Cu greu înțeleg nevoia unor scriitori- câteodată, scriitori foarte mari- de a compune prin comparații și metafore. Dar ce înțeleg mai greu este chiar tehnica lor, jocul lor mental. Cum poți oare surprinde un lucru, cum îl poți delimita și evoca concret, dacă, în chiar clipa când îl "așterni pe hârtie", simți nevoia de a pleca de lângă el, de a-l compara cu altceva, de a-l transfigura?
Nu înțeleg ce se poate petrece în mintea unui scriitor atunci când el scrie: "mâinile sale ca lămpile culeg tresărirea păsării, trup de întuneric risipit..." Să presupunem că fraza aceasta e pastișată, nu e construită după anumite și obositoare modele. Să presupunem că ea exprimă ceva- gândit, intuit, văzut mental de scriitor în chiar clipa compunerii. Prin ce miracol s-a fărâmițat elementul concret(gest, stare sufletească, fapt, întâmplare, episod, "atmosferă"- spuneți-i oricum ați voi) pe care intenționa să-l realizeze scriitorul?
Îmi este foarte greu să refac un asemenea proces. Fără îndoială, este vorba de structuri mentale diferite- și cineva care n-a izbutit o singură metaforă în viața lui(cum e, bunăoară, cazul meu)nu poate intui asemenea procese. Totuși, mă întreb cum poate domina metafora spiritul unui scriitor, cum îi poate impune tehnica aceasta atât de automată. Mă întreb, mai ales, cum de nu amețește un asemenea scriitor asistând la dislocarea obiectelor sale mentale(în timpul compunerii). Nu poate fi chiar așa simplu să vezi, "sub ochii tăi", transformându-se totul, macerându-se, lichefiindu-se, vaporizându-se; obiectele apărând și dispărând, chemate de altele și exprimate prin altceva decât concretul lor; un fluviu înspăimântător în care totul se pierde printre evocări, alegorii, metafore. Această libertate pe care o capătă toate lucrurile de a se lăți la infinit, de a deborda, de a ieși din granițele lor și a alerga în sus, în jos, pretutindeni, căutându-și "om în loc", căutând un semn care "să le exprime"- mi se pare halucinantă. E foarte greu să scrii tot ce "vezi" în câmpul tău mental, în clipa compunerii. Dar dacă mai ai de a face și cu această "libertate" a obiectelor de a se deghiza și înlocui după propria lor fantezie, după magia lor obscură? Termenul de "magie" este oarecum impropriu. Pentru că ceea ce se numește "corespondență magică" are o cu totul altă funcție decât metafora și, în general, "comparația". Există între toate ordinele realului, între toate planurile realității anumite "corespondențe"- dar ele nu se găsesc nici prin fantezie, nici prin libertatea imaginilor. De altfel, asemenea "corespondențe" nu au nimic surprinzător, nimic spontan și încântător în ele. Dimpotrivă, de cele mai multe ori par banale și neinteresante. Metaforele, după câte știu, țintesc înainte de toate la originalitate, la surpriză, la uimire.
Poate fi totuși vorba de "magie obscură"; adică, de o anumită frenezie pe care o capătă cuvintele, sensurile, imaginile- dezlănțuirea lor împotriva normelor, împotriva concretului; actul demoniac al descompunerii, al dislocării, al anulării de sine. Și în ritualurile orgiastice poate fi vorba de o "magie obscură". Orgia nu înseamnă numai senzualitatea violentă și sângeroasă- ci și ieșirea din norme, din legi; depășirea personalității, pierderea în mulțime, anularea identității. Gestul "schimbului", al înlocuirii "identității" este foarte frecvent în orgie: femeile sânt atunci ale tutrora; și nu se întâmplă atunci numai adultere, ci și incest. Într-o orgie, fiecare poate fi altcineva, altceva; poate ține locul altuia, îi poate însuși identitatea, înlocuindu-l.
Oare nu se întâmplă același lucru cu metafora, cu abuzul de comparații? Când orice obiect poate fi exprimat prin alt obiect?..