Oricât mă străduiesc să-i fiu pe plac lui Melchizedek și să-mi imaginez geometria sacră numită floarea vieții, enigmatică ansamblare de cercuri, drept model al creației sub care se relevă ordinea divină mi-e imposibil, e în afara capacităților mele de cuprindere.
În schimb, nu pot face abstracție de faptul că sculptura și ornamentația portului și podoabelor strămoșești sunt dominate de roți, iar folclorul românesc e plin de învârtite (jocuri – horă, sârbă, ciuleandră etc) și cântece despre roata vieții! Se pare că strămoșii noștri știau foarte bine ce înseamnă ea și de aceea o păstrau cu un soi de sacralitate în simbolistica populară, invocându-i rotirea și întoarcerea tinereții ori a vremurilor bune de odinioară.
Mă gândesc la viața mea terrană ca la o ireversibilă deplasare dinspre naștere, plecare către ceea ce numim moarte – văzută, însă, ca moment de oprire și cădere în gol spre înălțare. Să ne imaginăm că această deplasare o facem de-a lungul spiței unei roți, care se învârte în plan orizontal în sensul acelor de ceasornic. Fiecare pornim dinspre butuc (momentul și locul nașterii) către circumferința roții (oprire). Și probabil tocmai acest lucru vrea să ni-l spună celebra și atât de misterioasa spirală dacică. Păstrând un anumit ritm, în momentul ajungerii la finalul vieții, adică pe circumferință, dacă am privi pe orizontală drumul parcurs, am constata că el reprezintă o figură spiralată de concentricități.
Cum, însă, roata se învârte simultan și în plan vertical, privind calea străbătută de-a lungul spiței în momentul în care roata s-a ridicat la patruzeci și cinci de grade am constata că drumul vieții noastre a descris un vortex deschis. Acest vortex e un soi de gaură neagră, care absoarbe tot ce este în jur. Pentru că asta facem cam până pe la jumătatea vârstei – aspirăm și tot adunăm, acumulăm. Poate că sensul real al cuvântului aspirație e acela de absorbție a ce e în jur spre propria afirmare și înălțare. Potrivit celebrei zicale, în primii șapte ani sorbim iubirea, învățăturile părinților și ce avem acasă, iar mai apoi ne orientăm către înțelepciunea vie ori tezaurizată în cultură a celorlalți.
Momentul atingerii circumferinței corespunde stării în care roata s-a ridicat la nouăzeci de grade. Atunci se produce căderea pe verticală înspre butuc (origine) – moartea terrană. Imediat, înaintea căderii, dacă am putea privi din afară drumul parcurs am constata că viața noastră, de la butuc (naștere) la circumferință (oprire), a descris un vortex care s-a închis în sine ca o sferă. Această figură spațio-temporală descrisă de deplasarea din momentul pornirii pe spița vieții și până la punctul căderii este imaginea a ceeace suntem fiecare. În această deplasare ne-am perceput, din interiorul nostru, într-un anumit mod ce corespunde fiecărei etape a vârstei – spațio-temporalitatea atinsă la momentul autoconstatării. La finalul drumului, probabil imediat înaintea căderii, avem percepția figurii geometrice descrise de deplasarea prin propria viață. Această imagine a trăirii personale – un vortex de forma unei sfere închise luminiscente, suntem fiecare cel adevărat. O luminiscență, vizibilă în afară, de a cărei existență nu avem habar! Foarte târziu posibilitățile tehnice de vizualizare au perceput-o limitat sub ceeace numim aură ori efect kirilian. Respectiva configurație spațio-temporală, umplută la interior cu urma propriei deplasări (trăiri), o numesc roata vieții personale.
