Este deja o idee comuna aceea ca poezia nu este citita. Mai exact nu are cititori pentru ca inca mai sunt cativa autori care isi citesc si citeaza propriile texte, dupa cum am vazut de curand la un utilizator al acestui site.
In 1991, criticul american Dana Gioia ataca mai multe dintre cliseele all times legate de poezie remarcand o situatie paradoxala. Se scrie mai multa poezie decat oricand, exista mai multe reviste dedicate acestui gen decat oricand si apar cronici specializate care abordeaza carti de poezie tot mai insistent. Este momentul in care este foarte usor sa traiesti ca poet (in America sau vestul Europei). Este destul de usor sa gasesti programe de finantare, burse de creatie etc. lucruri care lipseau pana acum 20 de ani in lume. Cu toate acestea, poezia se incapataneaza sa ramana o subcultura, un fenomen interesant doar pentru grupuri restranse de oameni care nu comunica decat intre ei fiind inchisi la circulatia valorii in afara cercului acestora de cunostinte.


Poezia ca subcultura

Dana Gioia, criticul cunoscut pentru problematizarea statutului poeziei contemporane remarca in acelasi eseu ca "in societate, poetul inca mai inseamna ceva, mai are de gestionat niste resturi de reputatie. Ca indivizi, insa, remarca Gioia, poetii nu conteaza din punctul de vedere al societatii. Cu toate acestea nu se poate spune ca dispar cei care scriu poezie, chiar dimpotriva. Comparand numarul aparitiilor editoriale de poezie din ultimii ani (incluzand toate aberatiile irelevante publicate ca poezie) niciodata nu a existat o asa supraproductie de gen.

O subcultura apare atunci cand un grup de persoane minoritar ajunge sa isi formuleze propriile reguli, propriul sistem de valori, fundamental diferit de sistemul de valori care functioneaza la nivelul culturii din care face parte. In cazul nostru se poate constata ca, discutiile despre poezie si chiar referintele la poezie, sunt atent decupate din contextul social si, chiar cel concret element uman este topit in consideratii generale, ori in revelatii intimiste cu termeni-cliseu.

De obicei subcultura isi asuma si o atitudine anti-comerciala foarte clar definita, tocmai pentru a nu risca sa isi compromita caracterul marginal. Evident este cazul poeziei scrisa acum, care acceseaza foarte rar si superficial dezbaterea publica sau idei valabile din punct de vedere social.

Cu orgoliul marginalului, pasionatul de poezie (in fond majoritatea pasionatilor de poezie sunt autori sau utilizatori de limbaj poetic in nume propriu) are pretentia ca ar apartie unei elite spirituale. Din pacate este vorba despre o elita care nu conteaza din punct de vedere social. Nici macar un singur poet, in ultimii 50 de ani, nu a contat in discursul public altfel decat ca disident, deci pe alte cai decat poetice (petitii, declaratii). Se poate spune ca o data cu moartea suprarealismului a murit si influenta pe care literatura putea sa o aiba asupra publicului larg. De atunci, poezia a supravietuit in cercuri restranse ca alternativa la manifestari kitsch gen Cenaclul Flacara (in Romania).


Ignoranti si specializanti

Atunci cand Marin Sorescu era tradus in limba engleza de Ted Hughes, abia daca trecusera 10 ani de la debutul celui care a scris "La lilieci". Atunci cand Sorescu era prezentat drept unul dintre poetii caruia, in Romania i se recita poemele pe stadioane, sigur ca se exagera. Dar se generaliza o situatie existenta la cunoscuta actiune a lui Adrian Paunescu tocmai pentru ca un asemenea lucru era de neinchipuit in Marea Britanie a acelor vremuri.

Dar, la fel de neinchipuit este si pentru Romania de acum (in paranteza fie spus chiar si pentru Romania de atunci, ambiguitatea estetica si lipsa unei formule valabile din punct de vedere artistic lasand numai urme irelevante pentru cultura romana din partea respectivului cenaclu.

Situatia de fata nu este atat de inexplicabila pe cat s-ar dori. Pe de o parte cititorii specializati (critcii literari) din Romania au preferat sa impuna un limbaj impresionist sub scutul caruia au gasit refugiu si scuza pentru lipsa de valoare multe filoane de prost gust si incultura poetica. Sigur pot fi numarate pe degetele unei maini si exceptiile.
Pe de alta parte, publicul caruia i s-au bagat sub ochi produse poetice indoielnice fara sa i se ofere argumentatii solide a gasit un refugiu (atunci cand nu s-a reorientat spre domenii mai accesibile sau pur si simplu valide din punct de vedere al comuicarii publice) in productia de versuri "dupa placul inimii" lipsindu-se de orientari dinamice in campul poeziei.


O minciuna poetica

Un loc comun al argumentelor referitoare la poezie este asa numita domnie a vizualului.
Se ignora sau se deformeaza realitatea atunci cand se recunoaste neputinta unei arte a cuvantului in fata puterii imaginii. Unul dintre punctele esentiale in programul conturat de Johann Jacob Breitinger in Scrierile sale critice din 1740 se refera la capaciatea expresiva a poeziei si raportul cu pictura din acest punct de vedere. Astfel, esteticianul elvetian compara directetea celor doua mijloace de expresie: imaginea si cuvantul. Concluzia lui este surprinzatoare pentru noi: poezia are o forta de sugestie mai mare pentru ca semnele verbale au acces direct la mintea cititorului in timp ce pictura solicita medierea prin simturi pentru aceelasi scop.
Dar pentru recuperarea acestui principiu inca mai este nevoie (si in spiritul mutatiei valorilor va fi mereu nevoie) de afirmarea dimensiunii imediate a poeziei in afara eternei scuze pe care o ofera expresii de genul "va fi inteles mai tarziu" sau "marele", "genialul"... lucruri care nu fac decat sa interpuna intre mintea unui cititor si scrisul unui autor mecanismele politetii sterile.