simpatic, convingător, îndulcit de efectul unei zâmbiri amicale care atrage inimile”. La Londra, scriitorul se comportă deopotrivă ca agent diplomatic și ca turist, acesta din urmă admirând cu delicii spectacolul de frumusețe și eleganță al echitației feminine de pe Aleea Amazoanelor din celebrul Hyde-Parc, ori Richmondul, „rai de verdeață”, a cărui frumusețe îi smulge exclamații extaziate: „Cine îl vede nu se poate opri ca să dorească de a trăi și a muri în acel loc de liniște, în sânul acelei naturi zâmbitoare!”.
Forme deghizate de amintiri, memorii, evocări sunt și romanul „Dridri”, nuvela „Mărgărita” ori scrisoarea „Porojan”. În ce privește romanul, realizat fragmentar, are chiar aspect de rememorare, debutând cu evocarea morții actriței Marie Chataignez, de care se legase un scurt episod sentimental al vieții poetului, emigrant la Paris în 1848. Lipsit de invenție, scriitorul creează situații convenționale, dovedindu-și însă, ca și altădată, înzestrarea în descrierile de interioare. Stilul rămâne însă prea rezumativ, individualizarea situațiilor lipsește, ca și pregnanța psihologică. O a doua parte alătură „Un episod de la 1848”, unde este evocat refugiul scriitorului în Munții Hangului după înfrângerea mișcării revoluționare de la Iași. Textul, neterminat, mai cuprinde un schimb de scrisori între Vali (V. Alicsandri, n. n.) și Dridri. Scriitorul n-avea, oricum, suflul epic necesar pentru a duce romanul la încheiere, legătura dintre părțile scrise fiind și ea destul de precară. Carențe epice evidențiază și „Mărgărita”, scrisă în 1870 și publicată zece ani mai târziu cu titlul „Papagalul simpatic”. Aici scriitorul reremorează într-un stil romanțat și cu unele excese melodramatice iubirea nutrită prin 1850-1852 pentru o Margarită (probabil Maria Cantacuzino), căsătorită până la urmă (nu îndeajuns de motivat din punct de vedere epic, dar la Alecsandri ficțiunea nu îndrăznește mai nimic în fața vieții) cu un altul. Și aici găsim însă pagini frumoase și pline de spirit, precum cele care înfățișează drumul cu trăsura prin noaptea umedă și înglodarea în arătură („contrasturile” preocupă și în această împrejurare gândurile tânărului cu numele străveziu Alexis), descrierea interiorului de conac boieresc ori atmosfera de elevată intimitate din fața căminului, în prezența gazdelor feminine și a simpaticului papagal Giali.
În forma unei evocări, de data aceasta mai curând fictivă, este și agreabila fiziologie a timidului și a veșnicului ghinionist – Petre Sfiescu din „Tarde venientibus ossa”. În schimb, „Porojan” (1880), scrisoare către Ion Ghica, este o „amintire din copilărie” redactată în același timp cu celebra operă a lui Creangă. Întâlnim aici copilul care a fost Alecsandri, erou, ca și Nică, al numeroaselor năzbâtii și jocuri, în compania puiului de țigan. „Meșteri în arta de-a fura merele de pe crengi”, în rostogolul de pe stogurile de fân, în jocul „de-a puia gaia” ori la „poarcă” și „țârcă”, dar mai ales la înălțarea zmeielor, egali în toate șotiile, nu însă și la pedepse, încasate doar de Porojan, cei doi copii rămân separați de originea lor socială, unul fiind consacrat, în ciuda diverselor sale talente, a deveni pitar. Rememorarea copilăriei e plină de duioșie și de umor, un umor blând, retrospectiv. Literar vorbind, evocarea e încărcată de numeroase amănunte memorialistice și de referințe diverse, cum ar fi împrejurările plecării tânărului Alecsandri la Paris, dar e salvată de ținuta spirituală, degajat ironică. Iată, bunăoară, cum este prezentat celebrul episod al eliberării țiganilor de pe moșia Mircești, a cărei vestire din balconul conacului provoacă isteria „laiei”, dar și îngrijorarea câtorva țigani bătrâni: „Toți părăsindu-și bordeiele ca să meargă...Unde? Nu o știau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizon și să afirme dreptul lor de oameni liberi...Laia se opri la cea dintâi crâșmă, pentru ca să celebreze noua lor poziție socială, apoi se opri la a doua crâșmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconașului, apoi la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertușca, apoi la a patra, ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celalt etc., etc, și astfel au dus-o întruna până ce, bându-și și căciulele și apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Peatra și de la Bacău.
Peste șase luni, s-au întors cu toții la Mircești, goi și bolnavi, morți de foame, înghețați de ger, și au căzut în genunchi, cu rugăminte să-i primesc iatrăși robi ca în vremurile bune, cum ziceau ei”. Situația îi provoacă lui Alecsandri o reflecție plină de miez: „...pre cât e de neomenesc faptul de a lipsi un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l așteaptă și a-l feri de neajunsurile libertății pripite”. Cât îl privește pe Vasile Porojan, acesta nu are, ca personaj, sfârșitul pe care l-ar fi reclamat relațiile dintre cei doi copii. Revenit după mulți ani la conac cu dorința mărturisită de a muri pe meleagul unde s-a născut, a fost tratat cu cea mai mare dragoste, dar „după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului”. Simțul umorului, pe care Alecsandri nu și-l pierde în nici o împrejurare, și reflecția asupra naturii umane salvează însă situația și textul.