Rezultă că în această viață terrană fiecare, prin propria trăire, ne-am autoconstruit sub forma unei entități luminiscente la exterior și întunecată (închisă) la interior, despre care aflăm doar în momentul morții. Prin căderea sinelui în interiorul său (întoarcerea neantului la origini) devine posibilă reluarea ciclului unei noi vieți. Inconștientul fiecăruia, după cădere, păstrează memoria urmei lăsate la interior (karma), dar și imaginea externă (fizionomia) entității luminiscente care am devenit, vizibile celorlalte entități din jur. Imaginea mea externă luminiscentă conservată în inconștient reprezintă conștiința propriei identități. Inconștientul e conștiență în sine (urma internă), dar și conștiență de sine - percepție a imaginii externe. Prin această conștiență de sine ne raportăm la celelalte entități luminoase ce populează lumea de dincolo, de fapt lumea noastră reală. Cel care trăiam pe pământ și mă deplasam pe roata vieții, chiar și când mă pipăiam ori mă vedeam în oglindă eram o aparență. O aparență ce avea, însă, conștiința că reprezintă mult mai mult, un ceva care îmi coexista în mister și căruia îi spuneam îngerul păzitor. Prin trăire – deplasare în cadrul unui ciclu terran al devenirii – m-am născut pe mine cel adevărat, entitatea luminiscentă veșnică din lumea de dincolo (sfera eonică).
Această roată cu douăsprezece spițe, care se învârtește spre dreapta, azimutal, adică în plan orizontal, dar totodată se înalță pe verticală și gravitează orbital, asemenea unui giroscop, este universul nostru tridimensional. Prin deplasarea de-a lungul spiței, în cadrul trăirii propriei vieți pământene, omul introduce a patra dimensiune – spațio-temporalitatea. Parcurgându-și vârsta, din fiecare punct al devenirii, el percepe secvențialități ale universului în care se află sub forma unor fotografii. Cum, datorită deplasării rectilinii pe spița roții, suntem mereu altul, trăirea personală apare drept o succesiune de fotografii ansamblate într-un film al vieții. Viața este montajul și simultan vizionarea filmului propriei deplasări. În această autovizionare, datorită continuei deveniri, introducem fotografia locului și momentului unde ne aflăm, creând iluzia spațiului și timpului ca realități exterioare nouă. Spațio-temporalitatea este însă omul, a patra dimensiune a universului căruia aparținem. Fără el spațiul și timpul sunt neant, nu au nicio semnificație! Să ne imaginăm că ne deplasăm prin interiorul unui tunel și dacă ne-am putea opri am constata că, de fapt, suntem tunelul în momentul și locul respectiv.
Când, în rotirea pe verticală a universului, am atins apogeul vieții și considerăm circumferința roții ca fiind la nouăzeci de grade se produce prăbușirea instantanee pe vetricala propriei spațio-temporalități. Instantaneitatea căderii provoacă ruptura între conștiență și inconștient. Din ființă duală devenim unicitate, informația acumulată într-o viață (experiența) decantându-se pe axa căderii – aceeași spiță pe care am urcat - asemenea unui fuior de fum ce rămâne în urma motocicletei care se deplasează cu mare viteză. De la apogeul căderii roata imaginară își continuă, însă, rotația dincolo de nouăzeci de grade până atinge cu circumferința, din nou, orizontala în partea opusă. Dacă în primul cadran al rotirii pe verticală (0–90 grade) am trăit pământean sub forma dualității conștient – inconștient, în acest al doilea cadran (90–180 grade) inconștientul nostru e absorbit, asemenea unui atom, în marele inconștient. În această perioadă el trece printr-o stare de incubație în cadrul căreia se redimensionează ca voință în funcție de cantitatea de conștiență (mierea vieții terrane) centrifugată în momentul căderii. În cel de-al treilea cadran al învârtirii pe verticală a roții noastre imaginare (180–270 grade) inconștientul se reîntrupează și parcurge o nouă viață, în sens invers, pe planeta geamănă Terrei. Această trăire – deplasare pe aceeași spiță e direct proporțională cu voința acumulată în perioada de incubație a inconștientului. Voința e energia vitală, combustibilul ce susține deplasarea – acumulare de experiență în cadrul vieții pământene. Când se epuizează, se produce din nou căderea, centrifugarea experienței și incubarea inconștientului în cadranul patru (270–360 grade). Ciclul se reia printr-o nouă întrupare pe Terra.
