agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3063 .



Mediamorfoze - 4
essay [ ]
A treia schimbare – Cuvânt – My Documents

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [sebastian_himself ]

2006-05-04  | [This text should be read in romana]    | 



A treia schimbare – Cuvânt – My Documents

A scrie…
A scrie doar așa, de dragul de a-ți vedea cuvintele defilând pe ecran, semne negre pe un zid pixelat de culoare albă. A scrie cu plăcerea pe care ți-o dă orice monolog ținut în fața oglinzii, căci ce altceva este monitorul computerului. Oglindă care îți reflectă forma ideilor, fereastră către o realitate iluzorie perfectă, poartă de evadare către iluzia eroului din jocurile “first person”, modalitate de înstrăinare prin care devii un simplu actant prin intermediul degetelor cu care introduci informația, toate acestea și multe altele grupându-se și organizându-se sub un singur imperativ, eficiența.
Nimic nu este mai eficient decât un computer, instrument de lucru și în același timp interlocutor agreabil, oglindă a unui Sine colectiv și spațiu de proiecție a imaginației individuale, unealtă în fața căreia îți poți petrece cu ușurință timpul liber, chintesență a tehnologiei prezentului și, totodată, anticipare a unui viitor imprevizibil.
Cuvintele curg unele după altele, descărcări ale sinapselor creierului, scurgându-se prin nervi, alunecând către vârful degetelor, prelingându-se prin taste, devenind impulsuri electrice, simpli biți vehiculați prin memoria unei mașinării care nu poate greși, găsindu-și încetul cu încetul drum către oglinda ecranului, întrupându-se în forme abstracte, sugestii ale unui regn mineral, toată această procesualitate fiind o replică microcosmică a Genezei, căci, înainte de toate, a fost Cuvântul.
Alunecând prin labirintul electronic, căutându-se unele pe altele până la dobândirea formei finale, cuvintele transformă ideile și conceptele din mintea mea în simple semne pe ecranul monitorului, semne a căror înstrăinare este deja un fapt, căci, deși scri pentru tine, deja ești una cu celălalt, cu alterul mineral, gândul devenind bit însuflețind făptura lui minerală.
Ar trebui să mă deranjeze pierderea Cuvântului, rătăcit în hățișul procesualității triumfătoare, reziduu al unei civilizații în care nu mai există obsesia formelor finite. Ascuns printre formele culturii vizuale triumfătore, aflate într-o continuă degradare valorică, mutilat de indiferența noastră depreciativă, Cuvântul se refugiază în monologuri precum acesta, în cuvinte mari care vorbesc despre lucruri mici și în tot atâtea forme aflate la limita efemerului.
Despărțirea de cuvânt, care odată translat în siliciu nu mai îmi aparține, în loc să mă îngrijoreze mă lasă rece, deoarece mașina din mine nu se poate împlini decât împărtășind alterului electronic gândurile sale, reîntregind astfel unitatea siliciului, organic cu mineral, mașină biologică și electronică.
Totdeauna mi-a plăcut să scriu, orientarea mea preponderent vizuală făcându-mă să doresc forma mea abstractă întrupată în cuvinte, pe un suport sau altul. Copilul din mine nu a avut niciodată un scris frumos, plăcându-i mai mult să citească, de vină fiind sora mea mai mare care, m-a învățat să citesc și să scriu, deși mai erau doi ani până trebuia să fiu înregimentat în rândurile elevilor. Îmi doresc să găsesc prima carte citită, cea care pentru mine avea să devină CARTEA, parcursă literă cu literă, degetele copilului care eram pe atunci lăsând urme de dulceață peste numele eroilor antichității grecești, cuprinși în al doilea volum al unei culegeri cu „Legendele Olimpului”. Descopeream pentru prima oară universul imaginar al cărții, tărâm al posibilităților multiple, spațiu existent doar în mine, pe care îl recream cu fiecare cuvânt citit. Eroii prindeau formă în mintea mea, în opoziție cu monștrii cu care luptau, preferatul meu, Hercule, fiind de departe un soi de model, spre deosebire de eroii copilăriei de acum, artificiali precum plasticul din care sunt făcuți, și atât de disponibili, de vreme ce îi poți avea cumpărând un simplu BigMac. Eroii mei trăiau în cărțile pe care le citeam și în mine, departe și aprope în același timp, nu în ecranul televizorului și în pungile cu bomboane cumpărate de la supermarket-ul din colțul străzii, plini de vigoare în visele mele, existenți doar în acea lume imaginară pe care o construiam pentru ei.
