agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6802 .



Despre literatura
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [caroline ]

2008-04-06  | [This text should be read in romana]    | 



Stătea singur, în întuneric, cu acea carte pe genunchi.Nu trecuse decât foarte puțin timp de când ea se stinse. De fapt, nu putea să spună exact cât timp a trecut. Să fie o lună, un an sau de-abia ieri? Nu știa. Știa doar că ceva înăuntrul său se rupse, o coardă ce nu va mai scoate niciun sunet și că în adâncul creierului său apăruse pentru întâia oară o urmă de furie. Era atât de nedrept! Mama sa a fost singura ființă caldă și bună cu el. Era singura sa prietenă. Obișnuiau să stea mult timp împreună. Imediat ce venea de la școală, ea îi cânta la pian așa cum nu mai auzise vreodată. Apoi îi pregătea masa și-l ajuta la teme...Împreună ar fi putut trece peste orice! Seara venea să-l învelească și-i citea romane. Astfel ajunse să-l cunoască pe Jules Verne care avea o inteligență prea mare pentru vremurile sale. Călătorise alături de eroii lui Verne în jurul lumii, pe mare, ba chiar și în măruntaiele pământului. Nimic nu-i putea opri, nici cei mai aprigi dușmani nu cutezau să le stea în cale.

Dar acestea au fost demult. Salonașul era gol, dar parfumul mamei încă persista. Acum nimeni n-are să-i mai cânte la pian. Cine-i va mai citi seara, înainte de culcare?
Privirea îi căzuse pe cartea îmbrăcată în piele, primită de ziua sa. Ea i-o dăruise după ce terminaseră de citit „20 000 de leghe sub mări”. Îi spuse că va trebui să învețe să citească singur pentru că doar atunci va găsi plăcerea de a citi, iar vraja cărții îl va învălui. Nu putea să înțeleagă ce vroia să-i spună. Pentru el, în actul citirii erau implicate mereu două persoane: el și mama sa.

Își aducea bine aminte ziua aceea. Se întorcea de la lecțiile de pian, iar ea îi pregătise o petrecere surpriză. A fost surprins să vadă atât de mulți copii pentru că de obicei era evitat de aceștia. Din cauză că duceau o viață liniștită și izolată, dar și pentru că erau înstăriți, părinții lor scoteau tot felul de zvonuri și, astfel, copiii stăteau departe de el... Dar mama sa era atât de bună!
Imediat ce petrecerea se terminase, ea îi înmânase un pachețel în care, spre surprinderea sa, descoperise cartea. Îl sărutase delicat pe frunte și-i spuse noapte bună, promițindu-i că a doua zi îl va învăța cum să citească o carte.

Dar nu mai apucase să afle pentru că a doua zi avuse loc accidentul acela oribil...Două lacrimi mari i se rostogoliseră pe obrajii albi, poposind pe gâtul plăpând. Îl durea inima, iar pieptul îi era strivit sub greutatea adevărului.„Sunt băiat mare!” își spuse și-și șterse lacrimile cu mânicele umede. Da, așa îi spuse ea de ziua lui: „Ești băiat mare acum. În curând nu vei mai avea nevoie de mine.”. Cât de neadevărat era! Avea doar cinsprezece ani și ea plecase prea devreme...

O lacrimă mare căzuse pe învelitoarea cărții, dar o șterse grăbit. Va citi cartea pentru că aceasta a fost ultima dorință a mamei sale. Cu mâini tremurânde, deschise cartea la prima pagină. Își trecuse degetele subțiri peste scrisul ei și citise dedicația:

„Ce singurătate
să nu înțelegi înțelesul
atunci când există înțeles.

Și ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei, -
și surd, ce singurătate
în toiul cântecului.

Dar să nu-nțelegi
când nu există înțeles
și să fii orb la miezul nopții
și surd când liniștea-idesăvârșită, -
o, singurătate a singurătății!”

Nichita Stănescu – „Hieroglifa”

I se părea cunoscută. Își aduse aminte că ea i-o recitase cu un an în urmă, dar nici atunci și nici acum nu-i înțelegea mesajul.Mamei sale îi plăcea foarte mult poezia, în special Nichita Stănescu. Încercase să-l inițieze și pe el în poezia lui Nichita Stănescu, dar el părea a nu fi încă pregătit...

Duse mâna la frunte, ca și cum ar fi vrut să-și alunge gândurile, după care întoarse încă o pagină. În mijlocul paginii, sus, stătea scris frumos și îngroșat „Capitolul 1”.Sfios și nesigur, ca un copil care învață să meargă, începuse să citească pe rând cuvintele, frazele și paginile. Nu se mai oprea la sfârșitul fiecărei pagini, ci începuse să citească aproape pe nerăsuflate. Îi plăcea. Fiecare cuvânt aluneca de pe pagină în cititor.

