agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-07-29 | [This text should be read in romana] | încît să spună mai mult decît spune. Un haiku ratat este ca o scoică în care marea nu răsună. Dacă È›ii să te adresezi cuiva pentru a-i înlesni contactul cu È™i apropierea de haiku nu-i cel mai recomandabil lucru să-i faci o prezentare doctă a poemului, amintindu-i de unde se originează È™i în ce cultură exotică s-a născut el. Și nici să-i prescrii o cură de spiritualitate zen È™i să-l îndeÈ™i cu termenii japonezi care, numai ei, ar spune adevărul, evident nipon, al fiecărui detaliu cu care va intra în relaÈ›ie. Tentativa poate fi de-a dreptul neproductivă. Este însă mult mai profitabil È™i mai eficace să-l faci să simtă atitudinea din care izvorăște acest poem È™i să-l ajuÈ›i să înÈ›eleagă È™i să prindă gustul acelei stări de spirit care guvernează lumea celor care îl cultivă. O lume aparte ca opÈ›iuni spirituale, existînd însă difuz într-o arie deja planetară, din moment ce se scrie haiku în aproape toată lumea È™i în cele mai diferite culturi È™i limbi. O lume care cultivă aceleaÈ™i resurse sufleteÈ™ti care-l fac posibil È™i dincolo de închiderea presupusă a vreunei matrici culturale. A pune în evidență deci acele trăsături care nu au graniÈ›e geografice sau culturale dar conturează profilul iubitorului de haiku È™i a face apel la ele pentru a face înÈ›eles specificul poemului înseamnă a face cea mai adecvată promovare a lui. Pentru că nu poÈ›i fi japonez dacă nu te-ai născut acolo È™i e greu de crezut că vei ajunge să faci un stagiu într-un ashram ca să te pătrunzi de duhul doctrinei zen, e mai plauzibil È™i mai convenabil să cauÈ›i în tine acele predispoziÈ›ii care cultivate te pot face să savurezi haiku-ul È™i să fii capabil să-l compui. Omul de astăzi nu mai tinde È™i nu mai poate să fie o ființă monolitică, un om dintr-o bucată. Bolovan fără fisură. Fiind silit să joace atîtea roluri sociale, de multe ori incompatibile unul cu altul, el este mai curînd o ființă schizoidă, un conglomerat, un mozaic (de persoane) căruia se străduieÈ™te totuÈ™i să-i dea un chip uman. Unul din aceste roluri ar putea fi È™i acela de autor de haiku. Critica literară îl numeÈ™te eu auctorial. Și el poate fi jucat cu succes dacă te străduieÈ™ti să înÈ›elegi È™i să dobîndeÈ™ti acele trăsături È™i competenÈ›e absolut necesare care îl fac posibil. Evident că fiinÈ›a ta nu va fi schimbată din temelii (devenind cu totul alta), vei fi doar un actor bun care joacă cu seriozitate, cu angajament È™i profesionalism încă un rol. ÃŽÈ›i vei exersa astfel libertatea, privilegiul de a te elibera de lucrurile care nu-È›i plac, pentru a deveni rob al lucrurilor care-È›i plac. Și poate că o vreme vei sta mut È™i încurcat, în expectativă, aÈ™a cum îți poate sugera o pasăre stingheră într-un peisaj urban care distonează cu menirea ei: pe braÈ›ul macaralei – căutînd tonul Făcînd cu ochiul Zilele trecute, gîndindu-mă la una din trăsăturile acelei spiritualități de care este pătruns haiku-ul (È™i lumea celor care se bucură de el, adică cei care îl scriu È™i îl citesc), mi s-a părut că discreÈ›ia È™i complicitatea tăcută a atitudinii pe care o cultivă È™i o recomandă acest poem ar putea fi simbolizată prin gestul de a face cu ochiul. Haiku-ul nu are ambiÈ›ia de a spune ceva, de a declara anumite lucruri sau de a exhiba anume emoÈ›ii. El face, ferindu-se s-o facă flagrant sau pregnant, doar un semn prin care atrage atenÈ›ia asupra a ceva obiectiv È™i semnificativ. Nu vorbeÈ™te despre acel ceva, nu îl descrie (mai mult sau mai puÈ›in expresiv), nu-l comentează sau interpretează, ci îl numeÈ™te È™i îl evocă. Ca È™i cum, pe de-o parte, ar avea o încredere desăvîrÈ™ită în flerul complicelui, È™i, pe de alta, ar considera că tevatura iscată în jurul acelei semnalări ar putea-o distorsiona, el se păstrează în postura unui observator decent È™i precaut, cuprins de o oarecare sfială în faÈ›a faptului semnalat. strecurată prin frunze – făcînd cu ochiul Poemul de mai sus este un fel de ars poetica, o ilustrare normativă a felului în care este conceput È™i construit haiku-ul. Sînt numite cu precizie două fapte: sclipirea unei raze È™i un gest uman, ambele la fel de alerte, fugare, discrete. Cele două sînt oarecum izomorfe sau, dacă vreÈ›i, alăturate astfel, se contaminează reciproc de ceva greu de exprimat. Raza ne face cu ochiul, clipirea ochiului emite o rază, autorul ne face părtaÈ™i la contopirea faptelor, poemul ne pune pe gînduri. Cel care l-a scris s-a sfiit să comenteze cele două întîmplări de teamă să nu le altereze mesajul. Cuvintele poemului par să se ferească È™i ele de a ajunge la acel format minim (deprins în È™coală) al comunicării vădite È™i valide - propoziÈ›ia care afirmă sau neagă ceva. Sintagmele textului, deÈ™i sînt îmbinări de cuvinte limpezi È™i precise, manifestă o reÈ›inere în a fi continuate pentru a atinge sensul deplin, discursiv sau sentenÈ›ios, purtător de informaÈ›ie. Sensul lor se rezumă la a numi pentru a aduce în faÈ›a cititorului două imagini, două fapte. Două fapte care vorbesc fără cuvinte, care dau de înÈ›eles. Orice haiku bun spune doar atît: ia aminte. Și îți îndreaptă atenÈ›ia spre lumea lucrurilor. ÃŽÈ›i focalizează simÈ›urile pe ceea ce comunică implicit lumea din jurul nostru. Odată semnul complicității făcut, simÈ›it, acceptat, restul se desfășoară-n tăcere. Este o înÈ™iruire de tăceri semnificative. Contemplative. Meditative. Reveriace. Și pilduitoare. Gestul de la care am plecat, a face cu ochiul, pare a fi prototipul atît al modului în care lumea È™i natura necuvîntătoare comunică cu omul, cît È™i al chipului în care autorul de haiku È™i poemul său i se adresează cititorului. Totul ne face semne. Semnele sînt însă discrete, nu imperative. Iar dacă vrem să le percepem È™i să le înÈ›elegem tîlcul, ni se cere o altă aÈ™ezare în lume È™i un gen aparte de perspicacitate. Haiku-ul este poezia care ne dezvăluie acest lucru È™i ne îndeamnă È™i pregăteÈ™te să facem față acestei provocări. Cînd te abaÈ›i puÈ›in de la drumul pe care mergi de obicei, poÈ›i observa lucruri noi. Mai bine zis, nu mai eÈ™ti pe pilot automat È™i dai mai multă atenÈ›ie noului traseu. AÈ™a azi, după ce am tot trecut pe lîngă locuri de joacă nou amenajate, preferate de părinÈ›i È™i copii È™i destul de animate, luînd-o pe altă alee, mi s-a ivit în față unul cam prăfuit, unde era aÈ™ezat pe-o bancă doar un bărbat abstras de gîndurile lui. Copii, nici È›ipenie. Nu m-am mai uitat la bărbat pentru că mi-a venit ideea. Bărbatul singur într-un loc de joacă pentru copii simboliza foarte bine părăsirea lui. Faptul că a început È™coala È™i elevii au alte preocupări. Mai elevate. Puteam să caut o preocupare È™i pentru bărbat, oricare, în contrast cu joaca pentru care era amenajat spaÈ›iul. Poate un cerÈ™etor care-È™i lua micul dejun frugal adunat de prin coÈ™urile de gunoi. Poate unul care își făcea deja siesta citind È™tirile de pe un ziar vechi de luni de zile, primit însă recent prin poÈ™ta vîntului care i-l adusese chiar acum lîngă bancă. Ușă n-avea. Nici casă. Am mers deci pe un prim vers care să spună, eliptic, doar că a început È™coala (È™i copiii nu mai au atîta timp de joacă): sugerînd în felul acesta că locul de joacă nu mai e frecventat. Acum trebuia să găsesc o preocupare interesantă pentru singurul beneficiar al locului de joacă. M-am gîndit că un cerÈ™etor, un om al străzii, fără adăpost nu s-a prea îndeletnicit cu studiul È™i s-ar putea să nu fie un cititor desăvîrÈ™it, poate că de fapt nu prea citeÈ™te, abia silabiseÈ™te. Ar fi fost ceva care-l apropia în mod ciudat de È™colarii aflaÈ›i deja în clase. Ziarul îi dădea de lucru. Și, nefiind o obligaÈ›ie, părea un exerciÈ›iu plăcut. Oricum, în felul ăsta, locul de joacă devenea È™i el un spaÈ›iu de instruire în aer liber. Nu făceau la fel, în alte vremuri, È™i peripateticienii plimbîndu-se prin grădina lui Akademos? silabiseÈ™te Poemul era deja mai complex. EducaÈ›ia se face la orice vîrstă, copiii la È™coală, cei care au abandonat-o reciclîndu-se prin parcuri. Uitîndu-mă mai atent, am văzut că banca era totuÈ™i