Nu a fost surprinzător pentru mine, atunci când, la întrebarea , ce cunosc tinerii despre activitatea culturală, politico-socială si istorică a lui Eminescu, tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si despre mondenitatile lui. De restul activitătii nu stiau mai nimic. Înainte de a mă grăbi să-i discreditez, m-am gândit la modul cum este predat Eminescu în scoală. “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitatea completă a culturii românesti” etc. Dacă adăugăm la zecile de epitete pe care le rosteste la oră un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie să le înghită cu toptanul fără prea multe întrebări, avem o imagine a modului defectuos în care va fi perceput Eminescu de copii.

Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodată de ce Eminescu este un poet atât de mare. Nici unul nu mi-a spus că jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natură stiu exact care este adevărul si actionează în consecintă. Dar membrii Academiei Române stiu si mai bine ce înseamnă să scoti tone de cărti despre poezia lui Eminescu, evitând pe cât se poate de dibaci texte la fel de importante în care se pune degetul pe rana societătii românesti si se dau solutii de vindecare. Modul defectuos sau intentionat defectuos în care se predă Eminescu echivalează cu un atentat asupra culturii si istoriei românesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat în laboratoare obscure si a cărui fată începem să o întrezărim în manualele alternative pe care le cunoastem cu totii. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai în scoala primară, gimnaziu sau liceu, ci si în universităti. Otrava împrăstiată ajunge cu mare usurintă în toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultură cad în capcana acestor denigrări mârsave.

Eminescu trebuie prezentat copiilor în cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atâta nevoie copilul cât mai ales de luptătorul neostenit pentru neam si tară. M-as bucura ca în loc de recitările papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea să reproducă tot mai mult textele sale politice, să ia aminte la lupta si la jertfa sa.

Atunci când vom întelege cu adevărat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma exemplul lor, România va deveni o tară puternica.


Prezenta ziaristului si omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice românesti .

Ne aflăm în apropierea semnării unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea înfăptui însă printr-un procedeu rapid si direct. Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura optiune întrucât se putea invoca ori de câte ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun asa că nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare.

Procesul de asasinare fizică si morală a lui Mihai Eminescu explodează în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul Românul care se afla în polemică cu Eminescu scrie pe 1 iulie: “Aflăm cu sinceră părere de rău că d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent si înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi de cât trecătoare si că în curând vom putea anunta deplina sa însănătosire”.

Acesta era semnalul scoaterii din viata publică a marelui ziarist. Timpul vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883 în care spunea: “Cu începere de astăzi, 1 iulie, directiunea politică si redactia ziarului “Timpul” este încredintată d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publică întelege astfel că Eminescu este scos din presa românească. Nicăieri nimeni nu dădea însă nici un motiv, nici o explicatie asupra îmbolnăvirii sale subite. Timpul revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redactie, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de scurtă durată si că ne va fi dată fericirea de a anunta revenirea sa sănătos la functiunile de până acum”. Trebuie să observăm faptul că în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar dacă este evident faptul că functia pe care o îndeplinea în cadrul Timpului era cea de ziarist.

Ziua decisivă este, după cum am spus deja, 28 iunie 1883, când se petrec o sumă de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica nebunia eminesciană. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu următoarea rugăminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceti ceva să mă scap de el, că e foarte rău”. Maiorescu găseste în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul în aplicare.

Pe de altă parte însă se stie că Eminescu era în aceea zi la baia Mitrasewschi, lângă strada Stirbei Vodă, nu departe de sediul Societătii Carpatii, societate interzisă de oficialităti în aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de către Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi si reuseste. Eminescu îsi iese din minti, Ventura îl părăseste. Anuntă apoi imediat politia că trebuie să ridice un nebun de la baia Mitrasewschi. Anuntă în acelasi timp pe Secăseanu si Ocăseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutându-l pe Eminescu să îsi revină în fire. Ventura era redactorul ziarului L’Independence roumaine, ziar al cărui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeasi zi fatidică de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeasi soartă a avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului si cu sigurantă multi altii.

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnării iminente de către România a tratatului cu Tripla Aliantă (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumătate de către Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut în totalitate de Titu Maiorescu.

Sărbătorile nationaliste de la Iasi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si când Eminescu, perfect sănătos, a citit la Junimea poemul său, Doina au iritat puterile centrale. Alături de Eminescu s-a aflat si Petre Grădisteanu, care a avut un discurs la fel de înflăcărat.

Von Bismarck este gata să declare război României, dacă nu se fac urgent retractări si nu se dau asigurări ferme că se va intra imediat în sfera de influentă a Germaniei si Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiintarea Societătii Carpatii, un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe fată si în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tară. Rolul central în acestă Societate îl avea Eminescu.