Era vorba despre un pictor care îi picta portretul unui tânăr, D. Pictorul era foarte impresionat de acest D. De când îl cunoscuse, arta de a picta căpătase pentru el un nou înțeles. Vedea în acel tânăr o perfecțiune pură, o frumusețe și o inocență nemaiîntâlnită. Desigur că acel portret va fi capodopera sa. Dar D nu era doar un model, ci și un prieten bun pe care îl adora pentru faptul că trezise în el acel „ceva” necesar creării adevăratei arte.În ziua în care pictorul a terminat portretul, D l-a cunoscut pe Harry. Acesta era cunoscut în cercul lor de prieteni pentru părerile sale impresionante asupra celor mai mărunte lucruri. Harry era intrigat de acel tânăr, poate pentru că vedea în el ceea ce el nu ar putea fi vreodată. Deși pictorul îi ceruse să nu-l tulbure pe D, acesta nu s-a putut abține și i-a strecurat îndoiala în suflet. I-a spus că ceea ce deține el, acea frumusețe, acea tinerețe, acel farmec, sunt neprețuite, dar se vor duce toate. Cu acele cuvinte, Harry îi otrăvise deja sufletul.

Cum putea D să fie atât de naiv și să se lase manipulat? Cum putea să nu vadă că Harry încerca să-l ațâțe și să-și piardă calmul acela copilăresc?Și mama sa era frumoasă, dar era și foarte inteligentă. Vorbele oamenilor n-au tulburat-o și nici n–au făcut-o să spună lucruri regretabile. Mama sa era un înger cu păr lung și mâini subțiri și talentate.

Dar D era altfel. Sub influența acelor cuvinte își dorise să nu suporte el urmările trecerii timpului, ci tabloul, dar nu crezuse niciodată că i se va împlini.
Oare dacă îți dorești ceva îndeajuns de tare, ți se va îndeplini dorința?

D primise în dar portretul său și era oarecum gelos pe el pentru că nu va îmbătrâni, ci va pluti în eternitate. După puțin timp observase că tabloul se schimbase, că imaginea sa avea un subtil zâmbet crud. Acea întâmplare coincidea cu momentul sinuciderii fostei sale iubite, pe care o tratase ultima dată foarte urât. Avea remușcări, dar în curând îi trecuseră. Tabloul înfățișa schimbarea sufletului său.

Băiatului i se păruse foarte interesantă ideea că semnele pe care le lasă timpul asupra oricărei persoane sunt semne ale păcatelor lor. Astfel rezultă că, dacă sufletul rămâne pur, și înfățișarea va rămâne neatinsă. Un rid pe frunte poate însemna un gând teribil, o încrețitură pe mână poate trăda un ucigaș. D era la suprafață nealterat, dar tabloul îi trăda interiorul.

E chiar atât de rău să îmbătrânești? Poate că e mai bine decât să fi vânat toată viața. Și toți se tem de moarte. El nu se temea. Poate dacă moartea ar lovi pe cine ar merita, lumea nu s-ar mai teme. Dar moartea, la fel ca viața, e nedreaptă. Sau poate toți ne merităm moartea, mai puțin îngerii...

Și citind mai departe, a fost martorul schimbării lui D. Și-a ascuns tabloul, a negat realitatea și s-a abandonat plăcerilor vieții. Vroia să afle totul, să cunoască totul, chiar dacă acele lucruri vor păta tabloul. Când prietenul său, pictorul, îl vizitase, îl ucise cu cruzime pentru că vroia, în fond, să-l ajute. Făcuse atâtea lucruri încât nu se mai putea recunoaște. În cele din urmă, frica de a muri îl făcuse să-și dorească să fie un om mai bun. Vroia să-și salveze sufletul. Vroia ca tabloul să se îndrepte, dar deznădejdia îl făcuse să vrea să distrugă tabloul, astfel fiind inevitabilă autodistrugerea. Murise, probabil, fără să știe că murise. Nici n-ar fi bănuit că avea să moară. Totuși, deși vroia să fie altul, a rămas în esență același tânăr naiv și prostuț, dar cu un plus de cruditate...
Lăsă încetișor cartea jos și, culcat fiind pe spate în patul său, își îndreptă privirea în tavan. Mii de gânduri îi treceau prin minte. De ce Dorian Gray a murit? Oare pentru că și-a dorit ceva ce n-ar fi trebuit să-și dorească? Oare a murit tocmai pentru că și-a dorit să nu moară? Sau poate că acela a fost destinul său...

Dar destinul său care era? Oare nu putea pur și simplu să și-l hotărească singur? Totul e prescris de dinainte? Nu poate fi. E ca și cum istoria se rescrie la fiecare mișcare, la fiecare decizie. Nu va fi.
Nu va aștepta să vadă ce-i rezervă soarta, ci va trăi ce-și rezervă el.

