Acasă la Ovidius
Lucia Dărămuș
Articol publicat în revista Tomis, iulie, 2005

Povestea spune că micuțul Ovidius s-ar fi născut în Sulmo, martie 43, după cum el însuși afirmă în opera Tristia 4, 10 – Să știți, eu la Sulmona, acolo m-am ivit, / Pe cînd doi consuli în luptă au căzut! – că avea un frate, că provenea dintr-o familie veche, de rang ecvestru, de care a fost tot timpul mîndru. Ca orice copil sârguincios, Ovidius merge la școală (ludus), unde un ludi-magister (învățătorul) îl introduce în taina cititului și socotitului. Mai întîi pe tăblițe cerate, apoi, ca viitor creator de limbă și lumi tulburătoare, este introdus în taina filosofiei, literaturii, a dreptului. Atmosfera copilăriei a fost una de vis, încântându-i spiritul, provocîndu-i imaginația și inteligența. Câmpiile Sulmonei înconjurate de munții Avella și Gizio, de izvoare, de dumbrăvi cu miros de măslini, bătute de zbenguiala proaspătă a mioarelor, au constituit locul de hoinăreală pentru poet, meleaguri în care oricând o puteai auzi printre copaci pe Echo, în orice clipă îl puteai zări pe luciul apei pe Narcissus iar în zilele dogorâtoare ale verii, ochii copilului prindeau dintr-o privire ghemul de foc în care se mistuia îndrăznețul Phaëthon. În aceste ținuturi copilul scrie primele versuri.
Tatăl, cavaler, visează pentru cei doi fii la școlile înalte, la dezbaterile din piețile publice, la Roma cu înțelepciunea ei, la Grecia cu filosofii renumiți, la cariere politice și militare. Astfel, merge la școala unui grammaticus din Roma. Aici profesorul stătea pe un scaun impunător – cathedra – iar busturile scriitorilor greci și latini îi urmăreau pașii, buchiseala, arta de a se exprima în limba lui Homer, de a rosti vorbele lui Ennius… Acum află despre războaiele punice, citindu-i pe istorici în limba lor, aici se familiarizează cu tainele universului, explorând Theogonia lui Hesiod, acum își dezvoltă spiritul ironic, citindu-l pe Anacreon, află că iubirea poate subjuga spiritul, pătrunzând versurile lui Sapho, descoperind înțelesurile ascunse ale psihologiei umane din tragedia greacă. Însă exemplul grăitor despre ce înseamnă viața cu nașterea ei, cu luptele ei, cu iubirile, moartea, frumusețea și tragedia acesteia, îl constituie celebrul cuplu Antoniu și Cleopatra. Istoria acestora o trăiește, nu o află din cărți. Ovidius avea paisprezece ani. La această vârstă conștientizează că a fi om înseamnă să iubești. Și ce este mai sublim decât să renunți la cea mai puternică putere din câte cunoscuse lumea în schimbul unei iubiri?
Iubirile, istoria înaintașilor, tragediile, toate îi vor fi de trebuință în înțelegerea și învățarea suasoriilor (discursuri deliberate pe marginea unui subiect istoric), alături de celebrul retor Marcellus Porcius Latro. Maeștri și discipoli, discipoli și maeștri de care lumea de astăzi ar trebui să-și amintească, din pilda cărora să se hrănească!
Tînărul Naso visa la Atena, oaza de cultură și civilizație! Alături de prietenul său Pompeius Macer, cel care mai tîrziu avea să se ocupe de biblioteca imperială, la recomandarea lui Octavian August, Ovidius pătrunde înțelesurile Eladei.
Despre această călătorie își va aminti poetul însuși, aflat departe de casă, printre străini, pe meleaguri ostile lui:
O sacră legătură îi leagă pe poeți, / Și cred mereu, o, Macer, că n-ai uitat de ea, / Și-o să-mi alini mâhnirea și disperarea mea. / În Asia cu mândre cetăți doar fost-am noi, / Și-am cercetat cu tine Sicilia apoi, / Și am văzut cu tine lucind văzduhul tot, / În focul care Etna îl puhoia din bot...( Epistulae ex Ponto, II,X, trad. E.Camilar)
Călătoria prin Hellada a durat un an, timp decisiv pentru poetul ce avea să-și confirme geniul, după întoarcerea la Roma, când pătrunde în cenaclul lui Valerius Messalla Corvinus: (…) purpura verbului latin, / A cărui însușire-aleasă n-a luminat puțin, / M-a învățat în lume versul să mi-l dau / M-a sfătuit talentul să-l cresc, pe loc eu să nu stau. ( Epistulae ex Ponto, II, III –trad. nostr.)
