Nu toleranță, ci îndelungă răbdare

Un argument al ateilor în favoarea credinÈ›ei lor că nu există Dumnezeu este de genul: „Dacă există un Dumnezeu atotputernic, care este È™i plin de bunătate È™i dragoste, atunci cum poate el să tolereze atâtea rele în lume? Cum tolerează el atâtea crime È™i războaie? Cum lasă el să moară de foamete copii, în timp ce o mână de oameni au sub control sute de miliarde de dolari È™i destinele a miliarde de oameni?“ Da, È™i la prima vedere pare rezonabil. Dar nu ar fi atunci bine să vedem ce spune Biblia cu privire la ceea ce tolerează Dumnezeu?
ÃŽn cartea Geneza citim că Dumnezeu l-a aÈ™ezat pe om într-o grădină cu „tot felul de pomi plăcuÈ›i la vedere È™i buni de mâncat“, având libertatea să mănânce din orice pom din grădină, cu o singură excepÈ›ie È™i o singură interdicÈ›ie: „Dar din pomul cunoÈ™tinÈ›ei binelui È™i răului să nu mănânci, pentru că, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreÈ™it“ (v. Geneza 2-3). Dar omul nu a ascultat cu toate că era numai o singură interdicÈ›ie. Și atunci ce a făcut Dumnezeu? Nu putea atunci Dumnezeul cel atotputernic să termine imediat cu omul È™i apoi să facă alt om? Da, dar Dumnezeu, fiind plin de dragoste, a permis ca Adam să mai trăiască încă aproape nouă sute treizeci de ani. Nu seamănă aceasta a fi toleranță? A tolerat ca omul păcătos, pe care nu-l mai putea primi în prezenÈ›a Lui, să mai trăiască peste nouă sute de ani. Dar, de fapt, dacă este să cercetăm Biblia, vedem că în această carte nu se găsim cuvântul toleranță, ci, în schimb găsim expresia „îndelungă răbdare“ (v. Ieremia 15.15, Romani 2.4, 9.22). Are îndelungă răbdare față de omul care nu face nimic plăcut lui: da, pentru că dacă ar fi să judece acum È™i să execute sentinÈ›a, atunci nici un om nu ar scăpa cu viață. Dar Dumnezeu spune: „Am eu în adevăr vreo plăcere în moartea celui rău? zice Dumnezeu. Nu mai curând în întoarcerea lui de la calea lui, ca să trăiască?“ (Ezechiel 18.23). Nu este vorba de acel gen de toleranță pe care o avem noi față de alÈ›ii care nu ne plac pentru ca să evităm niÈ™te conflicte. Pentru că noi, în general arătăm toleranță față de cei cu care nu suntem de acord atunci când nu găsim modalitatea de a-i „aranja“. Pentru că, de cele mai multe ori, atunci când avem mijloacele de a-i „pedepsi“ pe cei care nu ne plac nu manifestăm deloc toleranță față de ei, ci le facem ceea ce considerăm noi că li s-ar cuveni. Dumnezeu însă, cu toate că are toate mijloacele pentru a pedepsi È™i a face dreptate imediat, are îndelungă răbdare față de om pentru ca să se pocăiască È™i să fie mântuit. Când s-a dovedit cu prisosință că „Un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său, nici să-I dea lui Dumnezeu un preÈ› de răscumpărare pentru el (pentru că răscumpărarea sufletului lor este aÈ™a de scumpă, că trebuie să renunÈ›e la ea pentru totdeauna), ca să trăiască pentru totdeauna, să nu vadă groapa“ (Ps. 49.7-9), atunci El L-a trimis pe Fiul Său, cel de-o ființă cu El, să coboare pe pământ într-un trup omenesc, de carne, din punct de vedere biologic exact ca al celorlalÈ›i oameni, dar fără nici o înclinaÈ›ie spre păcat, pentru a plăti acel preÈ› pe care nimeni altul nu-l putea plăti, pentru a fi „Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1.29). Era necesar ca Isus să moară pentru că „plata păcatului este moartea“, iar numeroasele jertfe cerute de legea dată prin Moise nu erau decât simboluri ale acestei jertfe unice È™i desăvârÈ™ite, pentru că nimic de pe pământ nu poate reprezenta destul de bine, măcar sub un aspect, această jertfă de o valoare inestimabilă. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaÈ›a eternă“ (Ioan 3.16). Iar dacă „plata păcatului este moartea“, „darul de har al lui Dumnezeu este viaÈ›a eternă în Isus Hristos, Domnul nostru“ (Romani 6.23). Adică omul nu poate „câștiga“ prin niÈ™te eforturi deosebite dreptul la viaÈ›a eternă, ci Dumnezeu îi dă aceasta ca un dar, deoarece El este plin de bunătate È™i dragoste.