prea puÈ›in pentru a sugera locul de joacă. Ar fi fost mai bun un leagăn. Și, la urma urmei, dacă tot era vorba de pedagogia fără frontiere, am zis că e mai bine să nu abuzez de milogii atît de frecvenÈ›i prin haiku-uri. Poate că un bătrîn ar fi fost mai de dorit È™i mai în antiteză cu copilul. Am mai mizat È™i pe un doar care să marcheze exclusivitatea (numai el se afla acolo) È™i prezenÈ›a inadecvată a bătrînului într-un loc destinat celor de alte vîrste. Și, pentru că bătrînul ar trebui să fie înÈ›elept È™i, evident, È™tiutor de carte, am zis să înlocuiesc silabisirea cu ticul arhicunoscut al celui care tot încearcă să încropească un haiku: socotind silabe Acum apropourile erau mai multe È™i prindeau nu doar aluzia la instruirea perpetuă ci È™i la dobîndirea unui anume învăț sau nărav. în leagăn doar bătrînul socotind silabe Și leagănul își actualiza nu doar aluzia la locul de joacă ci È™i sensul mai subtil de origine, de loc miraculos al unui alt început oricînd posibil. Un apropo pe care-l va gusta orice autor de haiku. Versat sau doar novice. Mai ales că numărarea silabelor este unul din ticurile cele mai compromițătoare pentru autorii care, nu-i aÈ™a, ar trebui să se îngrijească mai mult de esenÈ›a poemului decît de forma lui. Iar primul vers, pe măsura ce poemul avansa, a glisat È™i el uÈ™or de la părăsirea locului de joacă către È™coala perpetuă. Nu toÈ›i oamenii sînt, cel puÈ›in din punct de vedere temperamental, expansivi È™i exuberanÈ›i, dornici să-È™i exhibe sentimentele È™i să le împărtășească public celorlalÈ›i. Pe de altă parte, nu toată lumea crede că excesul de comunicativitate È™i sociabilitatea fără limite este neîndoielnic o calitate care merită să fie cultivată. Mai mult ca sigur că există È™i persoane care nu cred necondiÈ›ionat în unicitatea lor excepÈ›ională care ar trebui trîmbiÈ›ată constant celorlalÈ›i È™i nici în excelenÈ›a vibraÈ›iei lor emoÈ›ionale care ar trebui împărtășită imediat altora. Constitutiv sau adoptiv, o parte mai mare sau mai curînd mai mică dintre oameni manifestă un comportament rezervat, reÈ›inut, discret. Ca È™i cum la manifestările lor ar fi cuplat un amortizor de zgomot. O surdină. Ca È™i cum ar căuta mai curînd compania tăcută a lucrurilor È™i a fiinÈ›elor necuvîntătoare. Este o opÈ›iune existenÈ›ială care, deÈ™i legitimă, este greu de susÈ›inut È™i de validat în faÈ›a celorlalÈ›i. Ba este chiar hazardat să te expui în faÈ›a lor fără să fi verificat în prealabil dacă nu le poÈ›i părea È›icnit. de nu vor observa că privesc luna Poemul lui Radu Patrichi, citat mai sus, mărturiseÈ™te această evadare suspectă din mijlocul celor care participă probabil la o agapă zgomotoasă È™i înfierbîntată. Poate că cel despre care e vorba a ieÈ™it în noaptea răcoroasă doar ca să ia o gură de aer È™i a rămas, fascinat, să privească luna. Și acolo se simte în pericol de a fi acuzat că se sustrage de la agitaÈ›ia, nu-i aÈ™a, mult mai îndreptățită, a petrecăreÈ›ilor. O să spuneÈ›i că e prea multă susceptibilitate aici. Radu Patrichi este însă un împătimit al rătăcirii zurliu-contemplative. Și, cu ironia care-l caracterizează, mărturiseÈ™te că îl bîntuie această suspiciune È™i cînd e singur: satul de vacanță pustiu – doar un câine se uită mirat la mine pe vremea asta pe faleză încă unul – nu e nebun, e beat S-ar putea însă ca aceia care refuză comunicarea proptită în cîrjele cuvintelor, să fie adepÈ›ii cuminecării, ai înÈ›elegerii spontane nemijlocite, cu inima, È™i ea È›inută însă sub surdină. Lucrînd sub regimul discreÈ›iei maxime – surdina – totul poate avea atunci, în mod paradoxal, un efect ciudat, penetrant È™i amplificator. Și orice tremur de geană sau pîlpîire, orice atingere sau tresărire vor avea un răsunet incalculabil, nebănuit - de cutremur. Căci ele se vor petrece pe harfa tîlcurilor, printre corzile tainelor È™i vor răzbate miraculos, cum spune Blaga: ca o pîlpîire de lumină inima tresare. Și răspunde-n Ursa Mare. Jurnalul unui hoinar Merită să dăm crezare faptului că o mare parte din lucrurile adunate într-o culegere de poeme haiku sînt rodul observaÈ›iilor atente ale autorului care umblă pe coclauri. Cu îndreptățire dar È™i cu autoironie, l-am putea vedea pe acest specimen ciudat ca pe un împătimit al hoinărelii. El umblă È™i ia aminte, observă È™i ia notă. Notează. Cum mărturiseÈ™te acelaÈ™i Radu Patrichi: pe foaia cu haiku-uri cade o frunză Strînge, cu È™i fără voie, în carnetul său È™i vorbe, È™i frunze. Și, uneori, ajuns acasă, observă că un fulg de omăt, nimerit între file, i-a spălăcit iremediabil însemnările. Alteori, cînd vîntul nu i-a furat foiÈ›a cu haiku, se întoarce bucuros spre casă – / în carnet / (doar) cu flori de tei. Haiku-ul nu este însă, cum s-ar putea crede, un simplu poem de notaÈ›ie. Impresiile È™i însemnările pot constitui un material de lucru dar în niciun caz poeme gata făcute. ObservaÈ›iile remarcă lucruri È™i detalii care pot fi semnificative, importantă este nu doar colecÈ›ionarea unor momente expresive sau pline de înÈ›eles, ci acea amplă experiență a contactului nemediat cu lumea, acea sumă a trăirilor față-n față cu natura care È›i se oferă fără să-È›i bage totuÈ™i în traistă tîlcurile È™i tainele sale. Să presupunem că vezi un loc în care o casă este dărîmată. Moloz È™i praf, ziduri făcute una cu pămîntul. Poate fi o simplă întîmplare, urmarea unor îndelungi acumulări în strădania de a examina atent lucrurile sau, de ce nu, de-a dreptul un noroc să vezi, pe un zid care abia se mai È›ine în picioare, un melc în ascensiune. ObservaÈ›ia nu duce însă automat la acest poem: netulburat pe-un fost zid un melc cu casă Ioana Dinescu Ai văzut È™i poate ai notat acel fapt pentru tine surprinzător sau chiar revelator. ObservaÈ›ia È™i notarea sa trebuie însă prelucrate, trebuie remarcat È™i pus în evidență contrastul implicit dintre omul care distruge case È™i melcul care È™i-o poartă mereu cu sine. ÃŽn acest caz, opoziÈ›ia este aceea dintre cele două părÈ›i ale poemului care devin sensuri, moduri de a fi, idei despre viață. Totul se ordonează de-o parte È™i de alta a cuvîntului netulburat. ÃŽn toată tevatura, față de omul omul agitat È™i nestatornic care construieÈ™te È™i acum, iată, demolează, melcul, cu casa la purtător, pare imperturbabil. Este cumva o mustrare, un elogiu, o pildă? N-ai cum să decizi. Dar e suficient să rămîi pe gînduri. Și să simÈ›i tensiunea înmagazinată în imagini. VibraÈ›ia ciudată È™i vitală a lumii în care trăieÈ™ti. Nu e greu de înÈ›eles că apucătura de a hoinări mărturiseÈ™te o oarecare înstrăinare a amatorului de haiku de lumea celor predispuÈ™i la flecăreală È™i palavre. Partenerii săi de conversaÈ›ie (relatările sînt tot ale lui Radu Patrichi) sînt un scatiu: alături pe crenguță, / scatiul are atâtea / de povestit, un vrăbioi: pe digul de larg, / discuÈ›ie îndelungată / cu un vrăbioi, un pescăruÈ™: la balustrada falezei, / de vorbă cu pescăruÈ™ul / de pe piatră. DiscuÈ›iile, mai mult mute, se poartă fără politeÈ›uri È™i fără menajamente: degeaba vorbesc cu ea –/ în vârful pomului / cioara tot cârâie. Și nu rareori, necuvîntătoarele nu se lasă atrase în È™uete sterile: de lângă mal / rățuÈ™ca È™i-a luat zborul – / n-a stat la vorbă. Comunicarea fără cuvinte È™i lipsa oricărui protocol verbal îl predispun pe autorul de haiku la un comportament taciturn. Dacă-l vei însoÈ›i o vreme în pregrinările sale, să nu te surprindă tăcerile lui. Vei constata că, fără să fie ursuz, este extrem de scump la vorbă. VorbeÈ™te rar È™i cînd o face este laconic. Preferă să răspundă monosilabic. ÃŽi repugnă limbuÈ›ia celui ce se confesează È™i face mereu declaraÈ›ii. TotuÈ™i, cel mai simplu mod de a te apropia de ceea ce simte È™i gîndeÈ™te un autor de haiku este acela de a-i fi alături o vreme. De a-l suporta È™i a-l observa (măcar în închipuire dacă aievea n-ai ocazia) în rătăcirile sale. De a te bucura că te îngăduie alături fără a se strădui să se facă plăcut prin conversaÈ›ie. Abia atunci s-ar putea să ai parte de o comunicare nonverbală înfiripată din simple gesturi indicatoare. Și vei fi gratulat cu semnele unei complicității neconfesive. O