Din elegiile lui aflăm că îi frecventa pe poeții vremii, pe Horațiu, pe Macer, dar cel mai aproape îi era Properțiu: De-atunci iubesc poeții și Poezia. Ei / Se înălțau în mine alăturea de zei! / L-am ascultat pe Macer citind adeseori, / Din cartea lui cu păsări, cu șerpi otrăvitori / Și ierbi vindecătoare. Properțius ades, / Îmi recita din versul înflăcărat și-ales! / Am ascultat adese cum Ponticus citea, / Satire ca și Bassus, veniți în casa mea! / Dar cum fermecătorul Horațius era? / Italica lui liră doar miere picura. (Tristia, IV, X – trad E.Camilar)
Inteligența, talentul poetic, imaginația, eleganța stilului precum și dorința de a străbate veacurile prin arta cuvîntului, fac din Ovidius un tânăr iubit, adulat, dorit prin mai toate saloanele mondene, dar și invidiat.
După cum se știe, arta sa îi atrage exilul. Mult discutata și disputata Ars Amandi va face obiectul dezbaterilor pe tema moralității la curtea imperială. Se pare totuși că sunt obscure cauzele dizgrației, Ovidius însuși semnalînd două: carmen et error.
Edictul imperial potrivit căruia trebuia să părăsească Roma, să ia calea mării spre Tomis, nu se lasă așteptat prea mult. Pământul odată stabil, așezat bine pe gloria poetică a Romei, acum îi alunecă poetului sub piciore, ca umblătoarele ape, pe care avea să peregrineze și lângă care avea să locuiască pînă la sfîrșitul vieții. Vestea este tulburătoare! În spațiul lui Zeus, al Herei, al lui Phaëthon, al lui Narcissus își scrise Heroides, de la herois,-idis, soție, fiică de semizei, eroină. Aici vorbise în versuri zeiești, cum nu mai făcuse altcineva pînă la el, despre iubire – Amores. Tot în acest spațiu a devenit maestru întru arta de a iubi, motiv numai bun de a intra în conflict cu Pax Augusta, mult trâmbițată de Augustus.
Ars Amandi, cronică a eticismului și moravurilor timpului, a fost opera, sublimă de altfel, care l-a târât pe aed pe drumul dizgrației.
Cultura, erudiția, inteligența, spiritul ascuțit, rafinamentul, elocința, pe care și le varsă cu nestăvilită măsură în Metamorphoses, se pare că nu au fost îndeajuns pentru o nație întru salvarea poetului. Nici Fasti, epopeea mitologică, foarte echilibrată, cuminte din punct de vedere tematic, nu i-a fost spre mântuire.
Prima lui casă – Roma – care îl răsfățase pînă mai ieri, care îi deschise porțile rafinate ale culturii, acum își întorcea fața de la Alesul între Aleși. Augustus avu ultimul cuvânt – Exilul!
Sic transit gloria mundi! ar spune unii. Nu! Pentru poeți, adevărații făuritori de lumi, durerea este un alt cânt, un alt poem, o altă carmen. Astfel s-au deschis porțile celei de a doua case – Tomisul – despre care va scrie cu geniu în elegiile lui: Tristia și Pontica (Epistulae ex Ponto) În fața mării înghețate se descătușează autentica emoție a poeziei. Din țărmul sâncos, din sălbăticia valurilor, din aspimea trupului locuitorilor, lipsiți de cea mai vagă delicatețe a mișcării, se nasc duritatea adâncă a semanticii versurilor, durerea dezlănțuită a cântecului, se desfundă auzul lui Marsyas, devenit vremelnic poetul Ovidius, pentru a-l auzi mai bine pe legendarul Neptun, venit cu el pe țărmul Tomisului. El, cel cu tridentul, cel ce învrăjbește valurile, de această dată ca poetul roman să nu-i uite numele și locurile de obârșie.
Despre acest ținut nu cunoștea decât ceea ce auzise la școală, cum că ar fi un ținut geros, barbar, unde oamenii sunt încă sacrificați. Din scrierile lui Herodot înțelese că Tomis în grecește ar însemna “cetatea omorului”, pentru că însăși apriga Medeea își ucisese fratele, tăindu-l în bucăți, acestea fiind aruncate pe țărmurile mării. De la Vergilius din Georgice știa că aprigul ger îngheață pînă și vinul în butoaie, vin care trebuie tăiat cu securea.
Tristețile și le pune în Elegii. Prin opera Tristia Ovidius își imprimă în fiecare cuvînt lamentațiile, durerea, spaima în fața mizeriei și a traumei prin care trece – înstrăinarea. Termenul tristia reprezintă un adjectiv, tristis,e la forma lui substantivată, poetul preferînd neutrul plural tocmai pentru a lăsa acestuia întreaga plenitudine semantică de care este capabil. Nu se alege singularul, pentru că durerea niciodată nu are o singură componentă, ea este întotdeauna complexă. Nu se alege masculinul, pentru că elementele ce înmănunchează durerea nu sunt doar masculine. Nu se alege nici femininul, pentru că, din nou, instrumentele durerii nu sunt doar feminine. În schimb se preferă plenitudinea termenului, neutrul plural, pentru că durerea are fețe atât masculine, cât și feminine și sunt multiple. Ingenios poet! Pe drept cuvânt lingvist! În același sens procedează cu Pontica.