Dacă Dumnezeu îngăduie încă să fie atât de multe rele È™i nedreptăți în lume È™i nu execută judecata, aceasta este pentru că El „nu L-a trimis pe Fiul omului ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El“ È™i tot mai aÈ™teaptă ca oamenii să creadă în El pentru a fi mântuiÈ›i. De aceea „El face să răsară soarele Său È™i peste cei răi È™i peste cei buni È™i trimite ploaie È™i peste cei drepÈ›i È™i peste cei nedrepÈ›i“ (Matei 5.45), pentru că are îndelungă răbdare. Dar, celor care refuză să creadă în El le este adresat avertismentul: „Sau dispreÈ›uieÈ™ti tu bogățiile bunătății Lui, È™i ale îngăduinÈ›ei È™i ale îndelungii răbdări, necunoscând că bunătatea lui Dumnezeu te conduce la pocăință? Dar, după împietrirea ta È™i după inima ta nepocăită, îți aduni mânie, în zi de mânie È™i de descoperire a dreptei judecăți a lui Dumnezeu“.
Răbdarea lui Dumnezeu este îndelungă, dar nu infinită. Pentru că va veni un timp când perioada îndelungii Sale răbdări va lua sfârÈ™it È™i El va judeca lumea È™i Domnul Isus își va întemeia împărăția Lui pe pământ, care va dura o mie de ani, iar în acea perioadă El spune că: „Pe cel care-l vorbeÈ™te de rău în ascuns pe aproapele său îl voi nimici; nu-l voi suferi pe cel care are ochi mândri È™i inimă îngâmfată. Ochii mei vor fi peste cei credincioÈ™i din È›ară, ca să locuiască lângă mine: cel care umblă pe o cale desăvârÈ™ită, acela îmi va sluji. Cel care practică înÈ™elăciunea nu va locui înăuntrul casei mele; cel care spune minciuni nu va sta înaintea ochilor mei. ÃŽn fiecare dimineață îi voi nimici pe toÈ›i cei răi din È›ară, ca să stârpesc din cetatea Domnului pe toÈ›i lucrătorii nelegiuirii“ (Ps. 101.5-8). Da, atunci va veni vremea când Dumnezeu nu va tolera pe pământ nici o manifestare a răutății. Până atunci însă, când este vorba de nedreptățile È™i de relele de pe pământ, credincioÈ™ii se cuvine ca, în purtarea lor să-L aibă în vedere pe „Isus Hristos, care a mărturisit înaintea lui Pilat buna mărturisire“ (1 Timotei 6.13). Și care este acea mărturisire? Când Pilat L-a întrebat dacă era împăratul iudeilor, Isus i-a răspuns: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta; dacă ÃŽmpărăția Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor; dar acum ÃŽmpărăția Mea nu este de aici“ (Ioan 19.36). Acesta este un aspect pe care mulÈ›i care se mărturiseau creÈ™tini nu l-au avut în vedere, că Domnul Isus, omul desăvârÈ™it È™i în totul ascultător de Dumnezeu, a spus „nu acum“ È™i aÈ™teaptă momentul când va veni să împărățească. Dacă El nu împărățeÈ™te, atunci alÈ›ii au găsit că ar fi cazul să împărățească ei în numele lui. Și nu a dus oare această gândire la abuzuri pe care întreaga omenire le condamnă È™i care îi fac pe atei să declare că religia, inclusiv creÈ™tinismul, promovează intoleranÈ›a?
