Spre neșansa mea de om al Literelor, drumurile terestre nu mi s-au intersectat cu cele ale literatului Alexandru Mușina. Dar nu pot să neg bucuria celei de-a treia șanse acordate muritorilor specializați pe aorística reversibilității temporale.

L-am văzut în carne și oase − prima și ultima dată în viață − la un eveniment consumat în luna mai 2012. Pretextul sorții fusese nimic altceva decît Tîrgul Național al Cărții de Poezie / Festivalul de Poezie București, unde faimosul optzecist venise de la Brașov să celebreze un eveniment al congenerilor, iar eu, cu foaia de parcurs a celor peste 500 de km obositori din locul de unde se agață harta României moderne, fusesem invitat să lecturez din mite „Monstrul Spaghetelor Zburătoare”, proaspătul meu volum apărut la Editura Tracus Arte. Părea că Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române ar fi fost un moment cu totul favorabil − dacă nu chiar simbolic − pentru o întîlnire din care eu aș fi ieșit profitabil cu siguranță, dar din pricina agendei precipitate am ratat-o la mustață.

În schimb l-am recunoscut imediat după imaginile din pozele publice. Îmi amintesc că mi s-a părut cu mult mai înalt decît bănuiam: nu știu dacă din cauza faptului că domina auditoriul direct din centrul sălii ori recognoscibila sa chelie îl proiecta neglijentă ca un fel de perigeu printre cei aflați în sală. Privind retrospectiv, nu pot bănui decît că această impresie, evident dereglată, se datora exclusiv efectelor halucinogene emanate în interiorul unui Mauzoleu. Spiritual, dacă mai era cazul să precizez.

Dacă știam că − doar peste un an și jumătate – lui Alexandru Mușina îi va fi sortit să rămînă acolo definitiv – de data asta ca exponat în figură de ceară −, aș fi ratat de bună voie și cea de-a doua oportunitate de a-l cunoaște. Aș fi preferat să amîn, pe cît e pămîntește posibil, faza cu „Sinapse”-le (2001, eseuri) ori cum stăm la capitolul „Supraviețuirea prin ficțiune” (2005, eseuri): mărturii din perspectivă corporală a unui estet incorigibil.

Asta ține deja de presentimentele care nu fac parte din Curricula științelor socio-umane și nici măcar a celor cu profil real. Ajuns, prea curînd din nefericire, în Raiul borgesian − căci din cauza stilului profesat nu prea văd cum putea trece de filtrele canonice ale Purgatoriului intangibil − incisivul patron al Editurii „Aula” probabil că își permite să recidiveze cu seria post-apocaliptică a „Scrisorilor unui fazan” (2006) ori a „Scrisorilor unui geniu balnear” (2007). Mai mult chiar, „Lucrurile pe care le-a văzut” (1992, poezie) în corp fizic acum le poate confrunta, de data asta, în corpul său subtil, la fel de liber putînd să persevereze, deja prin corpul eteric disponibil, în „Tomografia și alte explorări” (1994).

Și dacă scenariul de mai sus aduce a pură speculație, depun mărturie că, din bîrlogul său de brașovean veritabil, spiritul omniprezent dar fals imperceptibil al lui Alexandru Mușina a dominat hegemonic scena estetică basarabeană de la începuturile anilor ’90 ai secolului trecut, cu reverberații valabile ce pot fi urmărite pînă la generația douămiistă: efectele sale revoluționare pot fi comparate poate doar cu mica renaștere culturală provocată de membrii „Cercului literar de la Sibiu” în perioada postbelică.

Dar nu cu „Budila-Express” (1995, poezie) avea să intre Profesorul-navetist pe teritoriul dintre Nistru și Prut. Pînă a ieși sub formă de carte la Editura chișinăueană „Cartier” (1997), anume legendarul său „Eseu asupra poeziei moderne” a făcut acolo trafic de influență în regim de samizdat nemaiîntâlnit din perioada dezgețului hrușciovist. Ba într-o măsură nu mai redusă decît „Paradigma poeziei moderne” (1996), care a stat la baza tezei sale de doctorat. Trebuie să admit că cele două Epistole apocrife ale sale, dacă stau și le raportez la paradigma oficialităților estetice din perioada respectivă, l-au transformat ireversibil într-un fel de inginer al sufletelor, drept că total opus gogolianului Cicicov: or, latifundiarul cultural Mușina descindea ca un Cortés pe tărîm virgin nu să intre în posesia unor „suflete moarte” (după artă), ci să dibuiască „Unde se află poezia?” (1996, eseu).

Acum că de Alexandru Mușina mă desparte deja o distanță de ani-lumină, pot risca să evoc finalmente riscurile artei pure: înțelese ca avantaje derivate dintr-un mundus inteligibilis în pofida lui mundus sensibilis. Această certitudine e singura ce poate compensa anii de muncă nenormată stipulați în Contractul încheiat cu Estetica exploatatoare. Dincolo de dreptul inalienabil de proprietar asupra terenurilor editoriale din „Strada Castelului 104” (1984, poezie) și din „Aleea Mimozei nr. 3” (1993, poezie), spiritul mușinian își poate revendica finalmente zeciuiala ce i se cuvine asupra fiefului spiritual întins cu generozitate între rîurile geopolitice Nistru și Prut, replica terestră impecabilă a celor două fluvii plutonice: Lethe și Mnemosyna.



Note:
Anekdotă (din gr. Ἀνέκδοτα, lat. Anecdota – lucrări nepublicate) - intimități care nu sunt destinate publicului larg

Aorist (din gr. aoristos, „nedeterminat”) − formă verbală a unor limbi (sanscrită, slavonă etc) care exprimă aspectul momentan al unei acțiuni trecute fără nici o referire la prezent

În toamna lui 1976 un desant similar îl făcea „Patriarhul poeziei” Nichita Stănescu (conf. articolul lui Serafim Saka, „Nichita, parțial”, revista chișinăueană „Contrafort”, ianuarie 1995, Anul II, nr 3, pag. 2)

În capitala Republicii Moldova, neglijată completamente de Istoriile literare girate de la București, Apostolul Mușina apărea ca un Godot-salvator. Drept că inerția entuziasmului colonizator nu l-a scutit de anumite erori „tehnice”: în calitatea sa de critic revizionist a hirotonisit ici-colo − cu mirul eu-rilor hiperemice, aleatorii sau prezenteizate − pe unii impostori debutați cu două-trei mărimi peste măsura labei piciorului, chit că o parte a oportuniștilor (est)etici locali a întrezărit imediat în figura sa reîncarnarea balkanică a Revizorului îndrituit să le gireze statutul de membri ASPRO


În mitologia greacă tîrzie, Zeița Lethe (Λήθη − uitare, amnezie) și Zeița Mnemosyna (Μνημμοσύνη − memoria personificată) au ajuns să desemneze cele două rîuri care curgeau în peștera plasată sub Templul lui Trophonius (Beoția). Dacă intenționau să stabilească un contact direct cu zeii, oraculii elini erau obligați să bea alternativ din ele. Adepții unor secte elene credeau că după moarte puteau opta să bea din oricare dintre ele