Orele de caligrafie mi se păreau atât de plictisitoare, datorită faptului că știam deja să scriu când am început școala, încât nu aveam răbdare să desenez bastonașele, cerculețele și liniuțele care să-mi formeze scrisul, rămânând astfel la caracterele mici și subțiate, lizibile ce e drept, caz de analizat pentru un grafolog, subiect de meditație pentru un psiholog. Poate că acesta din urmă ar găsi în literele mele semnul unei schizofrenii inexistente, influențat fiind de toate manualele citite în facultate, fără să-și dea seama că la baza formării scrisului meu stă toată plictiseala din timpul orelor de caligrafie, precum și toate filele de caiet rupte de mama, care, atunci când verifica temele mele, se îngrozea de imperfecțiune cerculețelor desenate pe liniaturile caietului meu de caligrafie, punându-mă să refac tema. Iar eu stam în clasă, sub ochii atenți ai învățătoarei, rozând gânditor guma de șters din capătul creionului, scoțând limba atunci când încercam să desenez cerculețele, care, semănau mai degrabă cu niște pătrățele. Ceilalți copii descopereau formele din care eu mă împărtășisem în singurătatea camerei mele de copil, atunci când copiam caietele surorii mele. Poate că plictiseala m-a făcut să simt diferența dintre mine și ceilalți, diferență manifestată prin forma imperfectă a cerculețelelor desenate, ale căror colțuri, nenaturale, sugerau, mineralul din mine. Stam în clasă, ascultând cum ploaia toamnei curgea prin burlane, eu mineral ei metalici, configurați într-un soi de tablou periodic al elementelor, în care metalele și mineralele erau separate de băncuțele în care erau așezate, unite fiind doar de fâșâitul creionului pe hârtie sau de mirosul înțepător al cernelii, supraveghiați fiind de ochii atenți ai învățătoarei, modelator de metale și demn făuritor a uneltelor ce trebuia să devenim.
Sunt mulți ani de atunci, dar și acum mai simt încă mirosul cernelii, acest solvent care dizolvă gândurile noastre, transformându-le în cuvânt scris. Nostalgie a cernelii sau a copilăriei, pierderea scrisului frumos, frustantă pe vremea aceea, a fost lucrul care m-a împins către citit, admirând inconștient perfecțiunea literei tipărite, acele o-uri perfecte, necolțuroase precum cele ieșite din mâna mea, și acele l-uri pure în liniaritatea lor netremurată. Iar prima Carte m-a împins către surorile ei, tot atâtea univeruri de configurat în mintea copilului de atunci, spații de evadare întrerupte doar de semnul de carte pe care mama, altă cititoare împătimită, m-a obișnuit să-l folosesc pentru a nu altera cartea, pentru a o lăsa și altora. Acum când citesc îndoi paginile, marcând astfel drumul meu inițiatic printre cuvinte, transformând cartea într-un soi de traseu, pe care alții îl pot decoda din urmele îndoiturilor.
Poate că ceilalți sunt doar niște cărți cărora le îndoim paginile atunci când le parcurgem, cărți pe care le citim până la capăt, sau plictisiți de ele le abandonăm, lăsându-i pe alții să le citească. Cei pe care nu-i cunoști sunt ca ziarele cărora le vezi doar titlurile și în funcție de acestea le citești sau nu conținutul, în vreme ce persoanele dragi, sau cele care înseamnă ceva, se transformă în cărți, citite sau recitite, din scoarță în scoarță, marcate de prezența noastră prin paginile îndoite sau însemnările scrise lângă text. Suntem făcuți din cuvinte, deci ușor de citit, farmecul nostru stând însă în propozițiile și frazele care ne aparțin și ne fac unici prin structură. Asemenea unor cărți, ușor sau greu de citit, cu legătură trainică sau cu foi volante sau lipsă, ne revelăm celorlalți, dornici să pună cuvintele noastre la un loc, să ne recreeze în mintea lor, să ne recitească eventual, să-și noteze gândurile pe marginea noastră, să ne maculeze filele cu urme murdare de degete, să ne rupă paginile atunci când acestea le plac prea mult. Și poate că societatea e doar o bibliotecă imensă, în care cărțile sunt aranjate pe genuri și categorii, cu toate că bibliotecarul le mai amestecă, din comoditate sau din greșeală, fără să-și dea seama că cititorului îi va fi greu să găsească o carte dacă aceasta nu e la locul ei.