Ateii declară că intoleranÈ›a manifestată în special de biserica catolică (dar se mai găsesc exemple de intoleranță extremă È™i de violență – e drept că mult mai puÈ›ine È™i de amploare mult mai mică - È™i în istoria protestantismului) este continuarea intoleranÈ›ei pe care erau îndemnaÈ›i israeliÈ›ii să o manifeste față de locuitorii țării Canaanului pe care Domnul le promisese că le-o va da. Care este de fapt situaÈ›ia? Da, israeliÈ›ii au fost într-adevăr îndemnaÈ›i să nu lase să trăiască în mijlocul lor pe nici unul dintre canaaniÈ›i pentru că Dumnezeu îi alesese ca ei să fie pentru El un popor deosebit, care să dea față de celelalte popoare o mărturie despre cum doreÈ™te El să fie pe pământ o societatea omenească dedicată în slujba Lui, È™i le-a spus că acei oameni cu obiceiurile lor idolatre aveau să le fie o cursă È™i să-i atragă la idolatrie È™i la infidelitate față de El. Și aÈ™a s-a È™i întâmplat. IsraeliÈ›ii s-au arătat toleranÈ›i față de cei care nu-L onorau pe Dumnezeu È™i apoi È™i-au îngăduit ca ei înÈ™iÈ™i să calce toate rânduielile pe care li le dăduse Dumneze, față de care se angajaseră solemn spunând „vom face tot ce a spus Domnul“ (v. Exod 19, 20). Da, aÈ™a este omul: dispus să fie tolerant când Dumnezeu este dezonorat de aproapele lui, dar când este lezată mândria lui sau când este atins în interesele lui, atunci se arată intolerant. AÈ™a s-a întâmplat când apostolul Pavel le-a vestit evanghelia celor din alte naÈ›iuni È™i a spus că prin credinÈ›a în Domnul Isus este mântuire È™i pentru iudeu È™i pentru grec, fără nici o deosebire – atunci iudeii s-au arătat extrem de intoleranÈ›i È™i au dorit să fie ucis apostolul care spunea că iudeii sunt, prin firea lor, la fel de păcătoÈ™i ca È™i cei din celelalte naÈ›iuni È™i că pentru toÈ›i oamenii, indiferent din ce popor, mântuirea este numai prin credinÈ›a în Isus. Și apostolul Pavel le spunea credincioÈ™ilor „nu vă răzbunaÈ›i singuri, preaiubiÈ›ilor, ci daÈ›i loc mâniei, pentru că este scris: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti», spune Domnul. Deci, dacă vrăjmaÈ™ului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea; pentru că, făcând aceasta, vei îngrămădi cărbuni aprinÈ™i pe capul lui. Nu fi învins de rău, ci învinge răul prin bine“ (Romani 12.19-21). Deci, nici un îndemn la intoleranță pentru creÈ™tini în ceea ce priveÈ™te relaÈ›iile sociale cu ceilalÈ›i oameni. Da, pentru că dacă Domnul lor nu împărățeÈ™te acum pe pământ, atunci ei înÈ›eleg că nu este cazul ca ei să lupte pentru a împărăți pe pământ, ci trebuie să arate È™i ei toleranță față de aceia față de care Dumnezeu arată încă îndelungă răbdare È™i pe care El îi cheamă să se pocăiască, dorind ca aceia să nu piară ci să fie mântuiÈ›i.
Și, dacă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de omenire în ansamblu are o limită în timp, tot aÈ™a îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de fiecare om individual are o limită în timp. La unii limita aceea este la È™aptezeci, la optzeci, la nouăzeci sau chiar la o sută È™i ceva de ani, Dumnezeu trecându-l pe om prin multe experienÈ›e È™i dureri È™i suferinÈ›e, poate-poate se va pocăi. Dar „Dumnezeu vorbeÈ™te o dată, de două ori - È™i omul nu ia seama“ (Iov 33.14). Și dacă omul tot nu ia aminte la ceea ce doreÈ™te Dumnezeu să-i spună, atunci El ajunge la acea limită a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, dincolo de care nu mai poate fi mântuit. Care este acea limită? Limita depinde de la om la om È™i Dumnezeu o stabileÈ™te pentru fiecare om individual.
ÃŽn capitolul 12 din Evanghelia după Luca vedem cum un om a ajuns la această limită a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, când, într-o noapte, Dumnezeu i-a spus: „Nebunule, în noaptea aceasta È›i se va cere sufletul; È™i cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?“ (v. 20). Poate va spune cineva că aceasta este o exagerare. Dar, aÈ™ zice mai curând că, pentru cei care aleargă continuu după lucruri pământeÈ™ti, aceasta este regula. Imaginându-È™i că pacea È™i bucuria sufletului o vor putea câștiga acumulând bogății pământeÈ™ti, ei tot aleargă amăgindu-se că dacă vor mai reuÈ™i încă ceva atunci sufletul lor se va putea bucura în pace mulÈ›i ani. AÈ™a È™i omul din parabolă gândea că sufletul lui avea să se bucure în viitor, după ce va mai fi rezolvat problema cu hambarele, adică nu avea pace È™i bucurie în prezent, ci tot spera că acelea le va dobândi într-un oarece viitor. Și un om poate continua aÈ™a până când ajunge să afle că trebuie să părăsească această lume. Dacă unora le este dat să treacă prin boală È™i suferință înainte de a părăsi această lume, È™i astfel li se oferă È™ansa să se pocăiască „în ceasul al unsprezecelea“, alÈ›ii însă se întâmplă să piară într-un accident sau să fie loviÈ›i brusc de o boală mortală care nu a prezentat simptome până în ultimul moment. Nimeni nu poate È™ti exact cât timp va mai beneficia personal de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, aÈ™a că fiecare om se cuvine să trateze mântuirea sufletului său ca pe o problemă de maximă urgență, pentru că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9.27). Dar Domnul Isus a spus „Cine ascultă cuvintele Mele È™i crede în Cel care M-a trimis are viaÈ›a eternă È™i nu vine la judecată ci este trecut din moarte la viață“ (Ioan 5.24). De aceea apostolul, prin Duhul Sfânt, îndeamnă: „Astăzi, dacă veÈ›i auzi glasul Lui, nu vă împietriÈ›i inimile, ca în răzvrătire, în ziua ispitirii“ (Evrei 3.7-8).