mică întoarcere a capului È™i o clipire discretă din ochi te va ghida către locul unde se întîmplă ceva aproape imperceptibil. Ridicarea uÈ™oară a unui deget, cerînd liniÈ™te, te va face atent la un sunet, un foÈ™net, un freamăt care altfel È›i-ar putea scăpa. O mică neliniÈ™te a nărilor, căutînd o mireasmă, te va îndrepta È™i pe tine către adierea care o poartă. Și repertoriul ar putea continua… Vei accepta atunci că fiinÈ›a lîngă care stai are È™i ea interese, sensibilități È™i emoÈ›ii È™i că, în felul ei reÈ›inut È™i rezervat, ar vrea să È›i le împărtășească. Dar nu prin vorbe. Neavînd pretenÈ›ia de a-È›i impune ceva, ea doreÈ™te doar să te pună în contact viu cu lumea unde le surprinde, să te contamineze de meteahna dialogului sobru cu lucrurile. Gesturile lui, fără să fie impulsive, sînt totuÈ™i ferme È™i generoase. Și, voluntar sau nu, oarecum mucalite. Vei înÈ›elege astfel de ce a ales să scrie haiku. Nu atît pentru scurtimea poemului, cît pentru limbajul său de conversaÈ›ie nepretenÈ›ioasă, prea puÈ›in articulat, pentru recursul la o vorbire care se rezumă la a semnala È™i, în acest fel, a recomanda ceva din afara lui pe care-l crede demn de interes. Limbaj pe care îl agreează È™i în viaÈ›a de zi cu zi. Asta îl fereÈ™te pe de-o parte de a se mărturisi fățiÈ™, lucru pe care-l dezavuează, iar pe de alta îl confirmă ca un căutător al emoÈ›iei prezente în lucrurile care-l înconjoară, în configuraÈ›ia lor sau în felul hazardat dar plin de înÈ›eles în care întîmplarea le pune alături unul de altul. Limbajul haiku-ului se apropie de limbajul colocvial, expeditiv È™i eliptic, care scurtează cît poate o sintagmă sau expresie în aÈ™a fel încît înÈ›elesul ei să poată fi totuÈ™i recunoscut. ÃŽn poemul de mai jos de pildă: pierită-n iarba crudă – creanga prin crînguri cititorul versat va recunoaÈ™te că în ultimul vers nu e vorba de o creangă din crîng ci de a umbla creanga prin crîng. Folosind prepoziÈ›ia prin È™i menÈ›ionînd locul umbletului (subînÈ›eles), verbul a fost omis È™i sugestia păstrată. ÃŽn plus, există È™i o falsă aluzie la o ramură din crîng care face totdeauna textul mai picant. Se susÈ›ine că textul haiku-ului doar evocă lucruri, fapte, scene, întîmplări. Asta È™i pentru că foloseÈ™te registrul colocvial al limbajului (dialogat) care, de obicei, fără nicio grijă de a rosti propoziÈ›ii, numeÈ™te È™i cheamă în faÈ›a ochilor sau a tuturor simÈ›urilor obiecte, situaÈ›ii, stări pur È™i simplu numindu-le. Cînd se petrece un asemenea fapt, interlocutorii sînt angajaÈ›i într-un joc emoÈ›ional precipitat È™i palpitant. Iar cuvintele lor sînt un fel de gesturi tandre care invocă lucrurile, arătînd către ele, fără să le comenteze în niciun fel. Tocmai pentru a le lăsa să-i emoÈ›ioneze pe cei de față doar prin apariÈ›ia lor autentică în închipuirea generoasă a participanÈ›ilor la È™uetă. Textul haiku-ului are rolul de a convoca obiectele cu care cititorul va intra într-un dialog de durată fără cuvinte. El este însă cu atît mai eficace cu cît cititorul înÈ›elege (presupune) această situaÈ›ie (originară, nepomenită în text) care l-a generat: un grup afin gata să urmărească, cu sufletul la gură, lucruri È™i scene pline de înÈ›eles, semnalate verbal cît se poate de succint. Auster, alb, neutru, sec, textul este un fel de È›ipăt de uimire stilizat. Este totodată surdina pe care autorul a pus-o, mai mult sau mai puÈ›in premeditat, peste emoÈ›ia pe care a simÈ›it-o, peste tensiunea pe care a trăit-o. Èšine de convenÈ›ia haiku-ului să admiÈ›i, să înÈ›elegi, să consimÈ›i la această învoială È™i să-i recunoÈ™ti rosturile. o moină câteodată însoÈ›itoare Să nu spuneÈ›i că Șerban Codrin nu e convins aici de o grămadă de lucruri care privesc atît haiku-ul (de față) cît È™i atitudinea cultivată de el. E aici o mică alegorie a austerității vieÈ›ii. Autorul nu-È™i permite să se lamenteze de soarta lui. Din contra, asumînd-o, el îi îmbărbătează pe toÈ›i cei care se simt singuri pe drumurile vieÈ›ii. Oricum ar fi vremea, din cînd în cînd vitregia ei se moaie È™i poÈ›i avea parte de răstimpuri de dezgheÈ›. E bine să fii avizat, să te păstrezi receptiv. Și să te bucuri de răgazul oferit. Creatorul profită de legi ca de propria sa libertate Faptul că haiku-ul este cea mai scurtă poezie poate fi resimÈ›it ca o limitare, ca o constrîngere. Ca o supunere la reguli È™i rigori care par să amputeze creaÈ›ia sau cel puÈ›in să-i restrîngă drastic mijloacele folosite. Dacă privim însă lucrurile prin prisma felului în care el se potriveÈ™te cu o atitudine umană legitimă È™i, măcar pentru o parte dintre oameni, dezirabilă, atunci laconismul său poate fi considerat mai curînd ca o provocare. Dacă regula nu e resimÈ›ită ca o silnicie exterioară ci ca o exigență provenită din atitudinea, concepÈ›ia È™i conduita celui ce citeÈ™te sau compune poemul, atunci scurtimea canonică este o lege care se confundă cu propria sa libertate. Asceza voluntară (laică È™i nu determinată de aderarea explicită la vreo confesiune religioasă), austeritatea, modestia, reÈ›inerea, retragerea È™i preferinÈ›a pentru exprimarea mijlocită, prin ricoÈ™eu sau prin delegaÈ›ie, a emoÈ›iilor se potriveÈ™te cu vorbirea succintă, lapidară, laconică, cu faptul de a fi scump la vorbă È™i a apela (pentru a te mărturisi) la confirmări exterioare, obiective. Se poate spune că opÈ›iunii pentru ascetismul existenÈ›ial îi corespunde aceea pentru ascetismul textual. Dacă adoptarea acestui stil reÈ›inut este cu siguranță un mod de iniÈ›iere în comunicarea cu lumea lucrurilor È™i a fiinÈ›elor necuvîntătoare, în ce priveÈ™te limbajul folosit el este redus la minim atît ca număr de cuvinte cît È™i ca structuri sintactice folosite. Dincolo deci de preferinÈ›a pentru limbajul colocvial, evocativ È™i relativ dezarticulat, autorul de haiku va adopta, literar vorbind, stilul reductiv, acela al expresiei eliptice È™i al suprimării expresive. El va cultiva figurile reticenÈ›ei, diminuarea È™i atenuarea, È™i va face parte dintre autorii numiÈ›i leaver-outers, cei care elimină, lasă pe dinafară (sau, altfel vorbind, folosesc figurile de stil reductive). pe foaia goală doar un creion fără vârf – ninge ca-n poveÈ™ti Stilul reductiv este tentaÈ›ia fundamentală a autorilor de haiku. Maria Tirenescu pare că a notat mai sus mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înÈ›elegerea umilă a nevolniciei artei sale față cu ninsoarea fabuloasă pe care o contemplă mut. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveÈ™tilor. Libertatea pe care o visează asimptotic autorul de haiku este aceea de a tăcea fascinat de ceea ce trăieÈ™te. O libertate locuită însă de exigenÈ›e. Făcînd numai din cînd în cînd semne de complicitate, stilizate sub formă de haiku, acelora care au învățat să le primească È™i le aÈ™teaptă cu răbdare È™i înÈ›elegere. Asceza textuală Dacă textul haiku-ului È™ochează obiÈ™nuinÈ›ele cititorului de poezie occidentală, acest lucru este foarte firesc. Particularitățile lui derivă din trăsăturile de caracter ale autorului său, le prelungesc pe acestea È™i oferă cititorului o înfăptuire care-i seamănă. ExigenÈ›ele existenÈ›iale sînt transpuse astfel în cele textuale. Și dacă intenÈ›ia există de la început ca exigență, ceea ce mai trebuie să dobîndească autorul sînt tehnicile prin care să realizeze un asemenea text. Lucrul cel mai important este depersonalizarea textului. Eliminarea sau evitarea prezenÈ›ei explicite în text a eului. Iată un prim exemplu (toate poemele citate în acest subcapitol sînt ale lui Șerban Codrin): Nimic după scris – la geam cu umilință o floare de nuc Autorul nu e prezent nici ca persoană, nici ca emoÈ›ie. Se spune doar ceva despre momentul de după scris. Generalizînd sau depersonalizînd prin felul reÈ›inut în care e spus. E prezentă la geam doar o floare de nuc. Ni se sugerează că de-o parte È™i de alta a geamului, față-n față, se află două umilinÈ›e gemene. Floarea de nuc nu este una care epatează nici prin colorit, nici printr-o corolă fastuoasă, nici printr-un miros seducător. La fel pare, probabil, È™i ceea ce a fost scris (mai ales dacă e vorba de un haiku). Floarea, în