IN AFARÃ DE evocările mai mult sau mai puțin ocazionale ale unor prieteni (în special Bălcescu, dar și Russo), scriitori sau personalități (Lamartine, Prosper Merimée), V. Alecsandri a făcut publicistică, nu o dată acerbă și cu nerv polemic, abordând, între altele, și problemele limbii, fără a avea întotdeauna dreptate, dar vorbind în numele unei „conservații” (sau al unui progres) „cu măsură” ce l-a caracterizat în întreaga activitate; dar și critică literară. Aceasta din urmă rămâne însă o critică de scriitor, fie că este vorba de relevarea încărcată de lirism și de sentiment patriotic a valorilor poeziei populare („Românii și poezia lor”), fie că este, dimpotrivă, vorba de pamfletul necruțător și de ridiculizarea obiectului („Stanțe epice de dl Aristia. Prințul român”). Textul cel mai întins îi este dedicat lui Negruzzi, dar, deși cald și plin de vervă, autorul, care spune lucruri exacte și interesante, evită analiza operei, mărginindu-se la a creiona contextul care a făcut-o posibilă sau împrejurările care au generat-o. Procedarea este narativă și dă naștere unui text plin de savoare și spirit, asemănător altora, bazate pe „ficțiune”, precum acest savuros pasaj despre mărimea ișlicelor boierești ca reflectare a unor relații și convenții sociale anchilozate: „Mărimea șlicelor, care de-abea se țineau în echilibru pe creștetul boierilor, arăta înălțimea rangurilor; așa unii purtau calpace mici și rotunde de pelcică de miel, alții jumătăți de șlicuri cu fund verde de postav; iar protipendiștii se coronau cu oboroace atât de colosale, încât nu se găsea în Iași rădvan destul de încăpător ca să conție doi logofeți mari în costumul lor de paradă. Când o păreche de postelnici se urca în aceeași caleașcă, șlicele lor erau expuse a să turti sub desele caramboluri ce făceau între ele pe stradele podite cu grinzi de lemn, și, pentru a le feri de o deformare inevitabilă, bieții boieri se îndemnau a rămâne numai în fesuri, așezând baloanele lor pe banca dinainte a trăsurei. Nimic nu putea fi mai comic decât acea sintrofie de capete fără șlice și de șlice fără capete”.

SCRISORILE particulare ale lui Vasile Alecsandri reprezintă o componentă a documentului sufletesc lăsat de autor, dar și o secțiune a prozei sale. Compuse în absența unei intenționalități literare propriu-zise, foarte multe într-o franceză admirată chiar în patria lui Lamartine pentru corectitudinea și plasticitatea ei, acestea dezvăluie poate în mai mare măsură omul, dar rămân ale unui om care scrie, ale unui scriitor conștient de condiția, de menirea și chiar de postumitatea sa. De altfel, mulți dintre destinatarii scrisorilor sunt ei înșiși literați (Ion Ghica, Alex. Hurmuzachi, Nicolae Bălcescu, scriitorul francez Édouard Grenier, Iacob Negruzzi, Petre Ispirescu, Al. Odobescu și alții) sau rude apropiate (soția, fiica, fratele), care nu ignoră nici o clipă condiția literară a expeditorului. Scrisorile particulare, redactate impecabil, ca pentru tipar, confirmă acel echilibru clasic al poetului, lipsa sa de prăpăstii sufletești atât de des comentată. Dar, în același timp, ele evidențiază faptul că Alecsandri privea existența printr-un cod literar, că viața lui se contopise cu postura sa scriitoricească și că adesea el căuta și găsea în viață mai cu seamă literatura. Evident, o făcea cu doza de umor spiritual necesară, ca în scrisoarea din 1 august 1888, în care-i descria lui G. Bengescu dezastrul provocat de apele râului revărsat: „Siretul [...] a năvălit în lunca mea cu o violență teribilă, gonind lupii, nevăstuicile, iepurii și chiar șerpii și târând în valurile lui tumultuoase tot fânul abia cosit. Spectacolul era măreț, l-am admirat, cu toate că m-a costat foarte scump”. Două săptămâni mai târziu, îi descrie aceluiași spectacolul distrugător al unui ciclon, în mijlocul căruia detectează totuși literatura: „Un bătrân stejar, strămoș falnic al pădurii, a fost despicat în două de trăsnetul care i-a atins vârful, și, din toate ramurile lui, una singură i-a rămas prinsă de trunchi. Spectacol minunat, pe această ramură se vede încă un cuib neatins și populat de o familie de păsărele care cântă; focul cerului a respectat această familie de pițigoi – ce minunat subiect de poezie!”. Ceea ce nu sesizează însă spiritul clasic e că, de fapt, această secvență nu e doar „subiect de poezie”, ci chiar poezia. Și că a o transcrie – cum a și făcut-o – e suficient.