agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4639 .



cucerirea rasului
essay [ ]
despre ras si suras

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [taras el bulba ]

2006-03-09  | [This text should be read in romana]    | 




“Poate că am lacrimi în ochi, dar imboldul la râs irezistibil – parcă-i un blestem; dintotdeauna însă fenomenele cele mai bogate în mister, cele mai impresionante, mi-au stârnit râsul…” (Thomas Mann, Doctor Faustus, p. 167)



Zămislire și plâns; moarte și plâns – undeva la mijloc se aprinde râsul, rotunjindu-se mai apoi în faldurile capricioase, ton-semiton, ale surâsului. Eschil – solemn în drapajul doric al artei sale; Sofocle – angajat în clar-obscurul canelurilor ionice: bucurie-suferință; Euripide și răsucirea delicată a limbului de acant; Laertios și demonul epigramelor sub limpedele lăcaș al nici-buni-nici-răilor dei otiosi.
Râs și surâs; pendularea modernității între defularea spontană și empatia superioară. “Relaxarea” fizionomiei în grimasă, ruinarea tragediei - pot fi interpretate ca schismă? La prima vedere, trei specii ale râsului par a ni se impune: râsul duplicitar ori râsul-mască; râsul de circumstanță și râsul eliberator, senin. Existența acestor specii pare a se concretiza în participarea lor la genul surâsului, ca formă pură, captatoare de energie, mișcare centrifugă, rotunjită spre sine însăși într-o limitare clasică a volumelor. Râsul este fără doar și poate baroc, loc geometric al deschiderilor de maximă amplitudine. El poate fi cucerit. Surâsul implică însă dobândire asecendentă, asediu susținut. Râsul eliberator, detașat de hilar, de estetica urâtului, indică bucuria recunoașterii unui fond superior de umanitate în alteritatea înglobantă. Autocunoașterea este floarea care premerge rodul surâsului.
Veșnica treime absconsă: Faust – Râsul Atoatecuceritor – Mefisto. Cele două condiții exemplare ale suferinței: titanul și demonul, iar între ele, cum o bisectoare, această “rugăciune a sângelui” care este râsul. Între romanticul Faust I și baroc-manieristul Mephistopheles – clasicul, serenul Faust II. Între Moise și Laocoon – finețea senină adolescentului David în viziunea lui Donatello. Și oare întregul Götterdämmerung nu tânjește după însorita armonie a unui flaut fermecat?
Și ce scurt e râsul omenirii! Ca o respirație sacadată, ca hohotul nervos-ironic al lui Adrian Leverkûhn. Hamlet, dându-l pe Claudius cu “tălpile de cer”, lasă în urma-i o grimasă doar dinspre nord-vest nebună. Macbeth, un Faust obsedat de putere, iese la rampă văduvit și el de zâmbet: “Comoara veșniciei mi-am vândut/Vrăjmașului obștesc al omenirii” (III,1).
Prețul tainei râsului să fie anonimatul? Bucuria este oare invidiata răsplată a tihnitei aurea mediocritas? De ce eroul dostoievskian nu poate accede la cunoaștere decât prin suferință? De ce paradisul este înlăturat cu condescendență, precum o bomboană utopică, bună numai pentru visul oamenilor slabi? Oare Levin al lui Tolstoi cunoaște bucurii mai puțin profunde decât cele ale splendidului Vronski, ajuns peste noapte rebel fără cauză? Este adevărat că Peer Gynt poate fi admirat pentru aptitudinile sale de Don Juan sau de Cezar, dar nu poate fi iertat decât pentru comicul de ansamblu al existenței sale? Dacă mă pot exprima într-un mod oarecum precar, împăratul nebunilor din Cairo deține superioritatea morală a râsului, a (auto)persiflării.
Marea dramă a veacului nostru este tocmai deposedarea de zâmbet, de autenticul zâmbet. Nedobândit, râsul se întoarce la sine însuși, arătându-se numai rar și chinuitor, ca un translucid Moby Dick. Urcușul pe cocoașa înspumată, pe Golgota râsului este un itinerariu pe muchie de cuțit între sublim și ispită. Răsfrânți sub bolovanul destinului, se întâmplă adesea să ne înșelăm pe noi înșine – atunci prețioasa povară se rostogolește în abis și trebuie s-o urmăm cu resemnatul pas sisific până în basso inferno, acolo unde, în neputința furiei sale, Capaneu găsea forța de a-și lua în râs chinurile în fața lui Vergiliu și a “călătorului cu umbră”.
Se spune că Ham, fiul lui Noe și părintele lui Zoroastru, s-ar fi născut râzând – semn al demoniei sale. A izbucni în viață fără regrete și fără dureroase presentimente este într-adevăr un sacrilegiu. Fuga de suferință este corespondenta fugii de fericire: înrădăcinarea confortabilă pe întinderile mediocrității. À rebours, râsul neronic nu va urca niciodată la simfonia împăcată a surâsului. Poate despre aceasta vorbea pierduta parte secundă a Poeticii lui Aristotel, cea care ar fi tratat despre comedie, așa cum presupunea Umberto Eco? Inspirația nu se hrănește din flacăra sângelui, iar bucuria nu râvnește hohotul, ci se insinuează generos ca la Mozart, distins-robustă à la Händel, naiv-incantatorie precum în “Pastorala” beethoveniană sau nostalgic-eterică în poemul de adio al lui Gustav Mahler – Simfonia a 10-a.