sobrietatea ei, e puÈ›in tristă È™i austeră, ca È™i autorul epuizat (golit spiritual) de gestul creaÈ›iei. Redus la dimensiunea existenÈ›ială a înfloririi: fără pretenÈ›ii, fără reproÈ™uri, fără efuziuni parazitare. Ființă auster-roditoare. Lucrurile sînt mult mai evidente cînd textul nu mai face aluzie în niciun fel la autor È™i nici la îndeletnicirea sa: Reflectat în zori de geamul muzeului - un zbor de lăstun Zborul È™i reflexia pun totuÈ™i în opoziÈ›ie muzeul È™i lăstunul. Un tablou viu în care gîndul poate explora fără ca autorul să-i spună mai mult distanÈ›a dintre viu È™i inanimat. Oricine va simÈ›i că, la fel de discret, poemul de mai jos vizează un ghem de gînduri È™i emoÈ›ii nu departe de trimiterile celui anterior. Vechiul imperiu – câteva pietre lângă o floare de mac O manieră foarte uzuală de a nu vorbi despre tine este aceea de a folosi gerunziul, mod impersonal care lasă în suspensie făptuitorul, sau, mai bine zis, concentrează atenÈ›ia asupra faptului, ignorîndu-i agentul: Stingând veioza – numărul țânÈ›arilor creÈ™te-n cameră Ignorînd cratima, avem de a face cu un silogism. Pare o paradigmă a insomniei în dormitorul lăsat în întuneric, deÈ™i cititorul pricepe lesne ironia paradoxului sporirii țînÈ›arilor. Suprimarea autorului (È™i pe cît se poate a subiectului, a agentului unei acÈ›iuni, a omului) este una din exigenÈ›ele care asigură È™i sobrietatea intenÈ›iei poemului, È™i laconsimul textului. El spune astfel, doar aluziv, mai mult decît e dispus să spună literal. Omisiunea elocventă Dacă, pentru cei care iau contact cu haiku-ul nepreveniÈ›i sau neiniÈ›iaÈ›i, omisiunea eului È™i a sentimentului, a figurilor de stil augmentative, ca È™i a discursivității, cu efectele ei de informare È™i persuasiune, produce doar derută È™i repudiere, pentru cei care i-au deprins gustul ele sînt semne clare ale preferinÈ›ei pentru sobrietate vitală È™i textuală. AbsenÈ›a lor vorbeÈ™te despre reticenÈ›a autorilor È™i dă haiku-ului aura unui lirism obiectiv. Cele trecute sub tăcere, nepomenite deci în text, rămîn doar subînÈ›elese. Surdinizate. Omisiunea, vorbind astfel (printre rînduri) despre preferinÈ›a existenÈ›ială a autorului pentru discreÈ›ie, delicateÈ›e, subtilitate, dă altă valoare celor nemărturisite fățiÈ™. Le situează în zona celor despre care e bine să vorbeÈ™ti fără excese exhibiÈ›ioniste. Indirect, prin delegaÈ›ie, prin ricoÈ™eu. Aluziv. Sugerînd. Apus de soare – urmele polenului pe verighetă Șerban Codrin Autorul nu e prezent în poem, niciun cuvînt despre emoÈ›ia umană, nu se vorbeÈ™te la vreo anume persoană, nicicum despre vreun eu. La asta ajută omisiunea verbului. Apusul (substantiv) suplineÈ™te lipsa verbului. Și urmele sînt o vagă aluzie la ceva (o acÈ›iune) care le-ar fi lăsat pe verighetă. (Poate că e un asfinÈ›it de primăvară È™i polenul a căzut de pe o floare pe inel.) Cititorului nu i se impune însă nimic, textul nu are formulări (suficient de dezvoltate) care să o facă. TotuÈ™i (sau poate cu atît mai mult) i se solicită cooperarea. Cineva îi semnalează două lucruri È™i îl provoacă să le pună în legătură. Ele sînt ce sînt, dar ca să se lege trebuie să fie È™i altceva. Pentru că sînt alăturate, se naÈ™te o alegorie: apusul este o aluzie la vîrsta înaintată a omului, polenul (acum doar urme) la vîrsta fecundă a primei tinereÈ›i, verigheta la un anume legămînt cu consoarta, cu soarta, cu viaÈ›a. E un tablou complex în care lucrurile se contaminează unele de altele È™i însăilează o poveste despre om È™i viață. Și toate lucrurile sînt ele însele în planul imaginilor È™i totodată altceva, simboluri ale altor realități care nu pot fi simÈ›ite senzorial, ci doar într-o nouă dimensiune, aceea a spiritului. Acum e momentul să mă laud. ObservaÈ›i că autorul a fost foarte zgîrcit cu vorbele. Fără colaborarea mea ca cititor, cele trei rînduri riscau să rămînă pe mîna cuiva care să declare ritos că haiku-ul este o poezie stafidită în bikini. Trei oase È™i-un rînjet. Nici pic de seducÈ›ie. Glisînd de la simptomul existenÈ›ial la exigenÈ›a textuală Restrîngerea formulărilor la acelea succinte, asemănătoare cu cele ale limbajului colocvial dialogat, pare să fie omisiunea simptomatică a precipitării celui ce-È™i exprimă, fără prea multă grijă pentru felul în care o face, uimirea. IntenÈ›ia spontană a autorului de haiku nu este diferită de aceea a oricui doreÈ™te să atragă atenÈ›ia asupra unor lucruri care-l surprind prin neaÈ™teptata lor putere de a da de înÈ›eles. Starea emoÈ›ională È™i graba recurg în aceste situaÈ›ii la semne, gesturi, mimică sau la sumarele lor echivalentele verbale. pe-o singură frunză toată zăpada Valentin Busuioc Nimeni nu poate spune că cele două îmbinări de cuvinte transmit ceva, o idee, o È™tire, o informaÈ›ie. Ele sînt doar denumiri, în formule mai extinse (sau mai precise), ale unor lucruri care pot fi percepute, contemplate, resimÈ›ite ca atare È™i senzorial, È™i prin atmosfera simbolică, prin aura spirituală care le însoÈ›eÈ™te. O zi de primăvară timpurie, faptul că zăpada, topindu-se, mai rezistă doar pe suprafaÈ›a restrînsă a unei frunze. TotuÈ™i, pentru autorul de haiku, dincolo de această urgență a evocării lucrurilor care-l uimesc, în plan secund, este prezentă È™i o altă exigență È™i intenÈ›ie, È™i un alt efect consecutiv primului: renunÈ›area la tentaÈ›ia de a lungi formulările încît acestea să afirme, să nege, să declare, să convingă, să descrie. Concizia textului, involuntară în primă instanță, devine voluntară È™i programatică, abandonînd principial discursivitatea È™i tot ceea ce ea permite È™i promite unui text. Prin recursul la omisiunea retoricii, autorul își mărturiseÈ™te refuzul de a influenÈ›a sau a manipula în orice fel cititorul prin intermediul textului. Vară târzie. Pe puntea È™ubredă o libelulă Dan Doman Laconismul textului este deci cumulard È™i ca intenÈ›ie, È™i ca efect. El trădează pe de-o parte (simptomatic) felul de a fi taciturn È™i rezervat al autorului, dar pe de alta, conservat È™i prelucrat ulterior, îi confirmă acestuia È™i reticenÈ›a, discreÈ›ia, modestia, faptul că nu È›ine să-l dăscălească pe cititor. Omisiunea înseamnă, în primul rînd È™i în întreg poemul, că autorul se retrage din text, se dă de-o parte È™i oferă prin el cititorului doar lucruri, fapte, situaÈ›ii. Autorul È™i textul său tind, atît inconÈ™tient, cît È™i conÈ™tient, să refuze o comunicare directă, ofensivă, confesivă, exhibiÈ›ionistă sau persuasivă. Omisiunea subiectului asigură obiectivitatea textului È™i a poemului Omisiunea fundamentală È™i originară a textului unui haiku este aceea care epurează textul de intruziunea autorului È™i a subiectului. Fără ele, textul devine obiectiv atît prin faptul că în el se face referință doar la obiecte, cît È™i prin acela că autorul nu le mai deformează prin intenÈ›iile sale conÈ™tiente sau sub presiunea emoÈ›iilor subiective. Strategia autorului (reticent) este aceea de a găsi È™i a evoca obiectele care să vorbească pentru el. O putem numi o strategie a delegării sau a ricoÈ™eului: nu autorul È™i nu textul transmit emoÈ›ia, ci obiectele evocate, prin forÈ›a lor simbolică È™i prin întîlnirea lor ciudată unul cu altul, devin purtătoare de cuvînt È™i de vibraÈ›ie poetică. Talentul autorului este acela de a găsi acele corespondente obiective ale emoÈ›iei È™i a le face să vorbească singure sau pentru el cititorilor. apus de soare - rămasă să lumineze doar crizantema Valeria TamaÈ™ Aici se face, surdinizat, neexplicit, pe ocolite, un elogiu crizantemei, luminozității ei de excepÈ›ie. Crizantema însăși este delegată să lumineze È™i noaptea de toamnă, È™i sufletul cititorului. SituaÈ›ia în care este plasată spune acest lucru de la sine. Autorul a ales această situaÈ›ie pentru a se feri să o laude în mod expres. Encomiasmul este astfel evitat. Cititorul este invitat doar să asiste la faptele crizantemei. Și să simtă singur despre ce poate fi vorba. Efectul acestei omisiuni de principiu este acela că activizează cititorul, îl provoacă să caute tîlcul poemului acolo unde l-a găsit È™i autorul – în relaÈ›ia sa nemediată cu lucrurile. Și a lucrurilor