Așa e și cu scrisul, căci cuvintele, sunt în mine, nediferențiate, gata să fie scrise separat dar neordonate în structuri, de nefolosit, asemenea unor cărți pe care nu ai cum să le așezi în raft deorece nu ai așa ceva, și atunci stau aruncate în grămadă iar tu le citești la rând, amestecându-le cuvintele. Avem oroare de ordine, căci mașinile imperfecte din noi se simt frustrate atunci când se compară cu echilibrul lumii în care trăim și pe care căutăm să o alterăm cât putem de mult prin cuvintele noastre. Mintea noastră percepe ordinea ca pe un soi de parazit al libertății de a simți și gândi, hrănit de sentimentele și gândurile noastre pe care vrea cu orice preț să le aranjeze în structuri perfecte, reducând unicitatea noastră la un semn comun, standardizând totul prin cuvânt.
Am scris mult de-a lungul anilor care au trecut de atunci, fie cu grabă, în timpul cursurilor în care profesorul ne dădea cuvintele disciplinei pe care o preda, asemenea unui mare preot care ne împărtășește nouă, ucenicilor, Adevărurile Revelate al căror mare preot era, fie încet, atunci când gândurile mele își căutau forma, dorind să găsească cuvântul și ordinea. Cu fiecare propoziție pe care o scriam, Ceilalți pătrundeau în mintea mea, ordonându-mi lumea interioară, împingând tot mai departe devenirea mea întru ordine. Șterse sau incomplete, cuvintele lor îmi umpleau caietele și mintea, iar eu, Cartea pe care de fapt o scriu alții, creșteam, cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină, sumă a cuvintelor cu care veneam în contact. Când ne naștem suntem ca niște cărți nescrise, cu coperte inflexibile, cu pagini goale, pe care ceilalți le umplu cu cuvinte, le desenează, le mâzgălesc, le adaugă sau le rup pagini, le înmoaie coperțile, scriind în noi și citindu-ne în același timp, la rândul lor lăsându-se și ei scriși și citiți.
De mult am început să scriu în alții, e ușor să o faci câtă vreme ei își doresc asta, dar greu atunci când nu le pasă de tine și se închid în ei, ca niște cărți cu filele netăiate, pe care riști să le rupi atunci când le desfaci. Dintotdeauna cuvintele mele au fost ușor de spus și scris, oricât de grele ar fi fost, dar rareori am lăsat pe alții să scrie în mine, preferând să-mi aleg singur cuvintele, furate din alte cărți, alese și ordonate cu grijă, sumă a celorlați, pe care voiam să+i iau astfel în posesie. Închis cuvintelor celorlați, dar atât de dornic să scriu în ei cuvintele mele, încet încet mă ordonam, structură cu structură, mineralul din mine organizând totul conform unor principii proprii, de care eram inconștient dar mândru, căci cuvintele mele, deseori admirate, aveau un impact deosebit asupra celorlalți.
A scrie…
În tine, computerule, am descoperit un semen, carte scrisă de alții dar închisă neinițiaților, gata să-și împrăștie cuvintele oricui, ordonat în mineralitatea ta inaccesibilă, gol de sentimente și plin în același timp de gânduri, gata de a-ți împrăștia cuvintele atunci când ceilalți cer asta. Cu ființa ta absolută, minerală, atunci când o depanez și o reordonez, nu comunic prin interfață, ci prin Cuvânt, căci ce altceva e limbajul DOS? În astfel de momente doar literele sunt între noi, nu reprezentările interfeței ca și chip sensibil al tău, ci doar codurile de program cu care îți accesez funcțiile, iar noi, doi străini, ne sublimăm în cuvinte ne legăm prin semnele pe care le proiectez asupra ta, căci tu pentru mine ești cartea perfectă, deși scrisă de alții, pe care pot să o adnotez așa cum îmi doresc.
Am scris mult în tine, lucrări pentru școală, documentații, texte ale mele precum și ale altora, încet sau greu cuvintele făcându-și drum către memoria ta, indiferentă la ele, ordonându-se în fișiere și directoare, în tot atâtea structuri logice. Imi amintesc și acum prima lucrare scrisă în școală, cu un subiect absolut banal, ceva legat de reprezentări sociale. Mâinile mele, neînvățate cu tastele, căutau literele, în vreme ce gândurile o luau cu mult înaintea vitezei cu care scriam, lucru frustrant, iar eu aveam senzația că mereu mai am ceva de spus. Era ca și cum cea mai bună parte din ce voiam să scriu se pierdea, rămânea undeva la marginea minții, imposibil de exprimat în cuvinte, iar eu, frustrat de incapacitatea de a transforma gândul în propozițiem aplecat peste taste, priveam nedumerit forma gândurilor pe monitor. Poate că așa este cu cartea pe care o scrii, tot timpul mai ai ceva de spus, de adăugat, de vreme ce momentul în care pui punct, deși victorie asupra cuvintelor, lasă în tine un gust amar. În aceeași perioadă, despărțirea de Ana, devenită certitudine, lăsa gol un loc în mine, pe care nu puteam să-l umplu cu nimic, căci unele cuvinte sunt goale în absența cuiva care să le scrie în tine.
Despărțirea noastră, atât de politicoasă, avusese loc cu două luni în urmă, deși mai discutaserăm între timp. Însă după un timpi, cuvintele pe care ea le scrisese în mine m-au făcut să-i simt lipsa, ca pe un soi de rană dureroasă din cerul gurii, peste care, inconștient, dai cu limba, ca și cum ai cere o confirmare durerii, fără să realizez că e doar o senzație, deoarece unele răni se vindecă de la sine. Dacă stau să mă gândesc, atunci când renunți la cineva nu faci altceva decât să ascunzi adânc cuvintele pe care acesta le-a scris în tine, să le renegi, gândindu-te că ele nu mai există, cu toate că ele, ascunse în spatele minții, ies de fiecare dată la iveală. Despărțirea nu este altceva decât o zadarnică încercare în care fiecare vrea să-și recupereze cuvintele, să rupă din celălalt, fără să reușească de altfel, paginile pe care le-a scris în cartea care este acesta. Doar timpul face însă ca scrisul de pe aceste pagini să se șteargă, ici acolo apărând câte un cuvânt sau propoziție, tot atâtea amintiri, mărturie a trecerii celuilalt prin viața ta. Fie că vrem sau nu, cuvintele scrise de Celălalt în noi rămân, mai mult sau mai puțin șterse, iar noi nu facem altceva decât să completăm spațiile goale cu cuvintele noastre, căci avem oroare de gol. Până la urmă asta rămâne din cel drag, câteva pagini cu cuvinte și fraze trunchiate, mai mult sau mai puțin inteligibile, pe care le completăm în funcție de dispoziție. Când ești singur, ești de fapt doar cu cuvintele scrise de alți și cu cât acestea sunt mai multe, cu atât sentimentul singurătății te cuprinde mai tare, te face mai trist asemenea venirii toamnei, apologie a maturității naturii, anotimp al bilanțului, dar în același timp anticipare a iernii, a înghețului, a mineralizării. Ca un vechi prieten cu care stai la gura sobei, toamna te îndeamnă la reverie, acutizează amintirile, transformându-le în tot atâtea tristeți, iar tu stai și citești cuvintele pe care alții le-au scris în tine, cuvinte pe care ai încercat să le uiți, fără a reuși însă.
Începută mai demult, incursiunea printre cuvinte, scrise de mine, împărțite cu sticla ecranului, prindea o nouă formă, în care claritatea ideii se releva treptat, conceptele fiind tot mai ușor de definit, sincronizându-se parcă cu degetele mele, tot mai rapide în goana lor pe tastatură. Părea că o barieră fusese depășită, siliciul pur și impur întrupându-se cu ușurință în semne, oglindindu-se pe monitor propoziție după propoziție, construind edificiul lucrărilor mele. Documentele pentru serviciu, temele pentru școală, ideile notate pentru a nu se pierde, toate dobândeau o formă permanentă, stocate în dischete sau în memoria calculatorului, mărturie a preocupării mele de a mă defini prin cuvânt. Îmi place să scriu la calculator, mereu pot să revin pentru a redefini o idee, pentru a mai adăuga ceva, lucru aproape imposibil atunci când scriu de mână, scrisul meu înghesuit și foile mirosind a pastă de pix stârnindu-mi disconfort. Poate că acesta e reminescența paginilor rupte din caietul de caligrafie, scârțâitului cretei pe tabla de sticlă pe care rezolvam exercițiile la matematică, sub ochii profesorului și colegilor mei care se chinuiau să înțeleagă semnele scrise de mine, bilețelelor, greu de descifrat, pe care le trimiteam colegelor de clasă cu care flirtam. De data aceasta cuvintele mele aveau o formă perfectă, erau lizibile în totalitate, ideile ușor de citit, povara descifrării textului fiind ridicată de pe umerii cititorilor mei, care, puteau astfel să-mi înțeleagă ideile, fără a mai fi disturbați de imperfecțiunea scrisului.
Cred că acesta a fost primul pas către eficiență, de vreme ce descopeream cu mirare că prin computer pot să-mi corectez imperfecțiunile, deranjat fiind atunci când scriam doar de țăcănitul tastelor, mirosul de cerneală părând tot mai îndepărtat. Cu siguranță că eficiența scrisului cu ajutorul computerului m-a făcut să gândesc într-un mod clar, în care ideile sunt tot atâtea constelații, bine definite în galaxia gândirii mele haotice, pervertită de pulsiunile și dorințele mele umane, de refulările și defulările mele, de impuritățile metalelor femeilor cu care venisem în contact. Mintea îmi era tot mai clară, conceptele puteam să le definesc cu o ușurință tot mai mare, toate în îmbinarea tactil-vizual prin care interacționam, prin intermediul tastaturii și monitorului, cu computerul, cartea perfectă în care scriam gândurile mele sau ale altora. Sublimat în cuvânt, gândul se releva cu claritate, ca într-o oglindă, propozițiile aliniându-se elegant, pagină după pagină, construind tot atâtea edificii logice, exteriorizând lumea mea interioară. Am scris cu plăcere, eliberarea de cuvinte fiind un soi de catharsis, în care haosul gândurilor se ordonează în scriitură, comprehensibilitate, cuvintele devenind însă tot mai străine, pe măsură ce le scrii, deoarece le împarți cu ceilalți. Avizi de cuvintele tale, ceilalți stau la pândă, curioși, dornici sau nepăsători ca tu să te împarți lor, să te ia în posesie prin cuvinte, să te jefuiască de gândurile tale, mai mult sau mai puțin ascunse. Și ție îți place acest jaf, de vreme ce scopul oricărui text este de a fi împărtășit celorlalți, cuvintele tale adăugându-se la cărțile care sunt aceștia.
E multă schizofrenie în scris, de vreme ce te dedublezi, te scindezi, o parte din tine fiind exorcizată în folosul celorlalți. Și ție îți place asta, te împarți, ești Autor, constructorul unei lumi ale cărei cărămizi sunt cuvintele, cu paragrafele ei ca niște gradene arhitecturale, cu paginile ei ca niște ziduri și capitolele ca niște case. Uiți că și tu ești o lume, nu închisă ci în expansiune, carte care încet își pierde cuvintele, pentru că le dă altora, dar care, în cazurile fericite, se umple din nou de cuvinte, căci asta face un scriitor, ia toate cuvintele pe care alții le-au scris în el, sau pe care le-a furat de la ceilalți, punându-le într-o nouă carte, ordonându-le. La urma urmei asta este orice carte tipărită, o oglindă a celui care o scrie, sau a unor părți din acesta, act de solitudine și de înstrăinare, modalitate de golire, univers simbolic rezultat din purjarea unui creier aflat în căutarea cuvintelor, dornic de a avea cât mai multe în el, dar în același timp angoasat de povara acestora, de vreme ce scopul său este de a le exterioriza, de a și le înstrăina.
Scrisul înseamnă scindare, căci înainte de a-ți proiecta cuvintele asupra altora trebuie să dai afară din cartea care ești cuvintele, ție rămânându-ți doar claritatea conceptului, care scris pare a se goli de orice sens. Poate din cauza asta ne este frică de forma scrisă a ideilor noastre, odată scoase afară din mintea noastră și sublimate în cuvinte ele își pierd puritatea, alterate fiind de caracterul lor explicit. Ne este teamă întotdeauna de forma noastră scrisă, ni se pare incompletă, umbră a ceea ce am gândit și simțit. Poate că asta este arta, o umbră a ceea ce simțim, pusă în forme sensibile, inteligibile, tactile, vizuale, audibile, conceptuale, lipsită însă de acea puritate originară, ca rezultat al exteriorizării, al exilului din imaginație în forma finită. Cuvântul în sine, ca și imaginea, are o încărcătură materială foarte mare, care deseori ascunde gândul, îl transformă în materie brută, îi răpește claritatea, trimițând la un referent solid, palpabil, real, dar atât de lipsit de eterism. Farmecul cuvântului stă tocmai în asocierea sa, logică sau ilogică, în relațiile pe care le are cu alte cuvinte, ca tot atâtea cărămizi care construiesc un soi de turn Babel, înainte de scindarea limbilor, în care importante nu sunt cărămizile, acestea sunt materia, ci armonia edificiului pe care ele îl susțin.
A scrie…
Și scriu, cu furie, cu ură, angoasat de toate lucrurile și cuvintele din mine care îi vor pe ceilalți, în nepăsarea sau curiozitatea lor, tot atâția bolnavi pe care speri să-i vindeci, de nepăsare sau curiozitate prin Cuvânt. Îmi pasă de ei și îmi sunt indiferenți în același timp, căci cuvintele se cer scrise, eliberate din magma minții, exorcizate prin ritualul scrisului, eliberate, golite, scoase la lumina crudă a Celorlalți, atât de avizi să-ți vadă slăbiciunile, dornici fiind de o contopire și o înțelegere pe care tu o faci posibilă. Ești un apostol care predică din singurătatea biroului tău, mare preot al Cuvintelor, furate, și, în același timp înapoiate celorlalți. Nu-mi pasă de ei, îmi sunt atât de străini, dar cuvintele se cer rostite, împărțite, împărtășite, alungate din mine cu toată dragostea pe care le-o port.
Singurele cuvinte care-mi aparțin sunt scrise în jurnal, un nume de fișier banal, cu rezonanțe istorice, ascunzînd în el cuvintele pe care nu vreau să le împart cu ceilalți, ci doar cu tine, computerul meu. Deja înstrăinate, acele cuvinte sunt un soi de istorie personală, scrisoare către nimeni, martor al trecerii mele prin timp, a stărilor mele, istorie personală trăită și redusă la cuvinte, aliniate crononologic, martori muți a gândurilor mele, eliberate și exorcizate prin taste. Jurnalul nu este altceva decât o oglindă a sinelui, imago a ceea ce vrei tu să consemnezi din tine, mărturie și acuză în același timp, cosmetizat periodic, dacă ești slab, lăsat intact dacă nu-l recitești, un soi de sticlă aruncată în marea cuvintelor, pe care speri să o regăsești în viitor, să-i desfaci dopul și să citești mesajul. E multă solitudine în jurnal, chiar și atunci când acesta îi consemnează pe ceilalți, căci substanța sa e însăși singurătatea, cu produsul ei cel mai la îndemână, dedublarea. Te scindezi, de vreme ce o parte din tine se transformă în cuvinte, ascunse altora, chiar și ție, de vreme ce multe lucruri scrise acolo au fost uitate de mintea ta, gata să cosmetizeze întâmplările nefericite, aureolându-le cu patina timpului. Trecut condensat în propoziții, jurnalul pare la fiecare recitire tot mai străin, căci tu ai uitat cruzimea sau puritatea cuvintelor ieșite din tine în momentele tale de confesiune literară, iar atunci nu-i mai pasă de ce ai scris, ai tendința de a înstrăina totul, îți publici memoriile sau eventual te apuci de redactat o carte cu caracter autobiografic, în care jurnalul devine roman, eventual bestseller. Dar nu îți dai seama, atunci când faci asta, că ceilalți nu îți simt singurătatea, furați fiind de istoria ta personală, privindu-te prin faptele și nu prin stările tale, căci ai uitat deja. A scrie în jurnal e primul pas către uitare, dincolo de spiritul tău contabilicesc de a consemna totul, un soi de purjare a cuvintelor, pentru a face loc altor cuvinte, ale tale sau ale altora, nepăsătoare la cele rostite sau scrise deja.
A scrie… ce poate fi mai greu de atât, să aranjezi propoziții, fraze, paragrafe, capitole, reinventând Cartea copilăriei, sublimându-te în cuvinte inteligibile celorlalți, gata de a fi citite și adnotate, scriind o poveste care nu-ți mai aparține, pentru că deja e a celorlalți. Și atunci pui mâna pe stilou, redescoperi mirosul de cerneală al copilăriei și te înstrăinezi într-un soi de întrupare în care cuvântul, ca oglindă a gândului, te golește, se hrănește din mintea ta, Haos sublimat în Ordine. O, tu creatorule de ordine, ți-ai pierdut copilăria și cuvintele iar mirosul de cerneală a fost înlocuită de duhoarea circuitelor încinse ale calculatorului, căruia îți încredințezi gândurile, integrându-te în mediu electronic, gând transformat în cuvânt, afișat pe sticla monitorului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!