Iată că România se supune exigentelor străine, interzice Societatea Carpatii, elimină din scenă pe multi simpatizanti francofoni, Petre Grădisteanu împreună cu D.A. Sturdza pleacă la Viena să îi ceară personal scuze împăratului pentru discursul de la Iasi. Toate astea se întâmplau pe 28 iunie 1883, ziua căderii lui Eminescu.

Nimeni nu lămureste însă opinia publică asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirmă numai că este o boală gravă. În luna iulie, Titu Maiorescu initiază o listă de subscriptie pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena, listă pe care o publică în facsimil.

În numărul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publică o epigramă prin care va arunca în aer linistea asternută asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este următorul:
Un X... pretins poet - acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum...
L-as plânge dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun
Căci până ieri a fost năuc
Si azi nu e decât nebun.
Este momentul mult asteptat de Ventura care încercase încă din 28 iunie să convingă publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însă cei doi prieteni sositi în grabă la baia Mitrasewschi reusiseră să-l salveze pe Eminescu. Ventura nu voia să fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai sus mentionat. Asadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat după aparitia ei Ventura îl atacă grav pe Macedonski.

“Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iată că Ventura cel care anuntase politia de existenta nebunului, se retrage acum în ipostaza prietenului indignat arătând spre Macedonscki: “Iată cine îl face nebun pe bietul Eminescu”.

Macedonski la rândul său încearcă să se apere spunând că este o epigramă veche care a fost publicată fără stirea sa, epigramă care în plus nici nu îl vizează pe Eminescu. Există o logica în argumentatia lui, dacă cercetăm putin mentalitatea epocii, mai ales după presă vom vedea că înnebuneau foarte multi oameni prin anii ‘80 ai secolului trecut, multi se sinucideau.

Au urmat, manifestatii publice cu torte si gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si Macedonski intră într-o polemică puternică, însă răul era deja făcut, Eminescu era în ochii tuturor un nebun tolerat de societate.

În codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala gravă” a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viata publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iată, asadar, ce realizează Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie.

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe să discute deschis problema nebuniei lui Eminescu. Telegraful este primul care anuntă că “Mai multi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întretinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă si nobilă actiune.”

Maiorescu reuseste să dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfârsitul anului 1883, când publică un volum de 64 de poezii eminesciene, între care Mai am un singur dor, Se bate miezul noptii etc. Abilitatea sa a fost extremă, aceste poezii erau menite să distrugă imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societătii românesti.
Astfel, Maiorescu reuseste să scindeze opera eminesciană, limitând-o la poezie. Din acel moment si până în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toată lumea drept “marele poet”, “poetul national al României”, stergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politică, operă cu mult mai valoroasă si mai bogată decât opera sa poetică.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibrăileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, să publice: “Mi te dă cu totul mie”, “Nu zi ba de te-o cuprinde” (...) Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: “Mai am un singur dor/ În linistea serii/ Să mă lăsati să mor…”. Or, ideea de sinucidere din “Se bate miezul noptii” (...) Nu cumva acum, la maturitate, si când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea că nu i-ar fi sezut frumos să publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii “usoare” - si unele traduse?”
Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cântate în cafenele si saloane, pierzându-si profunzimea.

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din tară si străinătate, însă starea sănătătii sale era foarte bună, după cum mărturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus în tară sănătos”.

Eminescu însusi, viu si dornic să reintre în presă, îsi va asculta “prohodul” în această paranteză a anilor interzisi, 1884-1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îsi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca în noroi, călcându-si-l în picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie.

Asa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la lasi: poetul a fost “împachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamt. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia că “se lua de femei pe străzile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le atingea în mers etc.

Ajuns la Neamt, Eminescu îsi găseste linistea. Continuă să scrie în ciuda tuturor.

Acolo, la Mânăstirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia De ce nu-mi vii?, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest biletel: “Îti trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ti se par acceptabile, le vei face loc în “Convorbiri”. Îndealtminterelea, mă aflu bine si sănătos în mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”.

Eminescu era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mărturie stau si actele de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.

Intors în casa Henriettei de la Botosani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese că era sănătos psihic: “În urma unei subscrieri, initiată de elevii scoalei artelor frumoase din Botosani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, căci au permis să i se aplice un tratament special multumită căruia starea sănătătii poetului s-a îmbunătătit în modul cel mai vădit, căci astăzi Eminescu este tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum patru ani în urmă. În 13 Iulie Eminescu, însotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit în orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armată, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicină. Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau să plece din Iasi încă în 13 Iulie, totusi si-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. În urma unei cercetări minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia că sănătatea lui nu e deloc alterată si că trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveste boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare”.
Eminescu era deci sănătos psihic si perfect capabil de a crea.