între ele. Textul, aparent alb, arid, sec, va fi perceput ca eleganță a sobrietății È™i austerității unui anume mod de a vorbi. Cum È™i de ce poate fi omis obiectul Uneori, pentru că textul poemului este prea scurt, autorul alege să omită obiectul de referință complet sau doar pînă la ultimul vers. Această tehnică, asemănătoare ghicitorii, face ca poemul să capete tensiune. Cuvintele se acumulează, se articulează, spun limpede ceva, dar sensul nu se finalizează, obiectul vizat nu se încheagă: căutînd ceva / se-adînceÈ™te-n lună. Agentul care face această acÈ›iune bizară rămîne o enigmă È™i ea nu poate fi dezlegată fără ca autorul să dea soluÈ›ia: lebăda neagră. Abia avînd soluÈ›ia poate fi vizualizată scena: o lebădă neagră pescuieÈ™te în cercul de lumină al lunii oglindite-n apă (27 de silabe). Cuvintele mele, descriind cît mai simplu faptele, sînt într-adevăr prea multe pentru un haiku. Formularea lui Eduard Èšară reuÈ™eÈ™te să elimine din poem apa, oglindirea, pescuitul. Celelalte cuvinte le sugerează, iar cititorul trebuie să facă efortul de a recompune È™i a vedea scena. Aceasta completare a contextului real, la care cuvintele fac doar aluzie, constituie efortul merituos È™i bucuria cititorului care participă activ la construirea sensului. Eduard Èšară face un lucru asemănător È™i în poemul următor: în urma broaÈ™tei – un plescăit în noapte È™i luna… țăndări Tot ce se spune textul sînt doar circumstanÈ›ele unei întîmplări al cărei actor este broasca. ÃŽntr-un fel, efectele unui eveniment care n-a fost, de fapt, consemnat. FăptaÈ™ul nu mai e, a dispărut. Sînt evocate (auditiv) doar plescăitul È™i (vizual) țăndările lunii. Faptul n-a fost observat pentru că e noapte È™i pentru că, pînă la contactul cu apa, a fost el însuÈ™i silenÈ›ios. Ceea ce se observă (senzorial) este doar ecoul lui în apă. Ca mediu lichid È™i ca oglindă virtuală. Cuvîntul salt nu a fost scris, dar din aluziile celorlalte (ca È™i din cunoaÈ™terea poemului lui Bashō) poate fi dedus. Și de data asta resortul poemului a fost răsucit de această cochetărie a spusei oprite la vreme cu sugestiile. Sugestii care vizează nu doar realul ci È™i livrescul. La concursul Haiku Club, cu tema tehnica ghicitorii, în poemul compus de LucreÈ›ia Horvath lucrul în jurul căruia este construit rămîne nenumit: scârțâit de paÈ™i – doar povara tăcută pe banca de lemn Zăpada, ea este cea vizată È™i nenumită, e evocată prin cîteva tuÈ™e senzoriale: scîrțîitul unor paÈ™i, tăcerea È™i grosimea stratului aÈ™ezat pe bancă. Trebuie să o ghicim, dar poemul nu se rezumă la această intuire, dincolo de zăpada care acoperă banca, ghicim emoÈ›ia celui care este împovărat de o amintire la fel de covîrÈ™itoare legată de banca la care revine de cîte ori are ocazia. Poate în amintirea unei dulci poveri din trecut. La fel am procedat È™i eu într-un poem în care am evitat să numesc lucrurile despre care e vorba, evocînd doar ceea ce li se întîmplă acestora: nu mai tremură – cad legănat tămîind străvechiul gorgan Cititorul este provocat aici să completeze scena folosind aluziile posibile. Și nu e greu să vadă că e toamnă È™i frunzele, care mai demult tremurau, cad legănat È™i se aÈ™ează-n straturi pe pămînt. Tot ca sugestie este prezent, uÈ™or metaforic, È™i ritualul unei cădelnițări profane. Omisiunea structurală - kireji Am văzut că laconismul poemului înseamnă recursul, d voie, de nevoie, la omisiunea elocventă, preferinÈ›a pentru figurile reticenÈ›ei. A omite să vorbeÈ™ti despre autor È™i emoÈ›ia lui, a prefera un limbaj prea puÈ›in articulat, a refuza sentenÈ›iozitatea constituie o omisiune simptomatică vorbind atît despre firea autorilor de haiku, cît È™i despre obiectivitatea producÈ›iile lor. Există însă È™i o omisiune fundamental-structurală care este proprie haiku-ului. O omisiune patentă – ruperea în două a poemului, juxtapunerea, în japoneză kireji. Haiku-ul este format astfel din două părÈ›i, două îmbinări de cuvinte care evocă două imagini, sensuri, idei diferite. Textul este tăiat în două, secÈ›ionat, în haiku-urile scrise în limba română, de o cratimă. Ceea ce exprimă una din părÈ›i nu se continuă în cealaltă nici sintactic, nici ca înÈ›eles. Un poem al lui Șerban Codrin ne poate ghida în a înÈ›elege această ruptură. Dulceață de fragi – prea puÈ›in din mireasma pădurii în zori ÃŽn prima parte este vorba despre ceva ce poÈ›i găsi într-un borcan din cămară. ÃŽn a doua se evaluează, se pare cu regret, mireasma drastic diminuată a pădurii acum cînd zorii au rămas demult în urmă. Este evidentă omisiunea din partea a doua, dar modul exclamativ în care este pronunÈ›ată ne pune pe gînduri. Ceva ne spune brusc că pădurea din zori are mireasma copilăriei, a vremii cînd plecam cu ceata la cules de fragi. Și că noi, acum în tîrziul vieÈ›ii, nu mai avem acces la acea frăgezime. Raportat la acea fragilitate efemer înmiresmată a buchetului de fragi, borcanul cu dulceață este doar o făcătură. Aproape o blasfemie. Această omisiune este un strategică, ea trimite la un spaÈ›iu inexistent fără această alăturare. Un spaÈ›iu virtual de rezonanță, de legătură, de unificare între părÈ›ile diferite. Este ca È™i cum cele două părÈ›i ar intra în vibraÈ›ie căutînd o lungime de undă comună pe care să poată susÈ›ine un dialog fructuos. ÃŽn acest spaÈ›iu are loc activitatea de explorare a cititorului, tatonarea, căutarea, închipuirea È™i, eventual, încîntarea È™i savurarea celor găsite. Este un spaÈ›iu generos în care se promulgă în cele din urmă o lege unicat: legătura indisolubilă dar profund misteriosă dintre fragi È™i zori. Abrevierea textului È™i elipsa Chiar dacă preferinÈ›ele existenÈ›iale ale autorului de haiku îl ajută să aprecieze asceza textuală È™i să opteze pentru ea, să savureze limbajul colocvial laconic, fragmentar È™i adesea maliÈ›ios, procedeele de obÈ›inere a unui text care să fie scurt, elegant È™i consistent cer ani de exerciÈ›iu. Nu este deloc uÈ™or să evoci ceva extrem de precis în puÈ›ine cuvinte. Trebuie să ai experienÈ›a eliminării, prin încercări repetate, a cuvintelor de prisos, cizelînd expresia pînă la a numi doar acel lucru, fapt, scenă, fără a-l descrie, comenta sau împopoÈ›ona. Trebuie să È™tii cum să te abÈ›ii de la a-È›i lăuda obiectul, a-È›i glorifica faptul, a celebra evenimentul. Totul pentru a obÈ›ine un text alb, neutru, aproape arid. Aproape de un proces verbal constativ. Extrem de precis însă. Și, uneori, chiar expresiv. zi friguroasă - doar în stogul de paie soarele verii Cezar-Florin Ciobîcă Prima parte, luînd în consideraÈ›ie È™i nuanÈ›area părÈ›ii a doua, ne situează în tîrziul înnegurat al toamnei. Unde să fie oare soarele verii? Atît cît mai e, este acolo, retras în stogul de paie. Singurul accident coloristic È™i de relief în peisajul aplatizat È™i monocrom. Și unica sursă pentru pentru hrana animalelor din staul. Dacă această exigență a drămuirii cuvintelor strict necesare este îndeplinită pe măsura cîștigării experienÈ›ei în compunerea haiku-ului, trebuie să observi că un poem scurt se scrie de preferință cu cuvinte mai scurte. Și, în consecință, să fii mereu în stare să alegi, la nevoie, dintr-o serie se sinonime pe cel cu mai puÈ›ine silabe. ÃŽn poemul care urmează, pentru a exprima sensul dorit, cuvîntul cel mai potrivit ar fi fost prieteni (de-o clipă), dar versul ar fi fost de 6 silabe. Autoarea a preferat sinonimul amici: un fluture hoinar mi s-a lăsat pe umăr - amici de-o clipă Vali Iancu Amic e puÈ›in vetust È™i nici nu prea mai e în uz. Pe de altă parte, este evident demonetizat de felul, aproape mereu peiorativ, în care l-a folosit Caragiale. Și totuÈ™i, el reuÈ™eÈ™te să dea prieteniei, evident efemere, un aer de detaÈ™are, de camaraderie, de complicitate glumeață care nu cere nimic mai mult È™i se mulÈ›umeÈ™te cu însoÈ›irea trecătoare. O anume eleganță uÈ™or ironică. De data asta, înlocuirea nu a fost doar una formală È™i utilă, ci a îmbunătățit È™i sensul poemului. De mare ajutor în obÈ›inerea formulărilor cît mai scurte poate fi suprimarea unor cuvinte dintr-o expresie cunoscută în aÈ™a fel încît cuvintele lipsă să fie subînÈ›elese È™i sensul