Iar cel mântuit prin credinÈ›a în Domnul Isus se cuvine să arate multă răbdare în faÈ›a nedreptăților È™i răutăților din această lume, inclusiv față de nedreptățile care se manifestă în cercul larg al celor care se mărturisesc a fi creÈ™tini. Acesta este sensul parabolei neghinei din capitolul 13 din evanghelia după Matei. Acolo stăpânul ogorului (Fiul omului - Isus) le spune slujitorilor săi să lase neghina semănată de vrăjmaÈ™ să crească împreună cu grâul, pentru ca nu cumva, urmărind să distrugă neghina, ei să distrugă din greÈ™eală È™i grâul, urmând ca separarea să aibă loc la seceriÈ™ (imagine a momentului când Domnul Isus va veni să împărățească pe pământ). Deci cei care, în decursul istoriei, au căutat să-i elimine pe „eretici“ de pe faÈ›a pământului – unde ei pretindeau că vor întemeia împărăția – nu au È›inut cont de această parabolă, care este È™i explicată de Domnul ÃŽnsuÈ™i, din ea rezultând o clar porunca pentru slujitorii săi că nu trebuie să caute să-i elimine din lume pe necredincioÈ™i.
Dacă în ceea ce priveÈ™te relaÈ›iile sociale un creÈ™tin nu se cuvine să arate intoleranță față de cei care înÈ›eleg să-È™i trăiască viaÈ›a pe alte principii, în schimb el nu trebuie să tolereze păcatul întâi în viaÈ›a lui personală, adică nu se cuvine să-È™i permită nimic despre care are cunoÈ™tință că nu-i este plăcut lui Dumnezeu. Dar totuÈ™i creÈ™tinilor li se întâmplă atât de des să păcătuiască din greÈ™eală È™i din slăbiciune. Și atunci? Și acestea sunt acoperite de jertfa desăvârÈ™ită a Domnului Isus. Și, când credinciosul descoperă că a păcătuit din greÈ™eală, apostolul Ioan spune „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios È™i drept ca să ne ierte păcatele È™i să ne curățească de orice nedreptate“ (1 Ioan 1.9). Odată păcatul mărturisit, credinciosul ajunge să fie în comuniune cu Dumnezeu, pentru că un păcat nemărturisit apasă asupra conÈ™tiinÈ›ei È™i întrerupe comuniunea cu Dumnezeu. Apoi, în legătură cu aceasta, se pune problema cum anume să participe un credincios la masa de aducere aminte de moartea Domnului Isus, potrivit dorinÈ›ei exprimate de el: „faceÈ›i aceasta în amintirea Mea“. Apostolul Pavel spune: „să se cerceteze dar omul, È™i aÈ™a să mănânce din pâine È™i să ia din pahar“. Adică să se cerceteze dacă nu cumva are în viaÈ›a lui ceva obiceiuri păcătoase, È™i aceasta nu cu scopul de a nu lua parte la masa Domnului, ci de a pune capăt acelor obiceiuri. De asemenea, să se cerceteze È™i să-È™i mărturisească greÈ™elile, È™i aÈ™a să ia parte la masa Domnului. „Pentru că cine mânâncă È™i bea își bea judecata dacă nu deosebeÈ™te trupul. De aceea sunt mulÈ›i între voi slabi È™i bolnavi È™i mulÈ›i adorm (adică mor). Pentru că dacă ne-am judeca noi înÈ™ine n-am mai fi judecaÈ›i. Dar când suntem judecaÈ›i suntem disciplinaÈ›i de Domnul ca să nu fim condamnaÈ›i împreună cu lumea“ (1 Cor. 11.29-32).