În 1888, Veronica Micle reuseste să îl scoată pe Eminescu din casa surorii sale si îl va duce de mână pe poet la Bucuresti, unde el îsi va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându-l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coalitie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu” – si repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, în martie 1889.

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului Sutu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihăilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Brăneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că “Boala fiind în recidivă, reclamă interdictia pacientului si rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră si să poată îngriji de întretinerea interzisului”. Procesul verbal al consiliului este scris în întregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscălit de doctorii Sutu si Petrescu. Urmează celebrul interogatoriu pentru evaluarea stării psihice a pacientului.

În conditii normale, în care incidentul cu Poenaru ar fi real, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu.

Trei zile mai târziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fată în acel moment, avea să povestească în 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se asează pe pat si peste câteva minute cade într’o sincopă si moare imediat”. Varianta oficială asupra mortii lui Eminescu este însă dementa paralitică.

Înainte de a analiza putin moartea lui Eminescu, să luăm în discutie perioada 1884-1889, perioadă numită “de mare întunecime”, a creatiei eminesciene. Mărturiile din epocă atestă însă contrariul.

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav, vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la cos ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul “creativitătii” cade dintr-un condei în fata abundentei de mărturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Într-adevăr, un “paralitic general”, un “abulic în ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeză, nu mai fac diferenta între viată si vis etc.

Alexandru Vlahută, vizitându-l în spital, îl găseste comunicabil, pregătit să scrie poezii.

Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Stirbei Vodă, nr.72, pe lângă Cismigiu, la aceeasi adresă pe care o avusese si Eminescu în anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum bătrânele gazde, niste nemti, încep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut două cufere cu cărti si cu manuscrise si au plecat”.

“Legendele” eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până si faptul că în buzunarul de la haina în care si-a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile Viata si Stelele în cer.

Prima criză a lui Eminescu, din 1883-1884, când a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, lângă Viena, cât si recidiva din 1886-1887, când a fost internat la Mânăstirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, în amândouă cazurile a părăsit spitalul aproape complet restabilit, cu facultătile intelectuale normale.

În 1887 medicii din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocată de gome sifilitice pe creier si la picioare, începând un intempestiv tratament antisfilitic, cum se făcea pe atunci, cu frictiuni de mercur, în doze enorme cu efecte, de altfel, nule în sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmări catastrofale toxice.

Încă din Renastere se stia, însă cum povesteste Benvenutto Cellini că si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galică, dar că efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast în evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central în intoxicatia cronică cu mercur explică modificările de comportament, depresiune mentală, insomnie si câteodată halucinatii, care după cum stim au dominat tabloul simptomatic după 1887.

Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat în clinică, astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate după noi prin injectiile de mercur ce le primeste în clinică, fără rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

După cum se stie, lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.

Autopsia evidentiază “o degenerescentă grasă a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor plăci întinse si proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât si pe fata interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescentă granulo-grasoasă considerabilă”. Dacă modificările la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cât si modificările ficatului sunt caracteristice pentru o gravă intoxicatie mercurială.
Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastră, în soare si, după câteva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul că, în 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începător, asistentul lui Babes. Dacă prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute în vedere două posibilităti: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului asistent, ori – si aceasta este ipoteza spre care închinăm – pe undeva, anumiti oameni, să nu spun o “întreagă protipendadă”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai târziu: “Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorată faptului căldurii celei mari, probabil că s’a scos prea târziu după moarte... Creierul era în adevăr voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori... Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună... Sărmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacăt, nu stiu dacă s-a făcut în bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dânsul, au murit de paralizie generală”.

Eminescu nu a murit însă de paralizie generală, Gheorghe Marinescu se înselase. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător stiintific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementă paralitică.

În ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intră în discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii si botezat ad-hoc congenital”.

Asadar, Eminescu a fost scos din viata publică si declarat nebun pentru că atitudinea lui pentru unirea tării-mamă cu Ardealul nu era bine văzută de conducerea de atunci a României, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care încercau din răsputeri încheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria.

De remarcat în acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp către Titu Maiorescu în care îi atrage atentia: „Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu l-a „potolit”, fabricându-i nebunia si scăpând astfel de o voce „periculoasă”, care îl contrazicea tot mai des.

Astfel, Eminescu a fost scos din viata publică între 1883 si 1889, anul asasinării sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadă ne arată un Eminescu în plină creatie, lucru care nu ar fi fost posibil dacă era nebun, căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artistică din acea perioadă, însotită de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sănatătii sale mentale ne arată faptul că Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire.

Asasinarea lui Eminescu a continuat si continuă si în prezent prin trecerea sub tăcere a activitătii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste . Continuă prin prezentarea sa în scoli în mod voit deformat.

Dar, cel mai mult continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul românesc.