De remarcat, toate viețuirile (deplasările) se petrec mereu pe aceeași spiță a roții, succesiunea de reîncarnări, configurând un neam. Deseori auzim spunându-se că z se trage din spița lui x! Al doilea element, ce merită reținut, e că durata vieții noastre pământene rămâne direct proporțională cu voința de a trăi. Murim când ne epuizăm această energie vitală, care ne dă forța interioară de a înfrunta odiseea propriei viețuiri. Voința conservă în ea gradul de hărnicie personală, măsura achiziționării de experiență pământeană în încarnările anterioare. După moarte, inconștientul dăruiește această cunoaștere Marelui Inconștient și se incubează cu cantitatea corespunzătoare de voință. Cu fiecare nouă încarnare, durata de viață se mărește pentru că voința de a trăi cumulează decantările fiecărei experiențe de viețuire anterioară. Astfel, deplasarea pe spița roții se lungește, extinzându-se în afara sinelui circumferința fiecărei noi roți a vieții.
Privit dintr-o altă spațio-temporalitate, improprie (în afara ființei), acest vortex sferic și luminos, pe care îl numesc eon, apare legat cu cele ale tuturor trăirilor anterioare. Ființa umană se profilează în cosmos asemenea unei comete în mișcare ori unei stele căzătoare. De aceea, în credința populară, la moartea fiecărui om pică o stea. În realitate această stea este eonul luminos ce intră într-un nou ciclu al devenirii planetare. Pe măsură ce această înlănțuire eonică capătă suficientă voință – decantare a experienței trăirilor anterioare – ființa umană se apropie de desăvârșire. Când voința atinge nivelul ce îi permite să spargă pragul critic al cenzurii transcendentale (iubirea de sine) ființa realizează saltul într-o altă dimensiune a unui alt univers. Prin acest salt, înlănțuirea luminiscentă de eoni, înșirați precum cuantele pe undă, se comprimă și ființa concentrată într-o sământă luminoasă (scânteie) începe ciclul unei alte deveniri în cadrul căreia inconștientul împreună cu conștiența de sine reciclează o altă configurație ființială. Cel care face saltul în noua dimensiune nu mai este, însă, omul terran, ci supraomul. Dar nu supraomul instinctual pe care Nietzche îl reduce la un jalnic muritor însetat de putere, ce, în competiția sa cu divinitatea (“Dumnezeu e mort!”) nu-și găsește împlinirea decât în condiția de stăpân ori războinic. Acesta e procesul de infinită eonizare prin care omul se manifestă ca un nemuritor.
Roata vieții ne permite să imaginăm, dincolo de efemeritatea corporalității pământene, formidabilul mister care este omul. Sub spațio-temporalitatea fizionomiei sale terrane, de fapt, omul încă nu este. El reprezintă doar o aparență și de aici condiția sa tragică de muritor. Acel “Sunt Cel Ce Sunt!”, prin care zeul răspunde întrebării lui Moise, semnifică programul devenirii umane. Omul e o devenire a scânteierii focului sacru către “Cel Ce Sunt”. Succesiunea de aparențe în cadrul ciclului terran configurează, dincolo de orizontul misterului, secvențialitatea înlănțuită a ființialității sale eonice. Geometrie sacră, în stadiul pământean, el este o entitate tânără aflată abia la începutul devenirii. A străbătut universurile uni și bidimensional, dar are în față, pe drumul către ființa adevărată (însăși zeitatea), infinito-eternitatea.
În douăzeci și șase de mii de ani, durata unui ciclu solar, vortexul umanității, prin succesiunea de reîncarnări personale pe roata vieții structurează o nouă configurație planetară cu existență de sine stătătoare. Aceasta este rezultatul dizolvării conștiențelor individuale, ajunse la capătul stadiului evolutiv terran, într-o conștiență unică planetară. Umanoizii devin unul - ființă planetară. Și această ființă abia născută își începe deplasarea pe spița roții, reluându-se, pe o treaptă superioară, ciclul vieții. Înseamnă, în ultimă instanță, acumulare de experiență prin care se cristalizează o nouă conștiență de sine (planetară) ce îi permite să se delimiteze de ce e în jur în cadrul unei noi identități. Această identitate este inconștientul planetar. Individul uman terran, devenit umanitate planetară (planetă) cu o altă identitate a mai făcut astfel un pas pe calea integrării cosmice, adică a întoarcerii la sine a divinității. Fiecare planetă, sistem solar, galaxie, univers reprezintă stadii ale întoarcerii autocunoscătoare a Totului (Unicului) în sine. Noua planetă, propulsată de voința întregii umanități ajunse la desăvârșire, prin deplasarea pe roata vieții va desena în afara sa o nouă configurație eonică. Atingând finalul evoluției, ea va căpăta strălucire solară, antrenând în jurul său planetele aflate în stadii inferioare de luminiscență. Noul sistem solar, în deplasarea sa pe roata vieții, va acumula experiență, conștiență de sine și identitate incubate în nucleul unui nou inconștient mai cuprinzător și mai apropiat de Marele Inconștient. Dar tocmai prin acest salt evolutiv, de la om la ființă solară, i-a adus acestuia un plus de autocunoaștere de sine. Roata vieții va obliga sistemul solar să devină galaxie, această infinită procesualitate eonizatoare apropiind starea unei noi spațio-temporalități ce va permite saltul autocunoscător într-un alt univers.
