Îmi adun gândurile și le ferec sub lacăte grele... dar la apel descopăr că sunt încă multe, emigrate, cine știe unde...

Îmi port zilele într-o valiză roasă de timp... și sunt și așa destul de obosită, având în vedere că în căușul inimii nu mai încăpea nimic...

E prea devereme să râd...
Prea târzii îmi sunt toate lacrimile...


Mai presus de toate fericirile, îmi port fericirea de a nu reuși niciodată să fiu pe deplin fericită...


De câte ori încep inventarul la stele, stoluri de nori îmi încurcă calculele... apoi de la capăt... Nu se termină niciodată...


Uneori scriu de dragul tău, alteori de dragul unui gând nespus cândva, orfan de destinatar...