Romanul lui Dimitrie Cantemir “Istoria ieroglifică”, datat cu anul 1705, s-a remarcat prin forma alegorică a narațiunii și prin caracterul beletristic. Putem afirma chiar că "Istoria ieroglifică" este o scriere plină de originalitate; numai că imaginația surprinzător de bogată și orientată către amănunt, imagini și forme noi fac ca ea să fie o scriere stufoasă, care-i îngreunează întrucîtva perceperea. Latura literar-artistică a acestei lucrări reprezintă fundamentul pe care sunt zidite culorile istoriei și ale creației care de cele mai multe ori se amestecă, devenind un întreg armonios. Autorul pentru facilitarea lecturii romanului îi oferă cititorului "cheile de lectură" care sunt prezente la sfîrșitul operei. Fără de ele multe figuri și fapte ar rămîne neînțelese. Această cheie este, într-o oarecare măsură lacunară, căci Dimitrie Cantemir a împins prudența pînă acolo încît nu a trecut la cheie explicații pentru cîteva personaje de care este vorba în text, așa că au rămas pînă azi o enigmă și subiect de presupuneri. Toate numele proprii nu au fost alese de către autor la întîmplare deoarece în mare măsură, ele, se supun unor conveniențe sociale și caracterologice. Acest procedeu este identificat în literatură sub numele de alegorie, care se bazează pe actualizarea în discurs a unor semne identificatoare, pe care urmează să le decodifice destinatarul. Totuși, la Dimitrie Cantemir personajele pot fi identificate ca ființe omenești absolut reale ceea ce nu se poate afirma în cazul altor snoave sau fabule cu caracter alegoric(fabula"Lupul și mielul"), unde personajele nu au identitate concretă în viața reală. Identitatea personajelor din roman este ascunsă în spatele unor nume de păsări sau patrupede, creînd un univers cu o tentă fantastică. Oarecum fiecare nume alegoric corespunde în totalitate felului de a fi al celui descris și în acest scop recurge la actualizarea explicită a unor semne indicinale, care pînă la urmă conturează firea personajului și justifică numele respectiv, făcîndu-l să funcționeze constant ca nume propriu. Numele propriu sau antroponimul reprezintă un semn lingvistic în cadrul căruia relația semn-----obiect nu este nici totalmente arbitrară, dar nici totalmente necesară. La Ferdinand de Saussure, de exemplu, conceptul și nu obiectul se leagă direct de imaginea acustică. În cazul antroponimelor din această schemă lipsește conceptul, deoarece numele---antroponim trimite la o ființă, la un obiect concret, nu la o clasă întreagă, ca în cazul numelor comune.Cred că este iminamente necesar de punctat că semiotica tradițională distinge mai multe categorii de semne. Conform teoriei lui Ch.S.Pierce putem identifica trei tipuri:
1)Iconul-asemănarea dintre semn și obiect;
2)Indicile-semnul din care se poate deduce existența unui obiect;
3)Simbolul-devine semn doar dacă este prezent și elementul interpretativ.
Personajele din roman pot fi clasificate după principiul substanței genesis:
a)Personaje-ființe cu nume și caracteristici reale: Împărăția Leului și a Vulturului;
b)Personaje-ființe reale, dar cu poziționare dublă: Vidra, Liliacul.
c)Personaje fabuloase: Inorogul
d)Personaje nereale: Struțocămila. .
Dimitrie Cantemir nu se limitează doar la valoarea simbolică a numelor, de exemplu, Leul sau Vulturul, ci dezvoltă descrieri ample cu ajutorul semnelor indicinale. Voi aduce un exemplu relevant în acest sens:"Iar înaintea Vulturului mai aproape sta pasirile, carile sau în clonț, sau în unghi lance otrăvite aducătoare de rane netămăduite au, precum este Brehnacea, Șoimul, Cucunozul, Coroiul, Hârățul, Blendăul și alte asemenea acestora, carile într-o dzi singe du nu v-or gusta, a doa dzi peirea sa fără greș o știu". Prin aceste descrieri și indici sunt conturate rangul unor persoane reale precum și gama de moravuri pe care le posedă reprezentanții tagmei enunțate: duritatea, forța, tendința de acăpărare, cruzime. Atunci însă cînd metafora se umple de sens real personajele capătă aspect de simbol dar devin și semn motivat în multe privințe. Acesta este cazul Hameleonului(Scarlataki Roset)pe care Dimitrie Cantemir îl descrie cu precizie fiziologică ca ființă, pentru ca ulterior să evidențieze indicii specifici, care transform semnul respectiv în simbol(odrasla spurcăciunii, crânga scârnăviei). Dimitrie Cantemir mai folosește un procedeu de mare expresivitate așa cum este-chiasmul, care are ca scop prim să accentueze realitățile antitetice, de exemplu:"Că unde leul vulturește și Vulturul leuește.Prepelița ce va epurti?