Motto :
,, Să nu poftești casa aproapelui tău ; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”
( Exod 20.17 )
Pofta, rămîne în lume o necesitate cotidiană și trece între oameni sub forme și manifestări diferite, căpătînd în fiecare dintre noi valențe pe care mintea, trupul și inima noastră i-o dau. Tradusă simplu în simț gustativ, în alte planuri capătă desfășurări neimaginate traduse facil în jargo-ul simplu:de ce mănînci, de ce ai mai mînca .
Oricare ar fi poruncile lumii chezășite de iubire, sub vălul străveziu al dumnezeirii – or fi zece, ori douăzeci cum spune legenda – din strigătul poftei se zămislește nevăzută, perfidă și dramatică cohorta de păcate pe care omul le înfăptuiește și apoi la cară cu sine, nătîng le perpetuează, avînd ca suport forma cea mai rudimentară a unei nevoi : satisfacerea poftei, în esență, este o necesitate.
Lecturile ori străduința, viața și civilizația de cele mai dese ori te poartă pe un tărîm din care greu delimitezi ceea ce-ți este la îndemînă, ce se potrivește foarte bine la felul tău de a fi și de a trăi.,, Să nu poftești” rămîne o poruncă ce trimite pe fiecare în restriște, în abținere și post, într-un surghiun intelectual și fizic de care foarte puțini suntem în stare.
Pofta, rătăcită din poruncile cunoscute, rămîne determinată de minte, de boțul de materie cenușie pe care fiecare îl purtăm pe umeri, și este vecină cu inima. Trece pe lîngă ea, se duce în lume simplu, dovedindu-se rădăcină de păcat.
Pofta te face nu numai să vrei mai mult, ci chiar să fie ale tale și bunurile aproapelui tău. Vei începe cu capra lui și îi vei vrea și casa. Asta-i pofta: vrea totul. Din acest motiv, pofta este mama tuturor nedreptăților față de cel de lîngă tine. Pofta uită de tot și se știe doar pe sine.
O vei căra ca pe o piatră de moară care zdrobește tot ce-i stă în cale.Va atinge și mai apoi va devora tot ce este mai bun în sufletul omului. Supus de poftă, oricare altă poruncă ori învățătură va fi călcată în picioare de către om. Pofta-i mai rea ca gelozia. Gelozia îl face pe om morocănos, îl izolează de lume lîngă ceea ce iubește, iar pofta, lăcomia, îl poate face și ucigaș. Ascunsă sub mantia bunelor intenții, pofta răzbate la suprafață atunci cînd ne așteptăm mai puțin, fie de află ori nu află condiții, după legi pe care ultimul le descoperă tocmai acela asupra căruia pofta își întinde tentaculele...
Poruncă ori neporuncă, pofta rămîne în lume nevoie simplă, iar atunci cînd nu-și mai ajunge, ne tîrăște în păcat. Natural este să poftești, rațional este să te abții. Ce ușor este de spus... Ca și cum ar fi : ,,spune-mi ce poftești, ca să-ți spun cine ești”.