De această dată Tristele îngemănează autenticele sentimente de iubire fără intenția de a le pune în pagină ca într-un manual. Iubirea pentru soție, iubirea pentru prieteni, iubirea pentru neam, iubirea pentru ceea ce i-a mai rămas – poezia – toate se regăsesc în Tristia pe un ton elegiac amar. “Boala” încă din fragedă pruncie – poezia – avea să-l îndoaie pînă ce lutul gînditor ar fi atins țărîna eternă, însă nu să-l rupă:
În For! Eu primul, de țânc am fost atras / Spre muza poeziei, spre-al fagurelui glas! / Și pe furiș poeme cercat-am eu să fac! / Sărmanul, tata-mi zise: Oh, boală făr de leac! ( trad. nostr.)
Tristele mai aduc un amănunt, de acestă dată important pentru noi – unitatea strămoșilor noștri. Despre această unitate, despre cutezanța acestor oameni de pe meleagurile înăsprite stau mărturie și vorbele lui Plutarh în Vieți paralele. De aici știm că regii persani nutreu un respect deosebit pentru locuitorii de pe Dunăre, păstrând mostre cu apă printre comorile lor.
Marea i-a fost începutul și marea sfârșitul, exilul însemnând pentru Ovidius și drumul spre moarte care pornește din Brundisium, pe apele Corintului, în Imbros, pe Helespont, Samotrace, după cum stau mărturie vorbele poetului: Sunt istovit de boală la Pontul Euxin! / Aici, pe-aceste țărmuri de boală mă usuc. / Printre Sarmați sălbatici și geți, cumplit o duc - / Și aerul, și apa nesuferite-mi sunt! / Și iată că nu-mi place nici chiar al lor pământ! (…) / Și n-am nici vorbe bune, căci nici prieteni nu-s, / Să uit în lungi taifasuri al meu deșert apus. (trad. E.Camilar)
Sub aspect documentar, descriind viața barbară, importantă este pentru noi, cei de astăzi, Elegia a X-a. La început delimitează cu exactitate locul, enumerând populațiile: sarmații, besii, geții, apoi sunt descrise condițiile geografice, clima, factorul social precar. Zăpezile sunt nesfârșite, gerul este cumplit, încât fluviile devin poduri, poduri încremenite, până și pământul albit sub troiene și ger, devine lucios ca marmura:
Terraque marmoreo candida facta gelu / nix iacet et iactam nec sol pluviaeve resolvunt. (Tristia, III, X).
Apa este băută din copcă, vinul înghețat este sfărîmat de barbari între dinți, de sub cojoace le mai atârnă în bărbi câte un țurțur de gheață, promoroaca le îngheață pletele. Pe Istrul înghețat se aud copitele cailor, hodorogeala carelor trase de boi și scârțâitul prelung făcut de roți pe gheață. Borealul bate sinistru, fără oprire. Cetele de barbari pornesc grămezi în luptă spre “pământenii geți” furîndu-le pâinea, vitele:
De groaza lor ogorul rămâne-nțelenit! / Nu știu de unde vine și când acest puhoi: / Ogoarele sunt toate paragină la noi! / Nu stau pe viță struguri pietroși și buni de prăzi, / Nu clocotește mustul îmbătător prin căzi, / Și nu se află poame! / (…) / Nici frunze nu-s, nici arbori pe-aici nu s-au găsit! / Și nu-l poftesc aicea pe omul fericit! (Tristia, III, X, trad. E.Camilar)
In media barbara viața nu poate fi decât grea și foarte aspră: geții înfruntă viscolele, poartă lupte cu celelalte popoare încercînd să supraviețuiească, beau apă direct din mare, de la copcă și totuși acești bărboși din Scitia Minor știu să chefuiască, sfărâmând vinul înghețat sub tăria dinților.
Peisajul este cu totul dezolat, trist, lipsit de frunziș iar primăvara țărmul Tomisului i se arată poetului lipsit de floare. Tot din poemele tomitane știm că pe aceste meleaguri se auzeau graiuri diferite: elina, graiul get, scita, traca.
În privința civilizației, aceștia nu prea luaseră contact cu marile culturi, nici nu prea auziseră de legi și drepturi scrise. Dreptatea și-o căutau singuri după legi nescrise prin intermediul luptei:
Legea ei o încalcă sub chipul lor de lup! / Dreptatea la ei zace sub pumnul lor gemând. (Tristia, V, VII) Trăiesc împreună, departe de civilizație, cuțitari, geții beți, războinici pe de o parte iar pe de altă parte plugarii sub mâinile cărora plugul urlă sfredelind pământul din greu, ciobanii care zic din nai, solitari, din adîncul cărora se ridică zbuciumul uman, față de care până și lupii fug. În rest deșertul lucios și nesfârșit al mării!