Antropologia are ca obiect studiul omului, sau, mai nou, implicand in definitia sa fiinta umana, antropologia poate fi denumita ca studiul umanitatii.
Antropologia a fost si continua sa fie expresia si rezultatul efortului statornic al omului de a se explica pe sine in relatia deosebitoare si, in acelasi timp, asemanatoare cu celalalt, al intalnirii cu celalalt, cu strainul.
Exista doua ipostaze externe a intalnirii cu celalalt :
- fascinatia – magia strainului, mitul eroului civilizator venit de pe alte meleaguri, de emanatie divina, care intervine salutar in viata oamenilor ;
- repulsia – intalnirea malefica, periculoasa, pentru ca dizolva cutume si traditii, celalalt devenind inamic ;
In consecinta, intalnirea cu celalalt face posibila descoperirea culturii proprii, oamenii ala ca traiesc intr-un mediu cultural doar descoperind cultura celorlalti, « este greu sa fii peste si sa descoperi existenta apei » (Clyde Kluckhohn ).
De la acest stadiu al studiului prin raport cu celalalt s-a putut trece, dupa etapa raportarii la celalalt ca primitiv (etapa exotica), la la etapa analizei propriei culturi (etapa umanista). Astfel, alteritatii externe i s-a adaugat, prin insusire, alteritatea interna.
Dintre cele trei mari ramuri in care poate fi incadrata antropologia (stiinta sociala, stiinta naturala, stiinta umanista), ultima, antropologia filozofica dezvoltata ca stiinta umanista ar putea fi definita ca studiu filozofic al omului, studiul naturii si esentei umane.
Dupa Emi Cioran, antropologia filozofica a inceput odata cu incercarea omului de a-si intelege destinul sau, deci, « cand omul sustras asimilarii naive in obiectivitate s-a diferentiat de lumea inconjuratoare, devenind, totodata, constient de aceasta diferentiere”.
Cat despre antropologia privita intr-un sens mai larg – ca antropologie culturala, E. B. Tylor a definit-o ca : « ansamblul complex care include cunostintele, credintele, arta, moravurile, obiceiurile, precum si orice inclinatie sau experienta dobandita de om ca membru al societatii ».
Acestea fiind lamurite cu privire la definitie, obiectul de studiu si ramurile antropologiei, sa ne orientam putin atentia inspre ceea ce considera Lucian Blaga in cartea sa « Daimonion », capitolul « Demonicul si filozofia culturii » cu privire la problema controversata privind mitul si gandirea stiintifica.
Blaga porneste de la ipoteza ca « atat mitul, cat si gandirea stiintifica contin, de fapt, elemente imaginare, cat si elemente abstracte », ele fiind diferite doar in ceea ce priveste dozajul acestor doua elemente constituente : « in mit, imaginea absoarbe aproape pana la nerecunoastere abstractia, in gandirea stiintifica, abstractia inghite imaginea ».
In acest context, Blaga se intreaba pe buna dreptate daca nu e oare posibila o « gandire mitica », in care elementul imaginativ sa tina cumpana celui abstract. « gandirea mitica se deseneaza pe ambele planuri : pe cel al gandirii si pe cel al mitului. In gandirea mitica, mitul nu se realizeaza pana la personificare, iar gandirea nu se inalta pana la abstractia pura. … gandirea mitica se deosebeste de mitizarea propriu-zisa prin aceea ca nu personifica puterile despre care ne vorbeste, ci le inchipuie linear reduse la o unica virtute ».
Cu privire la aceste « puteri impersonale », Spengler a numit apolinicul (lui Apollo, zeul luminii si al masurii, ii coprespunde o putere impersonala creatoare de opere, de idei si de fapte, toate deopotriva caracterizate prin luminoasa plasticitate si masurat echilibru), iar in gandirea nietzscheana apare dionisiacul (lui Dionysos, zeul betiei, ii corespunde o putere de dezmarginire, o stare de betie muzicala in virtutea careia orice fiinta limitata poate sari peste propria umbra , identificandu-se in extaz cu un adanc si cosmic tot, mai presus de orice individualizare). O alta entitate impersonala identificata de Blaga in filozofia culturii este fausticul (despre care Goethe spunea ca el genereaza toate creatiile care nu se pot rationaliza ale culturii umane).
