Cum am aflat eu despre această instituție atât de dragă…

Din câte îmi amintesc, era în anul 1954 când, tatăl meu, a venit cu doi oameni și au instalat o cutiuță în camera noastră. (Locuiam în clădirea liceului din Vișeu de Sus, tatăl meu fusese director, dar, în urma unei intervenții chirurgicale, fusese pensionat. Lucra ,cu jumătate de normă, în funcția de contabil.) După câteva ore, din cutiuță răzbăteau voci. Cutiuța cânta, vorbea… Ascultam povești, seara, împreună cu tata… Auzeam teatru radiofonic… Eram curioasă să văd cum arată artiștii. Într-o zi, am luat cutiuța și am întors-o pe toate părțile. M-a găsit tata în timpul cercetării. Nu m-a certat. A luat o șurubelniță și a scos un capac. Nu vă spun cât de dezamăgită am fost când am văzut sârme și piese de diferite culori! A fost suficient. Nu am mai umblat la difuzor. Îl ascultam și cântam împreună cu artiștii. Învățam o grămadă de lucruri.

Într-o zi, mama îmi atrage atenția să ascult. Auzeam o voce cunoscută. Era tata. Nu știu despre ce vorbea, dar era tata. Am aflat că, în oraș, se difuza o emisiune de la un studio local. (Tata era deputat în consiliul orășenesc și se adresa locuitorilor orașului pentru că era omul cel mai cunoscut și apreciat de ei.)

Anii au trecut… Am avut același difuzor până când am intrat la facultate. Și chiar după aceea. Difuzorul era instalat în camera în care îmi făceam lecțiile. Lucram cu difuzorul pornit. El mă informa cât e ceasul. Emisiunea începea și se încheia cu imnul de stat. Dacă îl uitam pornit, dimineața mă trezea. De la el aflam ce se întâmplă în lume și în oraș. Dacă eram supărată, muzica ascultată sau subiectul emisiunii care se difuza reușeau să mă încurajeze. Auzeam multă muzică clasică și acest lucru îmi dădea siguranță. De altfel, cât timp am fost studentă, mergeam sistematic la operă și la teatru. Foarte rar pierdeam spectacolele Teatrului Național. Studenții aveau prioritate la spectacolele altor teatre care erau în turneu prin Cluj. Am văzut acele spectacole și pentru că, de mică , voiam să știu cum arată cei ale căror voci le auzeam cu ajutorul „cutiuței fermecate”.

Cititorii site-ului www.poezie.ro nu se vor supăra dacă îmi voi permite să-i felicit pe cei pe care îi am aproape de inimă. Le urez tuturor celor care se străduiesc să-i informeze pe ascultători, tuturor celor care au grijă de sufletul ascultătorilor multă inspirație și multă sănătate pentru a putea duce la bun sfârșit ceea ce-și propun să realizeze!

La mulți ani, RADIO ROMANIA!