ÃŽn ceea ce priveÈ™te comuniunea la masa Domnului, potrivit Scripturii, creÈ™tinul nu se cuvine să tolereze în acea comuniune pe nimeni despre care are cunoÈ™tință că trăieÈ™te în păcat. De exemplu, apostolul Pavel le spune credincioÈ™ilor din Corint: „ÎnlăturaÈ›i pe cel rău dintre voi înÈ™ivă!“ (1 Corinteni 5.13) – aceasta fiind măsura care trebuiau să o adopte față de cel care trăia în relaÈ›ii incestuoase. De asemenea, credincioÈ™ii nu trebuie să tolereze în comuniune pe nimeni care are vreo învățătură care nu este conformă Scripturii: „dacă vă vesteÈ™te cineva altă evanghelie decât ceea ce aÈ›i primit, să fie anatema“ (1 Gal. 1.9). Iar, dacă cineva este exclus din comuniune pe motive bine întemeiate, totuÈ™i această excludere nu este necesar să fie È™i permanentă, ci el poate fi reprimit în comuniune după ce există suficiente mărturii că practica lui rea a încetat sau că el nu mai susÈ›ine învățături rele. Astfel, în a doua epistolă către Corinteni apostolul le scrie credincioÈ™ilor: „Este mai bine să iertaÈ›i È™i să mângâiaÈ›i, ca nu cumva acesta să fie copleÈ™it de prea multă întristare. De aceea vă îndemn să-i arătaÈ›i dragoste“ (v. 2 Cor. 2.5-8). ÃŽnsă, în special când se pune problema de a primi în comuniune pe cineva care a propagat învățături false, trebuie ca acea persoană să se dezică în mod public de învățăturile false pe care le-a propagat, È™i, în general, sfera mărturiei cu privire la pocăinÈ›a lui trebuie să fie cuprindă sfera în care anterior s-au manifestat păcatele doctrinare.
ÃŽn ceea ce priveÈ™te primirea cuiva în comuniune, aceasta nu trebuie să se facă în pripă, înainte de a avea suficiente informaÈ›ii despre modul lui de viață. ÃŽn acest sens apostolul Pavel îi spunea lui Timotei: „Nu-È›i pune mâinile în grabă peste nimeni pentru a nu te face părtaÈ™ la păcatele altora“ (1 Tim. 5.22). Adică asocierea cu alte persoane care trăiesc în păcat sau care au învățături rele poate să întrerupă comuniunea unui credincios cu Domnul chiar dacă el personal nu are vreo practică păcătoasă sau vreo învățătură rea.
Deci, un credincios nu trebuie să tolereze în primul rând la el însuÈ™i nimic care È™tie că este altfel de cum doreÈ™te Domnul, È™i, apoi, să fie foarte atent ca nu cumva comuniunea lui cu Domnul să fie afectată de relaÈ›iile lui cu vreo persoană care are obiceiuri păcătoase sau învățături rele. Dar, în ceea ce priveÈ™te relaÈ›iile din societate, credinciosul trebuie să se poarte având în vedere îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de păcătoÈ™i È™i faptul că El încă tolerează toate nedreptățile din lume. „Yahve a zis Domnului Meu: «È˜ezi la dreapta Mea până îi voi pe vrăjmaÈ™ii Tăi ca aÈ™ternut al picioarelor Tale»“ (Ps. 110.1). Astfel, dacă Domnul Isus, omul perfect, este înălÈ›at la dreapta lui Dumnezeu È™i aÈ™teaptă momentul ca vrăjmaÈ™ii să fie sub picioarele Lui, se cuvine ca È™i credincioÈ™ii Lui să aibă răbdare È™i să aÈ™tepte acel moment. Dar probabil că cea mai grea încercare este aceea a răbdării noastre când suntem puÈ™i să aÈ™teptăm de la Domnul soluÈ›ia pentru o problemă, iar firea noastră nu tolerează sentinÈ›a „TerminaÈ›i cu omul, a cărui suflare este în nările lui, pentru că în ce s-ar È›ine seamă de El“ (Isa. 2.22). TotuÈ™i, slăvit fie Domnul că El are îndelungă răbdare È™i față de răscumpăraÈ›ii săi, față de credincioÈ™ii săi, atunci când ei sunt slabi în credință È™i se îngrijeÈ™te de ei astfel încât „nici moarte, nici viață, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălÈ›ime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Rom 8.38-39).