cunoscut al expresiei să poată fi recunoscut. Figura de stil care realizează acest lucru este elipsa. iar primăvară - o data cu-nserarea creanga pe alei Ana Urma Cine este versat va simÈ›i de prima dată că nu e vorba de un ram aflat pe alei (nici acordul n-ar fi corect, pe alei ar trebui să fie crengi, mai multe), ci de a umbla creanga pe alei, a te plimba fără nicio grijă. A nu-È›i veni să mai intri în casă. Elipsa verbului – propoziÈ›ia nominală Cititorul de haiku observă lesne că autorul este tentat să elimine din îmbinările de cuvinte folosite verbul. ÃŽn special verbul la modurile predicative. Motivul principal este acela că textul haiku-ului are rolul de a evoca lucrurile. Ori cele mai potrivite pentru această intenÈ›ie sînt substantivele È™i grupurile substantivale formate în jurul lor. Fraza închisă È™i încheiată la toÈ›i nasturii este potrivită doar pentru descrierea fotografică detaliată a realității. ArborescenÈ›a ei complex articulată este un fel de păienjeniÈ™ logic È›esut anume peste lume pentru a o putea capta fără rest. Este un instrument verbal-descriptiv care încearcă să epuizeze amplitudinea realului, mulîndu-se pe suprafaÈ›a sa. Sintaxa haiku-ului este una eliptică È™i defectivă. Ea nu are ambiÈ›ia de a descrie realitatea în toată extensia ei È™i este tentată de concizia sintagmei care reuÈ™eÈ™te să focalizeze simÈ›irea cititorului pe un obiect într-un anume moment. Atît sintactic, cît È™i stilistic, putem considera sintagmele folosite în haiku drept un fel de tuÈ™e verbale care au funcÈ›ia de a semnala, a indica, a arăta către ceva ce trebuie evocat în închipuire, funcÈ›ie pe care o îndeplinesc la fel de bine È™i în limbajul colocvial, unde frecvenÈ›a lor este remarcabilă. Ele nu descriu realitatea, ci o tuÈ™ează cu atingerile uÈ™oare dar decisive ale vîrfului unei florete, lăsînd o pată de culoare zvîrlită ca din È™fichiul unei pensule, delimitînd, cu un contur abia vizibil, spaÈ›iul È™i momentul unei revelaÈ›ii. Căci, sintagmele haiku-ului nu doresc decît să surprindă È™i să marcheze pe suprafaÈ›a realității locul unde adîncul palpită È™i se poate deschide unei priviri care È™tie să vadă cu ochiul din frunte. Omisiunea verbului din sintagmele folosite în haiku nu este atît o regulă (ce ar trebui urmărită în mod rigid), cît o consecință a faptului că autorii buni simt că alte cuvinte pot absorbi înÈ›elesul verbelor È™i È™tiu să construiască înlănÈ›uiri de cuvinte în care verbele să fie prezente fără să fie exprimate explicit. Gramatica numeÈ™te asemenea construcÈ›ii propoziÈ›ii nominale. Defective de predicat, de verb. Stilistic este vorba de un gen de elipsă, verbele lipsă sînt subînÈ›elese, suplinite de cititor. ÃŽn grupul substantival de mai jos, centrat în jurul florii de nuc, fără să fie consemnate verbele există / stă / s-a ivit / a răsărit / bate / mă priveÈ™te sînt prezente implicit în prepoziÈ›ia la care regizează o scenă, în timp ce cu umilință dă tonalitatea modală a celor ce se petrec. la geam cu umilință o floare de nuc Și în îmbinarea de cuvinte care urmează: printre fire verzi un pai de anul trecut – prepoziÈ›ia printre cheamă de la sine o serie de verbe: s-a pierdut / a rămas / încă se mai vede / abia se mai zăreÈ™te, inutil de pronunÈ›at. Se poate observa că, în ambele cazuri, există un evantai de verbe, relativ de sugestii, care derivă din ambiguitatea pe care o creează contragerea expresiei. Completarea virtuală a propoziÈ›iei defective de verb din aceeaÈ™i lingură de lemn cu nesaÈ› este cît se poate de firească: ce se poate face cu o lingură decît să mănînci / să sorbi / să te hrăneÈ™ti? ÃŽndărătul musteÈ™te mai jos de sugestii la adresa păienjenilor: își È›es plasa / aÈ™teaptă / pîndesc / conspiră. păianjeni îndărătul imperiilor O primă concluzie a exemplelor de mai sus este că sintagmele din care verbul este omis cîștigă în densitate È™i forță de expresie. Verbul nu a fost omis pentru că autorul s-a căznit să aplice o regulă fadă, ci pentru că a avut simÈ›ul poemului È™i a găsit acele sintagme care ori fac inutilă prezenÈ›a lui, ori se bucură să sugereze o mulÈ›ime de verbe care stimulează închipuirea cititorului. Juxtapunerea patentă Juxtapunerea veritabilă este aceea în care continuitatea poemului este curmată de faptul că lucrurile despre care se vorbeÈ™te în cele două părÈ›i fac parte din domenii diferite ale experienÈ›ei. Spusa din prima parte nu se continuă în cea de a doua nu doar pentru că este întreruptă legătura logică È™i gramaticală dintre părÈ›i, ci È™i pentru că obiectele, faptele, stările evocate sînt din zone distincte, depărtate una de alta, ale realității. AÈ™a cum s-a văzut în capitolul anterior dulceaÈ›a de fragi È™i mireasma pădurii în zori sînt entități totalmente diferite, greu de apropiat altfel decît într-un haiku. Iată È™i un alt exemplu: ÞurÈ›uri picurând – bătrânul strânge-n palmă un ceas ruginit Eduard Þară Indiscutabil că între È›urÈ›urii care picură È™i gestul bătrînului care strînge în pumn un ceas ruginit e o distanță prea mare ca să nu recunoaÈ™tem că cele două imagini sînt realmente distincte. Și că, aparent, n-au nicio legătură alta decît cea pe care va trebui să o descoperim ca cititori care nu ne dăm bătuÈ›i în faÈ›a unei dificultăți serioase. E suficient să simÈ›im ce spun imaginile È™i să ne lăsăm purtaÈ›i de gîndurile È™i emoÈ›iile care se ivesc în mintea È™i-n sufletul nostru atunci cînd le contemplăm. ÈšurÈ›urii se topesc detaÈ™at È™i nu ruginesc niciodată. Ei măsoară imperturbabili veÈ™nica reîntoarcere a anotimpurilor. Strînsoarea ceasului în palmă este pentru bătrîn È™i o strîngere de inimă. Timpul său, deÈ™i egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbuÈ™indu-se în stări de colaps. De unde È™i crisparea în faÈ›a trecerii sale ireversibile prin viață. Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. NonÈ™alanÈ›a cu care se desprind È™i clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reÈ›ină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii. Această distanță, aparent insurmontabilă, între cele două părÈ›i face farmecul haiku-ului È™i creează o tensiune direct proporÈ›ională cu mărimea ei, dar È™i o satisfacÈ›ie echivalentă dificultății învinse È™i tîlcului mărturisit. DistanÈ›a dintre cele două părÈ›i se poate însă, deÈ™i nu avem certitudinea unor instrumente de măsură strict etalonate, micÈ™ora, în ultimă instanță ele ajungînd să fie tangente, să se intersecteze sau una din părÈ›i să o includă pe cealaltă. Juxtapunerea deturnată Teoria americană, intitulată phrase and fragment, vede juxtapunerea celor două părÈ›i ale poemului ca pe o alăturare de elemente complementare. Partea scurtă de un singur vers, fragment, notează cadrul în care se desfășoară un eveniment, notat în partea mai lungă, de două versuri, phrase. Cîteva exemple ne vor convinge că asemenea compoziÈ›ii sînt mai curînd pasteluri delicate, lipsite de adîncimea unei a treia dimensiuni simbolice care nu trebuie să lipsească dintr-un haiku autentic. iaz de vară - / stînjenei galbeni se-apleacă / în umbre amurg - / un cormoran planează / un pic deasupra apei amurg - / un pelican plonjează / È™i prinde un peÈ™te! liniÈ™te - / zăpada acoperă piatra / sub stelele iernii ciorile se adună / în mijlocul pinului… / adiere de iarnă clar de lună în august – / pe o creangă subÈ›ire / vrabia își freacă ciocul un crab / apare dintr-o crăpătură… / soare-n miezul nopÈ›ii ce multe scoici / pe plajă-n seara asta... / maree-n reflux Se susÈ›ine că haiku-ul ar fi doar un instantaneu care se petrece într-o atmosferă, într-o ambianță. Că, într-un fel, este vorba de relaÈ›ia macro-micro, că acel detaliu surprins este pur È™i simplu înglobat în rama spaÈ›io-temporală (È™i emoÈ›ională) ca-ntr-un decor căruia, de fapt, îi aparÈ›ine. Mai precis, există un fundal macro È™i un fapt micro. Pe o scenă anume, mai vastă, se joacă o scenetă. Una este scenografia generală în care se petrece cealaltă: întîmplarea, instantaneul. Nu e vorba deci de o alăturare a unor imagini care nu sînt (în mod normal, realmente) într-o contiguitate firească, ci de imagini care fac parte, evident, din