Ai fost acolo, Doamne

Am plâns o noapte-ntreagă la fereastră –
mustea pământul de noroi și râme –
Plângeam încet, cu inima albastră,
Cu pumnii strânși, cu sufletul fărâme.

Am plâns, cât să mă satur într-o viață,
cu scâncet mic, mototolit și tristă;
Nu pricepeam că și să mori se-nvață,
Că și nimicul de-i nimic există.

Cădeau din mine picurii de ploaie
Și-am plâns un veac cu inima pustie.
Mustea pământul galben de noroaie
Ai fost acolo, Doamne?... Nu se știe...


Și-am putrezit cu picurii-n țărână –
așa mi-a fost tristețea de adâncă –
Și noaptea s-a făcut o săptămână.
Ai fost acolo, Doamne?... Nu știu încă...

S-a spart cu zgomot cerul de fereastră,
brăzdându-mi ochii în culori străine.
Atât am plâns, că m-am făcut albastră.
Ai fost acolo, Doamne?... Nu știu bine.

sanja-adriana