Și Epurile ce va prepiliți?". Aceste ființe fabuloase nu sunt doar reflectate în operele literare terenul lor de activitate relaționează direct și cu o veche știință numită heraldica. Heraldica este acea știință auxiliară a istoriei, care studiază anume aspectele teoretice ale blazonului, dar care se preocupă și de aplicarea lor în practică, realizarea stemelor, avînd ca punct final terminologia care devine în această situație artă heraldică.Animalele și păsările din opera lui D.Cantemir sunt utilizate pe scară largă în sistemul heraldic, reprezentînd altoiul mitic. Jean Chevalier autor al Dicționarului de simboluri susține, citez:"Simbolurile fundamentale condensează experiența totală a omului-religioasă, cosmică, socială, psihică; ele făuresc de asemenea și o sinteză totală legînd omul de lume."Din cele mai vechi timpuri credința în diverse viețuitoare fantastice au modelat gîndirea omului. Semne și simboluri din imensul necunoscut au rivalizat spaimă și curiozitate, au trezit în vise diverse închipuiri fantasmogorice. Unele dintre aceste închipuiri fantasmagorice și astăzi pot fi întîlnite pe diverse steme și blazoane. Ca de exemplu: Leul, Acvila, Salamandra ce împreună cu alte viețuitoare formează așa-numitul-Bestiar heraldic. În timp de război, animalul reprezentat pe blazonul armatei conferea luptătorilor mai multă pricepere, determinare și credință. Leul fioros, element heraldic a devenit un simbol foarte larg utilizat pe straiele oștilor medievale și pe blazonul diferitor state. Blazonul era un semn convențional, specific unui stat, în sens metaforic reprezenta "inima unei cetăți". Observăm că manifestările heraldice sunt foarte vechi, apărând prima oară în antichitate și au evoluat odată cu societatea omenească. În romanul “Istoria ieroglifică”putem atesta unele elemente heraldice deja consacrate ca: Leul, Vulturul, Cameleonul și alte ființe ficționale, cum ar fi: struțocămila, inorogul. De exemplu, inorogul este reflecția lui Dimitrie Cantemir, el simbolizează forțele binelui, ale adevărului și ale dreptății. Inorogul forța binelui luptă din răsputeri cu forțele răului. Iar această imagine a unicornului tămăduitor a devenit un punct de inspirație în conștiința omenirii. Unele bătălii pentru putere, pentru dreptate sunt o temă foarte actuală și astăzi. Filme ce țin de planul ficțional ca : Avatarul, Dragonul sunt doar cîteva exemple în acest sens. Cum am menționat deja se susține cu vehemență că Heraldica pe de o parte este știința specială a istoriei care are drept scop stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea și evoluția stemelor iar pe de altă parte se vorbește despre Arta heraldică ce se ocupă cu punerea în practică, cu realizarea, stemelor, conform științei heraldice unui stat, oraș, familie, corporații. Atunci îmi pun întrebarea: Doar atît? Oare această Heraldică nu ar trebui analizată și ca element intermediar între planul fabulosului și cel al realului, obținînd astfel un al treilea principiu heraldic pe care îl voi numi Principiul semiotico-oniric. Întrucît, după mine, prototipurile generate de vis se multiplică la infinit doar atunci cînd se amestecă cu unele semne caracterologice ce vor da naștere, în cele din urmă, unor monștri hibrizi, ce vor prezenta ficționalul.Va trebui să reconsiderăm la abordarea acestei noi perspective relația dintre imaginea comună și semnele care o deformează. Voi exemplifica:În “Istoria ieroglifică”este prezentă imaginea inorogului. Inorogul se aseamănă foarte mult cu un cal, dar ce îl deosebește de el? Desigur un singur semn-cornul. Un singur semn are forța să deformeaze planul realului obținînd astfel prin filiera oniricului o ființă ficțională-inorogul-care poate fi cu ușurință integrată în sistemul heraldic, dezvoltîndu-se apoi atît în planul istoric cît și în cel literar. Susțin categoric că în jurul heraldicii trebuie să graviteze și particularitățíle semnului determinat de semiotică. În absența lui riscăm să pierdem elementul diacronic și sistemul deschis heraldic care va cataliza iminamente și o frînare a simbolului. Cred că ignorarea maximă a acestui principiu este rezultatul întîlnirii de astăzi a acelorași cercetări heraldice care sunt axate doar pe istorie și concept. Semnul plasat pe terenul realului și trecut prin oniric este baza creării lumii ficționale-heraldice.Este o teorie proprie pe care o voi dezvolta în continuare și care merită a fi analizată. De ce? Pentru că și astăzi omul săturîndu-se de real caută să evadează într-o lume a fabulosului, unde orice dorință poate deveni o realitate. Iar această ideie de ființă fantastică stă la temelia unei societății. Omenirea nu poate trăi fără acest ficțional. D.Cantemir care a reliefat atît de particular acest element prin personajele sale s-a întipărit adînc în memoria alegoricului și al heraldicii. Lumea nu renunță la fantastic pentru că ea a luat naștere din el. Literatura este o lume de lumi plină cu multiple personaje ficționale care sunt vizualizate prin intermediul heraldicii și al cinematografiei. Voi termina reamintind cuvintele rostite de Marthe Arnould:"Să pornim deci la drum, căutînd dincolo de aparențe adevărul, bucuria, semnificația tainică și sacru a toate cîte se află pe acest pămînt vrăjit și înspăimîntător.. Să pornim deci pe calea devenirii.."
REFERINTE BIBLIOGRAFICE:
Ferdinanad de Saussure.Curs de lingvistica generala.-Iasi:Polirom,1998.
Ch.S.Pierce.Semnificatie si actiune.-Bucuresti:HUMANITAS,1990.
Hans Bierderman.Dictionar de simboluri.Vol I,TRADUCERE din limba germană de Dana Petrache.
Jean Chevalier-Alain Gheerbrant.Dicționar de Simboluri Volumul I.A-D.DEX-București