acelaÈ™i întreg: totul È™i partea, întregul È™i detaliul. DiferenÈ›a a două elemente autonome, pe care o vizează juxtapunerea, este redusă astfel la o relaÈ›ie de incluziune, iar impactul ciocnirii celor două È™i spaÈ›iul revelaÈ›iei ivit în urma coliziunii nu mai există. DiferenÈ›a organică Alăturarea a două imagini permite însă È™i un joc mai subtil. Imaginile juxtapuse își stau alături ca două organe diferite dintr-un organism. Există între cele două elemente o cotinuitate, o legătură funcÈ›ională, un rost comun la care conlucrează. Imaginile sînt evident diferite, dar ele fac parte dintr-un ansamblu simbolic coerent mai presus de ele. uluca ruptă - toamna intră-n grădină pe nevăzute Valeria TamaÈ™ Uluca ruptă este o afecÈ›iune a gardului È™i grădina ca întreg, cum e È™i firesc, suferă È™i ea. Prin gardul care o înconjoară se pot strecura acum intruÈ™ii. Și, paradoxal, cea care oricum urma să vină, toamna, o face pe furiÈ™, profitînd de slăbirea împrejmuirii protectoare. Vrînd-nevrînd, alegoria funcÈ›ionează È™i ea. Unde o fi ruptă uluca prin care ne-a invadat pe nesimÈ›ite toamna vieÈ›ii? ÃŽn următorul poem, simbolismul stelei căzătoare, plin de tristeÈ›ea că odată cu steaua încetează È™i o viață de om, este ingenios atenuat de o ipoteză fermecătoare: se pare că stelele, prea înfierbîntate, doar e luna august, vecina lui Cuptor, cad cu dinadinsul, dornice de alinarea ierbii primitoare. ÃŽntr-un mod asemănător asimilării morÈ›ii cu nunta mioritică, căderea unei stele devine doar o pogorîre într-un leagăn îmbietor. Scena este închipuită atît de simplu încît aproape ascunde compasiunea umană care a plăsmuit-o. mai cade o stea - ce primitoare e azi răcoarea ierbii Zvon Eliptic, doar printr-o sugestie, corcoduÈ™ul copt, din poemul de mai jos, îl întîmpină pe noul venit È™i face oficiile de a-l introduce în urbea aparent ostilă (poate cel ce a coborît din autobuz pune prima oară piciorul într-un oraÈ™). ÃŽntîmpinîndu-l plin de roade, corcoduÈ™ul îl familiarizează cu ospitalitatea locului, pe care o È™tie de-acasă sau, oarecum, dintotdeauna, din relaÈ›ia firească a oricărui om cu pomul doldora de roade. oraÈ™ necunoscut - în staÈ›ia de autobuz un corcoduÈ™ copt Cristina Monica Moldoveanu Merită să observăm că în toate cele trei poeme avem de a face cu personificări ale toamnei, ierbii È™i corcoduÈ™ului. Și că acestea dau valoare poemelor. Fac ca simțămintele nerostite ale omului să se obiectiveze în gesturi ale lucrurilor. Saltul de nivel De cele mai multe ori sau, mai bine zis, în cele mai fericite cazuri, diferenÈ›a dintre părÈ›ile poemului prilejuieÈ™te un salt de nivel. Un text bine conceput trimite la imagini care impresionează direct, senzorial cititorul. Impactul a două imagini fericit alese saltă sensul poemului într-un orizont superior, acela al sugestiilor ideatice È™i al emoÈ›iilor simbolice. sub streaÈ™ină - covata crăpată plină cu soare Iulian DămăcuÈ™ ÃŽn poemul de mai sus avem de a face cu două imagini vizuale organice, făcînd parte din microuniversul unei gospodării țărăneÈ™ti din acel sat unde, spune Blaga, s-ar fi născut veÈ™nicia. Scena-n sine este ancestrală: existenÈ›a permanentă sub streaÈ™ină, recurgînd la recipiente uzate È™i hîrbuite, dezafectate de la utilitățile lor primare, a cîtorva captări de apă din resursele cereÈ™ti. Și, aÈ™a imperfectă, crăpată È™i paradită, covata e integrată armonic în micul univers cvasiperfect al econimiei săteÈ™ti care, iată, înglobează prin intermediul ei È™i soarele. Covata, cu minimă utilitate practică acum, este plină de rosturi cosmice: cît nu pierde toată apa prin crăpături, ea păstrează, oglindit cu infinită delicateÈ›e, È™i soarele. Apa ca apa, dar captarea soarelui deschide alt orizont cui o observă. plouă cu soare – cântărind curcubeul cumpăna fântânii Valer G. Pop E realmente uimitor cum s-au potirivit lucrurile È™i ceea ce spun ele inimii fără să sufle o vorbă. ÃŽn ploaia cu soare resimÈ›im totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse, dacă nu chiar incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare. Și iată: curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliță purtată pe umăr de o ființă cvasimitică, un fel de erou din basme sau din poveÈ™ti. La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile È™i a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obÈ›inut prin clătinări È™i legănări uÈ™oare. ÃŽn cazul de față, se pare că făptura inconsistentă a curcubeului poate È›ine în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieÈ›ii. O lume paradoxală ÃŽntîlnirea a două imagini distincte ne dezvăluie de multe ori o lume paradoxală, neobiÈ™nuită, ciudată dar plină de seducÈ›ie. Aluzia poemului de mai jos: primăvară – copilul ascute creionul verde Elena Manta-Ciubotariu ar fi aceea că vestitorul primăverii ar fi copilul care ascute creionul verde. Căci nu mai È™tii bine dacă primăvara nu erupe cumva din creionul ascuÈ›it cu bucurie de copil. Oricum, pare să existe o misterioasă solidaritate între ascuÈ›irea creionului È™i renaÈ™terea vegetaÈ›iei. Dar iată că există, în ton cu semnificaÈ›ia anotimpului, È™i o simetrie inversă: pastel de toamnă - din nou între creioane unul fără vârf Ana Urma creionul se ascute cînd irumpe viaÈ›a vegetală È™i se rupe cînd natura se ofileÈ™te. Odată cu toamna, creionul, simbol al vegetaÈ›iei veÈ™tejite, se epuizează, osteneÈ™te, se anemiază È™i-È™i pierde puterea de a mai zugrăvi. Se molipseÈ™te È™i el de boala lumii. Un pas mai departe, scena este aceea a unui sfîrÈ™it anunÈ›at, iar creionul fără vîrf are implicaÈ›ii mult mai serioase È™i mai directe în sfera umană. AÈ™a mut, abdicînd față-n față cu iarna, autorul pare să intoneze un cîntec de lebădă. pe foaia goală doar un creion fără vârf – ninge ca-n poveÈ™ti Maria Tirenescu Este, poate, mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înÈ›elegerea umilă a nevolniciei artei sale față cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveÈ™tilor. Mimarea continuității Alăturarea celor două părÈ›i ale poemului poate să mimeze simpla datare a unei întîmplări. Prima parte joacă în acest caz rolul circumstanÈ›ial de precizare a momentului cînd are loc ceea ce este evocat în partea a doua. Apus de soare – urmele polenului pe verighetă Șerban Codrin Aparent nevinovată, datarea maschează relaÈ›ia (neexplicitată) a apusului de soare cu polenul. Sugestia e însă mai puternică: amploarea asfinÈ›itului È™i frăgezimea polenului, sfîrÈ™itul È™i începutul. Și, într-un fel, logodna lor. Paradoxala pecete a polenului pe metalul preÈ›ios. Multe poeme mimează datarea apelînd la sintagme de notorietate care numesc sărbători consacrate sau zile marcate în calendar de un anume simbolism tradiÈ›ional. Prilej cum nu se poate mai nimerit pentru jocul de cuvinte dintre sintagma luată în sensul special, deja consacrat, È™i sensul propriu-zis. Poate cel mai ilustrativ pentru potenÈ›ialul ironic al unei asemenea tehnici este remarcabilul poem al lui Șerban Codrin: De ziua muncii – la soare uscându-se pielea unui cal Evocînd, chiar de ziua muncii, o oarecare piele de cal uscîndu-se la soare, poemul persiflează festivismul sintagmei, punîndu-ne în faÈ›a adevăratelor efecte ale zilelor de muncă – uscarea trupească È™i sufletească. ÃŽnăbuÈ™irea È™i anularea nobleÈ›ei de a fi asemenea unui cal robust È™i nărăvaÈ™. Tot la o sărbătoare, de data asta religioasă, apelează È™i Cezar Florin Ciobîcă pentru a data o întîmplare oarecum neînsemnată deÈ™i agasantă È™i totdeauna nedorită în contextul unor evenimente serioase, sobre, pioase: un telefon mobil sună impertinent. de ÃŽnălÈ›are - dintr-un telefon mobil Oda bucuriei TotuÈ™i, semnalul de apel al telefonului se pare că a fost setat în concordanÈ›a cu sărbătoarea. Sau s-a petrecut o minune!? ÃŽn alt poem, Cezar, prin intermediul altei zile festive, aceea a eroilor, reuÈ™eÈ™te să ne dea o idee È™i despre fragilitatea de puf de păpădie a celor ce, cu altă expresie, au fost doar carne de tun, si despre efectul real, destul de îndoielnic, al acestor festivisme pompoase. Ziua Eroilor – salve de tun risipind păpădiile Mai