Blaga considera cele doua ansamburi culturale ale istoriei europene : antichitaea greaca si ,respectiv, lumea occidentala avand ca factori spirituali generatori apolinicul, dionisiacul si, respectiv fausticul.
Asadar, acesti factori spirituali sunt « ganduri vivificate a caror concretizare plastica nu se face pana la personificare », insa intreaga cultura (a omului,pana la urma, cu incercari, zbateri, vointa, dorinta de fericire - ca scopuri) are drept referinte arhetipale aceste puteri impersonale.
Intr-un capitol (‘Silogismul Slav’)al altei carti, « Ferestre Colorate », Blaga incearca o nuantare a universalitatii logicii de tip european, logica asemuita adeseori cu ideea de umanitate : « Sociologia mai noua decat povestile ne invata ca primitivul isi are logica sa, cu totul deosebita de a omului de cultura, o logica adaptata mai mult la intamplarile oculte decat la cele ale naturii. Suntem departe de a mai crede in generalitatea articulatiei logice a mintii europene. O logica croita dupa grupuri etnice nu s-a scris, dar suntem siguri ca indul traitor in sufletul lumii isi are logica sa aparte, ca si chinezul semanator de orez. Cand vorbim de silogismul slav, vrem sa fixam cat mai pregnant un lucru : gandirea slavului are alte incheieturi organice decat a europeanului.
In acest sens, se poate ca slavul, din premise gandite, sa nu ajunga la concluzii ce raman in cadrul gandirii pure ; concluzia sa e, de obicei, o «actiune visata ». slavul nici nu viseaza, nici nu faptuieste, slavul viseaza actiuni. In dialectica gandirii sale intervine intotdeauna un moment de religiozitate, de fanatism, de credinta, de exagerare maximalista, care ii abate interesul spre domeniul practic al vietii.
In acelasi capitol, Blaga vorbeste despre faptul ca vreme de un secol si jumatate, Rusia a devenit laboratorul etico-social in care se experimenteaza in perspectiva practicabilitatii gandurile nascute in creierul apusului : «Gandirea ruseasca e totusi de o originalitate ce nu scapa vederii : talmacirea practica a filozofiei europene s-a facut in visurile slavului. E putin ? E mult. E mult, mai cu seama fiindca Europa n-a fost in stare sa o faca. Penntru aceasta a fost nevoie de ‘silogismul slav’».
Acestea fiind spuse, putem lesne observa relatia pe care Blaga incearca sa o traseze intre gandirea de tip occidental si gandirea slava : fara a intra in detalii in ceea ce priveste religiosul de tip slav, gandirea de tip occidental se dovedeste pe buna dreptate a fi ceas care influenteaza in mod semnificativ gandirea de tip slav. In ceea ce priveste modul de receptare, de insusire si de ’experimentare’ a metafizicii occidentale de catre rusi, apar diferente substantiale: in timp ce europeanul e obsedat de sistematizare, de teoretizare exhaustiva, rusul e mult mai preocupat de latura practica, aplicabila a filozofiei.
In aceste conditii, ne permitem sa consideream ca diferentele provin din ‘referinte arhetipale’ diferite, din aceste puteri impersonale pe care europeanul le gaseste pesemne in gandirea sa, pe cand rusul le gaseste mai degraba in Altcineva, de sorginte divina.
In cazul omului romanesc, recunoscand faptul ca nu suntem o mare cultura (precum cea greaca sau cea franceza sau germana sau rusa), in acorrd cu Emil Cioran (‘Schimbarea la fata a Romaniei’), trebuie sa ne identificam totusi propria cultura ca o mixtura a gandirii de tip occidental cu religiosul slavic.
Mai important insa decat decat a identifica propria cultura, ni se par a fi aceste ‘referinte arhetipale’, posibil diferite si de cele occidentale si de cele slave. Intr-o existenta (sau subzistenta ?) istorica de peste un mileniu si intr-o situare geografica marginala (mereu la marginea unor imperii), de cele mai multe ori fara pretentii de cuceritori, neinzestrati fiind cu spiritul invingatorului, romanii au reusit totusi sa-si pastreze identitatea cu greu vizibila astazi la portile globalizarii.