Cu mișcări lente, se îndreptă spre ușa care dădea spre balcon. O deschise încet și puse mâinile pe balustradă. Soarele, timid, își făcea loc printre norii întunecați, căci se iveau zorii. Privi soarele. Oare de cât timp nu mai privise soarele? Să fie o lună, un an sau de-abia ieri? Nu știa. Știa doar că ceva înăuntrul său se rupse, o coardă ce nu va mai scoate nici un sunet și că în adâncul creierului său apăruse pentru întâia oară o urmă de furie.Hotărât, puse un picior pe balustradă, apoi celălalt și se aplecase să zboare, la fel cum și ea zburase cu ceva timp în urmă. Era în camera sa când văzuse prin fereastră halatul alb căzând, după care auzise sunetul care îi bântuia coșmarele. Ei spuneau că a fost un accident.

Își dăduse drumul și simțise cum aerul îl gâdila printre degete, prin păr, și cum încerca să-l dezbrace. Trotuarul se apropia din ce în ce mai tare, dar îl străfulgeră o idee. Dedicația ei de pe carte, dacă...? Dar a fost prea târziu. O fetiță care trecea strada auzise o bufnitură pe care mai târziu o va asocia cu sunetul oaselor sfărâmate...

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

NOTA AUTORULUI
Să știi că acest incident chiar a avut loc și că nu e în totalitate rodul imaginatiei mele. Da, povestea e tristă, și pe mine m-a mișcat foarte mult. S-a scris și în ziare. O mamă, într-o dimineață, vrând să ude florile de pe balcon, a alunecat și a căzut de la etajul 2, murind pe loc. După nici două săptămâni, iată că și unicul ei fiu a căzut de pe același balcon. Pe pat, în camera alăturată, se găsea romanul lui Oscar Wilde, și anume „Portretul lui Dorian Gray”. Îmi place să cred că, atât moartea mamei sale, cât și impactul pe care cartea l-a avut asupra lui, l-au făcut să se sinucidă.

Dar mai există un detaliu pe care l-am aflat din sursele mele. Cartea avea o dedicație scrisă de mama băiatului, iar această dedicație consta în poezia lui Nichita Stănescu, „Hieroglifa”. Din acest fapt rezultă că acea femeie nu era o oarecare pentru că, într-adevăr, citea literatură de bună calitate. Nu știu dacă ai mai intrat în contact cu această poezie, dar te asigur, e desăvârșită.

La prima privire, nu-ți spune mare lucru, dar dacă meditezi, îți vei da seama care e mesajul ei. Singurătatea propriu-zisă e grea de suportat, dar singurătatea spiritului neodihnit e însutit mai grea. Ce singurătate e aceea când, fiind orb, nu te poți alătura privitorilor, și fiind surd, nu poți fi ascultător ? Și apoi, gândește-te cât de neodihnit vei fi când, punându-ți întrebări nu vei găsi răspunsuri pentru că pentru tine nu există niciunul ? Cum va fi când îți vei da seama că ai luat pe un alt drum decât ceilalți, și că, în loc să fii fericit ca majoritatea lumii, tu de fapt cauți tainele ale căror dezlegări se află mai presus de tine ? Doar gândește-te!

Dar să revenim. Mi-ai cerut să încerc să definesc literatura, în special cum a luat naștere, și de asemenea granița dintre realitate și ficțiune. În primul rând, sunt surprins că îmi ceri părerea, dar sunt și oarecum încântat că numele meu va apărea în revista ta. Voi încerca să nu-ți înșel așteptările.

Deci, scrisoarea ta era însoțită de următorul citat din Vladimir Nabokov: „Literatura nu s-a născut când un băiat, strigând lupul, lupul a venit alergând din valea Neanderthalului, cu un lup mare cenușiu pe urmele sale, Literatura s-a născut atunci când, într-o zi, un băiat a apărut strigând lupul, iar în spatele său nu venea nici un lup. Că micuțul, pentru că a mințit de prea multe ori, a sfârșit prin a fi mâncat de o fiară reală, este doar o întâmplare. Dar aici se află ceva important. Între lupul din iarba înaltă și lupul din poveste există o întrepătrundere. Această întrepătrundere, această prismă este arta literaturii.”

Bineînțeles că e o alegorie care sugerează, la prima privire, că literatura nu înfățișează realitatea. Dacă ar fi pur și simplu o relatare exactă, atunci aceasta nu s-ar mai numi literatu-ră. Literatura e ficțiune, e ireal sau un ideal al vieții, dar care conține și fapte reale pentru că lupul există în realitate. Chiar dacă nu vine când e strigat, el există. Literatura se află la granița dintre real și fantastic. E o împletire a acestor două extreme. E o imitație a vieții, o clonă care ia înfățișarea originalului.
De aici vine și pericolul de a cădea în capcană. Literatura, fiind credibilă, dar nu adevărată, poate fi luată ca fiind adevărată. Așa s-a întâmplat cu Don Quijote care, citind prea multe romane cavalerești, a ajuns să creadă că trăiește în acele timpuri. La fel s-a întâmplat cu băiețelul nostru care a crezut că viața e o dezamăgire și că nu merită efortul, așa cum îi transmise lui cartea, ba chiar și cu Dorian Gray care s-a lăsat otrăvit de o carte primită în dar de la Harry, luând faptele ca fiind reale. Desigur că aceste exemple nu sunt în totalitate credibile pentru că sunt ficțiune, dar să ne gândim de câte ori ne-am lăsat furați de o carte bună, de câte ori ne-am identificat cu personajul, de câte ori am plâns sau am râs alături de el. Literatura n-ar fi o artă dacă nu ne-am lăsa, voit sau nevoit, pradă vrăjii sale, căci altfel o carte ar fi doar un obiect decorativ și nu o hrană pentru pasărea măiastră din fiecare.

Nu se poate stabili cu exactitate momentul în care a luat naștere literatura. Cel mai probabil e că a apărut atunci când omul era capabil să vorbească și să gândească. Deci omul (gânditor) ar putea fi geamăn cu literatura. Literatura exista chiar și pe vremea când omul era nevoit să vâneze pe plaiuri nesfârșite. Să zicem că un „pui de om” din acea vreme văzuse într-o zi o fiară care ucise o căprioară. Bineînțeles că acel copil povestise și altora frumos că vazuse o fiară omorând zeci de căprioare și, ba mai mult, care încercase să-l ucidă și pe el, dar scăpase ca prin urechile acului. Da, și aceasta e literatură, fie că e în scris sau oral.

Cu trecerea timpului, literatura s-a maturizat, dar oare putem vorbi despre degradarea/ moartea ei? Nu cred. Deși omul este în continuă cunoaștere ceea ce implică imediat faptul că este în continuă degradare, literatura nu va împărți aceeași soartă cu creatorul ei. Cu cât omul va fi mai degradat, mai disperat, cu atât literatura va fi mai desăvârșită pentru că aceasta se naște din dezamăgiri și din visuri spulberate, și nu din reușite. Azi, omul scrie pentru a se regăsi, iar înainte scria pentru a se elibera.

Dar oare care este relația dintre om și literatură? Literatura este o creație a omului și nu invers. Cu toții știm sintagma „gândesc, deci exist”, dar negând că omul este o creație a literaturii, atunci implicit negăm și această sintagmă. Mai întâi ne-am născut ca oameni și mai apoi am început să gândim. N-am fi putut gândi dacă nu ne-am fi născut, dar ne-am fi putut naște dacă nu am fi gândit. Totuși, putem vorbi despre o a doua naștere a omului care a avut loc în momentul nașterii gândirii. La fel e și cu literatura. Putem spune că am devenit cu adevărat oameni în momentul în care am creat.

Știm, relativ, când a luat naștere literatura, dar oare știm de unde până unde se poate întinde? Să ne imaginăm o axă. La capătul stâng se află realul, iar la capătul drept se află fantasticul. Realul și fantasticul se află strict în punctele lor, astfel încât nu putem vorbi de o operă literară pe trei sferturi ficțiune și un sfert realitate sau invers. Între cele două puncte bine stabilite se află literatura. Literatura, ca artă, constă în căutarea poziției celei mai potrivite pe această axă.

Dar aici apare o întrebare: oare care operă literară e mai periculoasă? Să fie cea mai apropiată de real sau cea mai apropiată de fantastic? Citatul spune că acel copil a murit din cauză că a mințit de prea multe ori că vine lupul. Ce vrea să însemne? La urma urmei, depinde de sensibilitatea fiecăruia. Totuși, mai periculoasă e cea care e mai apropiată de real pentru că e mai verosimilă, mai credibilă decât cealaltă. Fiincă imită realul foarte bine,
cititorul poate fi ușor pacălit, dar tocmai în acest fapt constă vraja și puterea cărții.

Þi-am scris acea povestioară la începutul scrisorii mele pentru a-ți fi mai ușor să înțelegi cele scrise de mine, pentru a fi ca un fel de studiu de caz. După cum cred că ți-ai dat seama, și băiețelul meu a existat în realitate, dar, datorită mie, acum trăiește eternitatea. El, de fapt, nu s-a sinucis, ci a fost tot un accident căci alunecase de pe același balcon. Ce coincidență, nu? De fapt, am început să cred că nu există coincidențe...

Bunul tău amic



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!