intimist, poemul următor se foloseÈ™te È™i la propriu, È™i la figurat de sintagma zilele babei (licență pentru zilele babelor), evocînd simultan, È™i deci mai economic, atît un moment calendaristic cît È™i unul al vieÈ›ii ajunse la neputință. Zilele babei - din cuptorul bunicii niciun mucenic Cîțiva autori preferă să aleagă ca moment semnificativ pentru a stabili contextul poemelor Ziua Recoltei. BelÈ™ugul aÈ™teptat este însă mereu unul negativ – se contabilizează doar datoriile, pungile de plastic, bătăturile. ziua recoltei - tata își socoteÈ™te datoriile Marcela Ignătescu ziua recoltei - în pomii dintre blocuri pungi vechi de plastic Corneliu Traian Atanasiu ziua recoltei – mama–și numără încet bătăturile Vasile ConioÈ™i-MesteÈ™anu Se poate remarca faptul că, în toate poemele de mai sus, minimalismul datării ca un aspect al cadrului sau al ambianÈ›ei este doar aparent, între partea care părea să se rezume doar la acest rol È™i cealaltă parte a poemului existînd relaÈ›ii mai profunde È™i mai semnificative descoperite ulterior. Cînd nu dai cititorului, mură-n gură, înÈ›elesul complet, întreg, clar È™i lesne de perceput, este neîndoielnic că, într-un anume fel, prin concizia È™i subtilitatea textului, înÈ›elesul, atît cît este sesizat în mod spontan, are o componentă vădit ironică. Și nu elementele textului sînt ironizate ci însuÈ™i cititorul. Complicitatea lui a face cu ochiul pentru a substitui omisiunile deliberate ale textelor este o încurajare neîndoielnică dar nu È™i o asistență realmente binevoitoare. Există o semn care îndeamnă fără să dea È™i indicaÈ›ii aplicate la dificultățile întîmpinate. Doar un: hai, că poÈ›i! adresat celui aruncat fără niciun avertisment în apa adîncă. Limbajul evocativ adoptat de autorul de haiku pentru că este caracteristic stării de uimire pe care o trăieÈ™te È™i experienÈ›ei pe care vrea să o transmită urgent, oferă un text de dimensiunea părÈ›ii vizibile a unui aisberg. ÃŽntr-o situaÈ›ie reală, celor cîtorva verbalizări li se adaugă însă È™i intonaÈ›ia, gesturile È™i mimica inerente situaÈ›iei. Și, eventual, chiar starea de fapt aievea pe care o evocă puÈ›inele vorbe. Ele ar putea recupera măcar o bună parte din volumul aflat sub nivelul apei. Dar textul singur, glacial, rămîne doar o parte infimă din volumul total al unui poem mai degrabă virtual. IntenÈ›ia textului este aceea de a stîrni în mintea cititorului, prin aluzii È™i asociaÈ›ii de idei, gânduri È™i sentimente. Dar limbajul laconic al evocării capătă rolul unei surdine emoÈ›ionale, simultan reticentă È™i ironică. EmoÈ›ia nu este rostită È™i dintr-un considerent etic È™i existenÈ›ial, dar È™i dintr-unul provocator È™i iniÈ›iatic. Evocarea în sine devine astfel nu doar o invitaÈ›ie la împărtășirea aceleeaÈ™i stări sufleteÈ™ti, ci È™i o probă de agerime È™i un test de pătrundere pe care trebuie să le treacă cititorul. Nu este vorba de un haiku anume, ci de orice poem bun care, pentru a fi laconic, recurge la limbajul colocvial evocativ. Care, din discreÈ›ie È™i decență, refuză discursivitatea È™i mărcile obiÈ™nuite ale textului literar. Care, în mod provocator, adoptă juxtapunerea È™i figurile reticenÈ›ei. Toate acestea implică o ironie implicită, constitutivă, înscrisă în chiar structura haiku-ului. O ironie care nu se adresează elementelor existente în text ci din capul locului, fățiÈ™, cititorului. Iată È™i o încercare de ilustrare a celor spuse. Poemul de mai jos, departe de a fi un senryu (haiku umoristic), nu ironizează în niciun fel piersicul în floare, vechea poartă sau scîrțîitul ei îndesit: piersic în floare - vechea poartă a casei scârțâie mai des Henriette Berge Cititorul versat va pricepe uÈ™or cam ce urmăreÈ™te autoarea evocînd cele două imagini. Sînt două imagini ale universului rural cu piersicul ale cărui flori, atît ca va-nflori, sînt la fel de proaspăt seducătoare È™i cu gospodăria veche È™i atinsă de patina timpului trecut, care o face la fel de apreciată de iubitorul de haiku. Un contrast care, ciudat, se manifestă prin îndesirea scîrțîitulului porÈ›ii. Semn că poarta e deschisă mai des de cei care vor să admire È™i florile delicate ale piersicului, È™i, cu siguranță, È™i scîrțîitul inimitabil al porÈ›ii, fiecare cu mesajul său simbolic aparte. La urma urmei, complementare unul altuia. ÃŽn poemul citat, textul n-a ironizat niciunul din elementele sale, dar prin toate caracteristicile sale a funcÈ›ionat ca o ironie la adresa celui chemat să dezlege o mică enigmă bizuindu-se doar de intuiÈ›ia sa. Grăuntele ironic al alegoriei Există întotdeauna în haiku, dacă este unul veritabil, un sens secund ascuns. Ceea ce evocă È™i invocă textul său are un tîlc implicit dar nemărturisit. Și, într-un anume fel, nemărturisibil cu mijloacele unui text atît de scurt. ÃŽnÈ›elegerea haiku-ului nu e simultană cu citirea lui. ÃŽnÈ›elegi de cele mai multe ori doar recitind pentru a întregi elipsele È™i a dibui sensul omisiunilor. Meditînd È™i contemplînd la ceea ce îți propun aluziv imaginile È™i îți sugerează prezenÈ›a lor una lîngă alta. Ceea ce spune un haiku este de fapt ceea ce el nu spune fățiÈ™, ceea ce se subînÈ›elege doar din cele evocate. ÃŽn întregimea sa, textul È™i reÈ›eaua de imagini concrete, conotaÈ›ii, aluzii È™i sugestii sînt doar un pretext, o structură stilistică unitară care devine simbol pentru stări spirituale legate intim de experienÈ›e concrete. Și profund întrepătrunse cu acestea. DeÈ™i nu agreează folosirea metaforelor haiku-ul ar putea fi înÈ›eles ca o metaforă extinsă la întregul text. Ca o figură de compoziÈ›ie bazată pe vorbirea indirectă. Literal È™i concret, textul trimite la imagini ale unor lucruri, la scene sau întîmplări, dar, literar È™i abstract, È›inteÈ™te către zone ale spiritualității È™i emoÈ›iei pe care cititorul trebuie să le intuiască singur. Este ceea ce caracterizează alegoria. Prezentarea realistă a lucrurilor în stilul unui pozitivism neutru, rece, sec, epurată de vibraÈ›ia emoÈ›ională, de cuvintele sau figurile de stil cu sarcini afective poate părea o carență emoÈ›ională a textului È™i a autorului, deÈ™i, în intenÈ›ia lui, ea vrea doar să consemneze scrupulos ceea ce este obiectiv, evitînd să altereze cu simÈ›irea sa (subiectivă) momentul haiku. Realismul nonemoÈ›ional al consemnării este fără doar È™i poate È™i o modalitate parodică de a ascunde proprie ironistului. Omisiunea comentariului afectiv nu face astfel decît să încarce un resort al incitării care îl È›ine în tensiune pe cititor. Receptorul discursului ironic este îndreptat astfel spre căutarea conotaÈ›iilor, mai mult, spre descoperirea unei enigme, pe care ironistul refuză să o dezvăluie. ReticenÈ›a ironică determină faptul că decodarea este defazată È™i ulterioară lecturii, există un timp al ambiguității în care enigma se păstrează. Haiku-ul este ironic prin structura lui. Este o pildă rostită printr-o enigmă. Ceea ce ai putea să crezi că-È›i spune rămîne pe socoteala lucrurilor, imaginilor, scenelor pe care le evocă. Ele trebuie să-È›i vorbească dacă te-ai iniÈ›iat destul în a le asculta-n tăcere È™i în reculegere. Ele îți provoacă stări, dispoziÈ›ii, trăiri. Ca un bun maestru, poemul nu explicitează ci te pune în faÈ›a faptului. ÃŽnveÈ›i de la lucruri. Pilda (implicită) nu te învață sistematic, ci, cu un înÈ›eles vechi al vorbei româneÈ™ti, te pedepseÈ™te. Adică te înÈ›elepÈ›eÈ™te. Spiritul haiku-ului este sincretic: ironia È™i gravitatea sînt una. Topite în spirit. Gravitatea este ironică È™i ironia e gravă. noaptea-nvierii - în mijlocul È™oselei leÈ™ul unui câine Livia Ciupav ÃŽnregistrarea unui moment sărbătoresc È™i a unui eveniment nefast alăturate fără nicio legătură explicită sau vreun comentariu ajutăror este o încercare. CoincidenÈ›a e tristă È™i totodată ironică. Poate maÈ™ina care a ucis cîinele se grăbea către slujba ÃŽnvierii. Poate că oamenii se bucură nepedepsiÈ›i de înviere, în timp ce alte fiinÈ›e mor, din neglijenÈ›a lor, ca un/acest... cîine. Aceste gînduri È™i trăiri (È™i altele la fel) sînt doar sugerate de text. Textul nu impune, doar propune. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy