După mine "Madame Bovary" nu-și merită renumele sub care a fost popularizată deoarece Flaubert se folosește subversiv de principalul personaj feminin, precumpănitor pentru a lovi în natura burghezului, de ale cărui obiceiuri era scârbit încă din tinerețe, tratând femeia cu o abia mascată desconsiderație, ba chiar sub facila deviză a “fatalității” (vorbă de duh pusă și ea în gura soțului înșelat, lipsit de orice demnitate, nătărăul credincios prin excelență). Se poate observa cu ușurință misoginismul livresc, ponegrirea, condamnarea îmbufnată a celei care-și simte sufletul robit de pasiuni, de imaginație, de alean ( palidă paralelă cu iluziile lui Don Quijote de epice proporții).

Nu despre problema feminină se tratează de fapt, să nu ne lăsăm păcăliți de subtitlul romanului ( „moravuri de provincie” ) care nu e, la randul lui, decât un foarte abil pretext.

În primul rând, Emmei i se hărăzește o moarte lentă, chinuitoare, menită să scârbească și mai mult firile delicate ( otrăvire cu arsenic, aidoma șobolanilor) oprobriul public cum nu se poate mai gâdilat în vanitatea sa de această pedeapsă. Fetița ei, Berthe, continuatoarea tribulațiilor mamei, va avea parte de-o viață grea intrând complet sărăcită în presupusa existență, bunica ei moare și ea după nefericitul tată, lipsind-o de orice sprijin (deși îndurase la rândul ei o căsnicie nefericită)…toți apropiații de sânge ai Emmei sunt personaje care sfârșesc rău, derizoriu, meschin, anonimi, de parcă praful trebuie să se aleagă din anturajul familial, Emma o fatidică arcă a lui Noe care se scufundă, nelăsând nici un spraviețuitor.

Iată însă câți bărbați, caractere reprobabile, ariviste, nepăsătoare, imorale chiar, își realizează, nestingheriți, anume parcă pentru a-i face în ciudă cititorului “onest” mașinațiile: vicleanul și rapacele Lheureux, intrigantul Homais, foștii amanți, care se dovedesc până la urmă dezabuzați profitori sentimenali, Rodolphe și Leon. Primul continuă o viață ghidată în același timp de principii hedoniste dar și extrem de practice, de-o materialitate îndulcită având la dispoziție averea neștirbită, celălalt, poetul închipuit (care atunci când i se cere să compună o bucată lirică în care să preamărească dragostea iubitei nu este în stare decât să copieze un sonet anonim dintr-un album de versuri) se căsătorește tocindu-și efluviile și urmărind avansările profesionale.

Inclusiv părintele Bournisien cunoaște, în chiar timpul priveghiului, tihna și placerile domestice accesibile unei fețe bisericești, adormind după câteva paharele de vin și controverse „filosofice” cu farmacistul despre care aflăm în propoziția care încheie romanul ( „Acum, de curând, a primit Crucea de Onoare” ) că obține distincția după care a tânjit toată viața.

De altfel chiar din start simetria este intenționat gândită ca fiind guvernată de prezențele masculine; așa debutează Madame (sic!) Bovary: „Eram în sala de meditație când directorul intră urmat de un elev nou, îmbrăcat orășenește, și de un băiat de serviciu, care ducea un pupitru din cele mari”.

Peste tot cinismul triumfă în dauna timidității și sfioșeniei romantice, virtuțile platonice sunt mai întâi idealizate, apoi abandonate încetul cu încetul, finalmente disprețuite ca niște himere care nu rentează, paradigma dominantă care emerge rezumându-se la „o mână spală pe alta și amândouă fața”.

O spală dar nu-i schimbă prefăcătoria, perpetuând o falsitate fățișă. Să ne mai mirăm că Flaubert se vedea înconjurat și amenințat în epoca respectivă numai de oameni cu o bulgakoviană „inimă de câine” ?

Citită și în această cheie „Madame Bovary” este de fapt metamorfozarea lui Monsieur Flaubert care poartă veșminte femeiești doar de ochii lumii, în care, ca suprema ridiculizare, aruncă praf, știind că nici măcar nu-și va da seama.

Asta da satisfacție!