Într-o prezentare foarte simplistă, dacă am considera omul prim stadiu al Cuvântului ce se rostește pe sine, el ar fi conceptul. Planeta ar fi propoziția, sistemul solar - fraza, galaxia ar fi silogismul (raționamentul), universul – ideea, iar cosmosul ar fi pleroma – gândirea (ordinea) divină. Nu știm în care anume moment al devenirii se află el, dar cam acestea ar fi stadiile pe care le are de parcurs omul pe roata vieții până la întoarcerea autocunoscătoare a Sinelui în sine, finalizându-se creația și autocunoașterea. Dar, cu certitudine, dacă am privi devenirea dintr-un punct și moment al universului superior am avea o altă perspectivă. Și poate că fiecare nouă deschidere, posibilă numai prin avansarea în universurile următoare, este eternitatea.
Roata vieții e neantul ca Inconștient ce devine conștiență de sine! Omul să fie o etapă a acestei deveniri ori atomul ei constitutiv?
În gnosticism acest model al devenirii preexistă în pleroma – gândirea Tatălui Etern, alături de ierarhia eonică, sub forma Adamului ceresc și a Sethului ceresc – Fiul Omului. Cea care face posibilă creația este Sophia, deținătoare a gnozei divine sub forma înțelepciunii și a dorinței sexuale (Zoe–viață, însuflețire). Deoarece partenerul nu este de acord, exclusiv din proprie dorință (masturbare?) îl naște pe Ialdabaoth. Acesta, rezultat al unei perversiuni, ieșind imperfect - orb și nebun, îl alungă în întuneric și trage vălul separator. La izgonire, el mai apucă, însă, să zărească un licăr din gnoza divină a mamei pe care o fură, ducând-o cu sine. Trăind în singurătate își exersează demiurgia, creând din sine cerul și pământul și pentru a avea supuși cetele de archoni conducători, cărora le spune că el este unicul și le cere să nu aibă un alt Dumnezeu în afară de el. Tocmai atunci se aude vocea care îl avertizează și contrazice, afirmând existența modelului adamic și a Fiului Omului.
Spre a-și ține sub control supușii și a-i face să creadă că vocea e a lui le cere archonilor să facă împreună cu el un om asemenea lor. Îl construiesc și îl înzestrează cu toate potențele, însă ei neposedând Zoe (viață) Adam rămâne inert. Christos, zeul pleromei, vine și îl sfătuiește să-i sufle în urechea lui Adam și astfel acesta se însuflețește. Ialdabaoth, însă, e deposedat în acest mod de rămășița de gnoză furată de la Sophia, aceasta fiind dăruită involuntar omului. Constatând că a fost înșelat și de teamă că Adam, deținător al gnozei, ar deveni mai puternic decît el și cetele de archoni Ialdabaoth îi construiește o închisoare materială (trup) unde îl întemnițează. Spre a-l face să trăiască într-o dulce și moleșitoare desfătare îi dăruiește raiul, dar îl avertizează să nu mănânce din Pomul Gnozei. Ba, mai mult, spre a-l face și mai neputincios, îl adoarme și îi separă înțelepciunea și dorința de viață (Zoe), ultima fiind dăruită Evei.