Desi am privit mai mereu cu ravna inspre Europa arareori ne-am putut sincroniza, fiind mai mereu in urma cu peste un deceniu. Au existat totusi oameni care si-au depasit timpul si limitele propriei culturi, aducandu-si aporturi insemnate in cultura europeana: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Constantin Noica, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade. Niciunul dintre acesti ilustri nu a uitat sa sesizeze raporturile uneori divergente intre gandirea europeana si gandirea romaneasca.
Sa luam de pilda cazul lui Eminescu si al unui ‘simplu’ vers al sau : ‘Eu imi apar saracia si nevoile si neamul’. Asa cum bine putem observa, ‘eu’ imi apar saracia, nu averea, nu bogatia, de asemenea nevoile, nu traiul fericit si indestulat, ‘eu’ imi apar neamul, nu umanitaea. Si nu numai in acest vers, ci toata ‘Scrisoarea a treia’ este revelatoare pentru natura sufletului romanesc : blajin, omenos, cu sufletul deschis, dispus la dialog, dar gata oricand sa-si apere ce are el mai scump, chiar cu pretul suprem si chiar impotriva unui inamic invincibil.
Intr-o alta poezie, ‘Mortua est’, apare iarasi un vers de maxima importanta : ‘N-am crezut sa-nvat a muri vreodata’, desi scapata din atentie, inevitabila intalnire cu moartea nu starneste panica, nici disperare, nici durere, impotriva acestei iminente nu trebuie sa lupti, sa i te sustragi, ci sa ‘o inveti’.
Intr-un roman al lui Liviu Rebreanu, Ion moare rapus de barbatul Anei. Dar nu moare ca pedeapsa a faptelor lui, moare ca intr-o randuiala, de parca intregul roman ar fi o pregatire pentru randuiala mortii lui.
In balada ‘Miorita’, baciul moldovean isi accepta cu seninatate destinul, moartea nu e o tragedie, ci o impacare, poate un sfarsit pentru altceva mai bun.
Astfel de mostre de legatura cu transcendentul gasim la tot pasul in literatura noastra. Si nu sunt deloc intamplatoare.
Si, ca sa ne intoarcem la Lucian Blaga, intr-o comparatie intre stilurile arhitectonice sasesc si romanesc de la noi, el scria : « Sasii sun ingineri nascuti, ei impun naturii ordinea din sufletul lor, ei isi aliniaza casele, ca si ideile, in lupta cu tainele inconjuratoare. Romanul se adapteaza la natura superstitios : romanul e in mare masura fatalist, dar un fatalist stapanit de incredere in raport cu imprevizibilul timpului si cu oranduielile lumii exterioare. Romanul nu va incerca sa schimbe cursul lucrurilor, nici sa isi modifice configuratia pamantului, el isi cladeste, prin urmare, casa si ‘la spatele Lui Dumnezeu’, cunoscand poate ca Dumnezeu are ochi si in spate. Ulitele unui sat de munte se pierd printre stanciserpuitoare ca paraiele. Ulitele mai bucuros ocolesc stancile, in loc de a le taia. Intervine aci un fatalism senin sau dragostea invincibila de pitoresc ? ».
Incheiem in speranta ca aceasta tema merita reluata sistematic, iar comparatiile merita dezvoltate si amanuntite, in speranta ca, daca nu pentru a explica europenilor cine suntem, macar noua sa ne lamurim aceasta intrebare, intr-un context in care falsul si prostgustul navaleste peste fiecare ins, fie roman, fie francez, fie chinez, iar reperele lui devin desuete.
Aceste ‘referinte arhetipale’ sunt singurele care ne pot repune in identitatea de neam, atat de necesara omului, dar parca mai ales noua. Omul fara identitate de tip occidental, crescut la mall, vine peste omul de la noi, obligandu-l sa-si iasa din tiparele firesti si sa se prostitueze impreuna intr-o lume devenita fara sens, fara niciun Dumnezeu.






« Vedeti dumneavoastra, noi suntem aici la portile Orientului, unde toate lucrurile par mai putin grave decat sunt» (Mateiu Caragiale, motto la ‘Craii de Curtea-Veche’)