Prezenta societate românească, văduvită de echilibrul pe care i l-ar conferi bunul-simț al unei solide clase de mijloc, ar trebui să-și cucerească puterea de a râde prin asumarea responsabilității modelării vieții în polis. Politicianul mântuitor ar fi de dorit să dispună de o apreciabilă marjă de donquijotism, pentru a impulsiona cu lancea cavaleresc-desuetă frumusețile de conștiință din pădurea adormită a acestui neam. Dar la dreapta idealismelor sociale sau naționale ar trebui să se găsească mereu un Sancho Panza, care să tempereze excesele de orice fel.
Numai în spatele zăbrelelor lacrimilor înflorește surâsul. Lipsit de afecțiune și generozitate, râsul devine un clocot orgiastic, râsul-mască al wagnerianului Hagen. Marele nostru romantic exulta în Amorul unei marmure:
“Și-aș pune soarta lumii pe buza-ți purpurie,
Aș pune lege lumii râzândul tău delir
Aș face al tău zâmbet un secol de orgie
Și lacrimile-ți mir.”
Întregul nostru folclor, până în aspectele sale urbane (Anton Pann) sau culte (Ion Creangă), dovedește propensiunea clasică pentru zâmbet a românilor. Chiar și Descriptio Moldaviae și Istoria ieroglifică ale lui Cantemir probează aceeași calitate. Poezia, până la Leonid Dimov și Marin Sorescu, rapsodiile enesciene, sacralitatea ospitalieră a bisericilor noastre, toate depun mărturie despre accesul la râsul eliberator, neșarjat (nici la Caragiale) al reprezentanților de seamă ai spiritualității noastre, situați dincoace de periferia bric-à-brac-ului balcanic.
Rar prețuita tihnă a istoriei ne va oferi, poate, și nouă șansa unor vocații profetice care să-și proiecteze zâmbetul, precum Thomas Mann, în adâncimile insondabile ale “fântânei trecutului”.
Istoria veseliei umane, mai mult sau mai puțin purificatoare, debutează, poate, cu debordantul hohot homeric, rafinat apoi, treptat-treptat, până la forța hiperbolizantă a lui Rabelais sau până la “diftongarea” râsului la Shakespeare, în naiv sau dement-demonic, stilizându-se apoi în delicatele imbroglio-uri lingvistice ale lui Molière sau deplasându-se în ipocrizia plină de dulcegării a Rusiei gogoliene, pentru a se reintegra asistenței uimite de puseurile de râs sardonic ale lui Baudelaire și sfârșind, obosită și dezorientată, la sindrofia absurdului contemporan. Astăzi, când aristocraticul zâmbet al Madonelor lui Rafael Sanzio devine tot mai evanescent, când Răstignirea lui Salvador Dali aduce doar cu o rece constatare, iar Marea spovedanie de la Palermo a lui Fabrizio Clerici dezvăluie idilismul infantil al speranței de redempțiune, râsul parcă se auto-adaptează, suportă o palingeneză, pentru a-și îndeplini îndatoririle de râs funcționalist, sau deconstructivist. De-a lungul secolelor, (auto)ironia socratică evoluează în crescendo, cum un bolero care urcă de la indulgentul andante comodo până la sarcasticul allegro molto vivace. Velocitatea contemporană, fatidic superficială, produce mai degrabă chicoteli cicikoviene ori, prin elevație, atonalisme schönbergiene, decât fastuozitățile calme ale surâsului. Paradoxal, epoca modernă aduce cu sine comprimarea timpului și imposibilitatea de cuprindere a spațiului. Dispariția timpului liber, a loisir-ului atât de mult prețuit de Socrate-Platon ne scutește de povara “abuzului” de gândire, înlocuind râsul authentic prin rictus.
Straniu și elocvent, amurgul de secol XX menține pe radarul auditoriului, cu precădere, edificiile literare și filosofice marcate de revolta satrirică. Fără doar și poate, râsul este mascota modernității, chiar dacă, cel mai adesea, fericirea noastră are gustul amărui al lacrimilor – cine știe, poate că este vorba de o fericire prematură a unui uomo finito: Hetaera Esmeralda.
Nu poți să-ți arunci veșmântul pe umărul drept, ca un om liber – cum spune Socrate în Theaitetos, dacă nu lupți pentru cultivarea râsului. În fond, epoca “foiletonistică” constă tocmai în “retehnologizarea” acestui râs. Și dacă animalele au reușit să-și păstreze neîntinată modalitatea de exprimare a bucuriei, fi-vom în stare să ne recucerim spontaneitatea chiar și cu prețul jovialității demonice prin care Odiseu se face cunoscut inflexibilului Polifem? Din spatele uni singur ochi, prizonier al unei viziuni unilaterale și lipsit de vitalitatea dialectică a bifurcării punctelor de vedere, nu se poate accede la “umbrele și bașii gândirii”, după cum metaforiza Thomas Mann. Fără dramatismul revoluționar, anti-dogmatic al râsului, cum ar fi putut râde și plânge Paganini pe o aceeași vioară?



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!