Christos intervine, din nou, și sub înfățișarea șarpelui îi îndeamnă pe cei doi să guste fructul interzis pentru a-și reunifica astfel puterile. Se întâmplă acest lucru și Adam își recuperează întreaga potență. Să se răzbune Ialdabaoth îi blesteamă și îi alungă pe Pământ. Apoi, împreună cu cetele de archoni vine să o violeze pe Eva. Din această împerechere se nasc Cain și Abel. Cu prilejul celebrei oferte de daruri Ialdabaoth introduce discordia între frați, determinând uciderea lui Abel. Urmașii pământeni ai lui Cain, neposedând gnoza, rămân muritori incapabili de evoluție pe calea cunoașterii și lipsiți astfel de orice posibilitate de a-și depăși condiția. Veșnic supuși ai lui Ialdabaoth, ei sunt un balast al creației; se vor reîncarna la nesfârșit în starea lor de inferioritate, unde își savurează clipa de efemeritate. Din împerecherea lui Adam cu Eva se naște Seth, moștenitor al gnozei. De aceea, urmașii săi vor forma minoritatea gnosticilor, apți să acceadă la înțelepciune și purtători ai veritabilei deveniri întru nemurire. Ei sunt cei care împărtășesc mulțimilor cunoașterea și le mediază relația cu divinitatea. Doar ei, prin evoluția pe calea cunoașterii, își vor putea recupera nemurirea, reidentificându-se cu modelul adamic ceresc în pleroma.
Cel care oferă o șansă cainienilor este creștinismul. Gnoza creștină încearcă să rezolve problema nemuririi și recuperării acestora prin cele două femei, una fecioară și alta stearpă, care îi nasc pe Ioan Botezătorul și pe Iisus. Ultimul este modelul sethian din pleroma – Fiul Omului venit să se întrupeze prin Maria. Ioan este cel care, prin taina botezului, îl unge pe Iisus cu gnoza christică. Iisus Christos propune cainienilor salvarea (mântuirea de murire) prin credință și iubire. Ialdabaoth încearcă să blocheze această ofertă prin răstignirea pe cruce (cea care separă pleroma de creație) a lui Iisus. Christosul, însă, îl recuperează și împreună se înalță la cer.
Când vorbim de tipul uman sophianic ne gândim la un ins înțelept. Dar sophianizarea înseamnă, mai degrabă, dăruire de viață (Zoe), naștere – însuflețire. Inconștientul irumpe din sine, sub forma dorinței de afirmare, ca elan vital. Forță irațională acesta se revarsă, umplând tiparul sethian și pornește ca o făptură umană pe una din spițe, urmând ciclul predestinat de roata vieții. Sophianizarea e calea ieșirii din sine (nașterii) a divinului spre a se cunoaște. Această tentație cunoscătoare devine cunoaștere de sine a omului – conștiență. În momentul căderii (murire), centrifugarea conștienței alimentează și întărește, amplifică voința inconștientă – dorința de viață, făcând posibilă reluarea ciclului întrupării. Pe cerul ialdabaothian se profilează eonic omul adevărat – prototipul sethian ce se va identifica cu modelul adamic în pleroma. Eonizarea e calea eternizării umanului prin acumulare continuă de înțelepciune. Omul sophianic este însuflețire efemeră (Zoe), iar omul eonic este înțelepciune eternă - spirit (divinitate).
În această modalitate omul pământean desenează pe cer chipul divin și face posibilă identificarea efemerului pictor cu portretul etern; roata vieții e pensula! Ciclul vieții terrane începe și se reia, mereu, între trăirea caină și gnoza sethiană spre desăvârșire până când inconștientul acumulează acea energie (voință) care îi permite să se rupă de conștiența de sine (iubire) și să facă saltul către o existență planetară ori într-o altă dimensiune și un alt univers. În călătoria sa spre eternizare omul, asemenea unui electron, când acumulează suficientă energie (inconștiență) face saltul de pe circumferința roții sale (orbită) pe o circumferință a altei roți (univers). Datorită centrifugării își pierde conștiența de sine și se prăbușește în inconștient, de unde reia ciclul unor noi deveniri multidimensionale. Prin eonizare omul renunță la însuflețirea terrană acumulând eternitate, iar prin sofianizare se dezice de ea pentru o clipă de însuflețire ce face posibilă cunoașterea (acumularea de experiență). El este o sophie gata să renunțe la eternitate spre a experimenta dorința, pentru ca apoi, plin de remușcări, să regrete și să încerce să-și recupereze pierderea. Și de aceea, poate că omul nu este altceva decât zbuciumul de sine al divinului între eternitatea singurătății și efemeritatea creației. Roata vieții ar putea fi acest zbucium!