Poetul nu persistă, la momentul acesta, în meditația asupra demonismului lumii create de oameni, ci preferă să dezvolte dezbaterea cu privire la demonismul funciar al femeii, făptură golită și golitoare de esență: „Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă,/Cu masca ei de ceară, și mintea ei deșartă,/Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă”. Titlul poeziei însuși echivalează cu o mini-definiție: Femeia?…măr de ceartă, care se raportează la mitul lui Paris sau la cel al zeiței Discordiei. Semnificativ este, însă, raportul de congruență între femeia-actriță și fațetele lumii: „Comediantă veche ca lumea-comedie/Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie”.
Demonismul femeii din această etapă a poeziei eminesciene își are originea în incapacitatea de a accede la o cunoaștere a esențialului și a cultivării excesive a aparențelor: „Ea, cea ce nu gândește, gândind doară cu gura”. Adorând o asemenea făptură „sacrifici pentru viermi” și ești adus în pragul auto-desconsiderării: „Desprețuiește lumea, pe sine-și-nsfîrșit -/Desprețuiește gândirea că e desprețuit”. Dat fiind că „a vieții comedie mișcată e de aur”, femeia, ca entitate dominată de cultul materialului, este refuzată de bucuriile înalte ale spiritului; poetul, însă, e un alchimist preocupat de esențele subtile, integrat acelei tagme ce declară cu îndreptățit orgoliu: „aurum nostrum non est aurum vulgi”. Pretinsa incandescență a iubirii este o simplă determinare instinctuală, pervertită prin sofisticare de către oameni. De aici și expresia anti-naturală, rizibilă a cochetăriei feminine: „Ironică-i mișcarea a florilor în vânt/Când sug cu rădăcina viața din pământ;/Ironic e pământul – vistiernic de viețe”. Considerațiile de factură schopenhaueriană asupra complicațiilor sentimentale ajung la concluzia că „oricare tont e-Adamul/Vieței viitoare” și că vraja iubirii este numai un subterfugiu pentru „dorința de plodire”. Se profilează la orizont conturul femeii-statuie, personaj care-și va lăsa amprenta și asupra simbolismului francez prin Paul Verlaine, cu al său Mon rêve familier: „Son regard est pareil au regard des statues,/Et pour sa voix, lointaine et calme, et grave, elle a/L’inflexion des voix chères qui se sont tues” .
Controlul lucid al pornirilor inimii nu aduce armonia sufletească; asfixierea dorinței are ca rezultat negarea vieții, acum lipsită de înțeles. Reluând dilema din Andrei Mureșanu, Eminescu practică distincția între o moarte aparentă și alta reală („O, moarte! – nu aceea ce-omori spre-a naște iar,/Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară -/Ci moartea cea eternă, în care toate-s una,/În care tot s-afundă, și soarele și luna” ), el imaginând o surpare în neant a întregului cosmos și nu numai cea a existențelor individuale. În felul acesta s-ar putea reface unitatea originară, atât de scumpă romanticilor, și reducerea diversității la multiplul comun al (Non) Ființării.
Așadar, decât o iubire falsă și utilitară, poetul preferă regăsirea unului și exterminarea diadei. În Cînd te-am văzut, Verena…, pseudo-misoginismul eminescian atinge cea mai înaltă cotă a sa, aplicând celor cinci simțuri o disciplină anahoretică: „Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi/Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,/Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt/Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi”. Susceptibilitatea aceasta față de armele seducției feminine este motivată de dorința păstrării neșubrezite a geniului, izvor de inspirație și elevație sufletească: „Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug/Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;/Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi/Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug”.
În combaterea pasionalității nu se face apel la metoda axiomatic-geometrică a lui Spinoza, ci la cea a dezmembrării brutale, cu plecare de la premisa funebră („Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș” ), specifică lui Baudelaire: „Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:/Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,/La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,/De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.//Și pielea de deasupra și buzele le tai./Hidoasa căpățână de păru-i despoiată,/Din sânge și din flegmă scârbos e închegată”. Această modalitate a privirii ce se vrea izvorâtă dintr-un „rece ochi de mort” trădează o sensibilitate excesivă la argumentul corporal, de unde și concluzia: „Ușor te biruiește poftirea frumuseții”, mai ales că ea introduce în inimă „viermele vieții”. În contra înlănțuirilor venerice, bărbatul de geniu trebuie să-și întărâte mânia și să-și sporească vigilența, întrucât: „Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,/Care aruncă-n inimi săgețile-ndulcirii,/Dizbărbătează mintea cu valul amăgirii” . Soluția recomandată este de proveniență biblică: extirparea organului care facilitează transmiterea mesajului cu conținut amoros către creier.
Aceeași problematică poate fi identificată și în M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire. În plus, apare și motivul shakespearian al efebului care torturează cu perfecțiunea sa simțurile adultului subjugat: „Demonic-dureroasă era acea simțire -/Dureri iar nu plăcere a tale sărutări” . Perfecțiunii acesteia i se contestă din nou temeiul: „Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșeală/De împli al meu suflet c-o boare de răceală”, ea ascunzând o natură umană pervertită: „Și știi, nefericito, că ochiul tău m-atrage/ca un magnet – și totuși în taină îl respinge”. Incompatibilitatea va fi totală („sângele meu este dușman la al tău sânge”) și implică evadarea din cercul strâmt, lucru ce îi va imposibil Luceafărului: „Dar am lăsat eu iute al ființei tale cerc./Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată”. Erosul demonic urmărește anihilarea calitativă a „obiectului” iubirii: „Ai fi ucis și capul și inima din mine/dacă-n a tale lanțuri eu m-aș fi prins mai bine”, și tinde să refacă unitatea monstruoasă dintre Ulise și Circe. Dragostea autentică este organizată simfonic și consună cu armonia stelară, lucru care nu se întâmplă aici: „Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici/Și sunt ca două note cu totul discordante” . În cele din urmă se dovedește că păcatul iubitei rezidă în exces, în încălcarea acelui nec sutor ultra crepidam: „dar nici nu ești femeie…Un demon tu îmi pari,/Ce-ascunde foc din Tartar și-o cumplită răceală./Făr’nici o armonie e toată viața ta;/Tu ești cumplit de bună, cum ești cumplit de rea”, ceea ce contrazice impresia hibernală creată de descrierea inițială a sufletului feminin. Anima tulbură limpiditatea lui animus prin instinctualitatea coșmarescă: „Acele nopți turbate de doruri și suspine/S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât”. Recucerirea indiferenței amoroase restabilește contactul cu o muză mai geloasă decât aceea a lui Alfred de Musset: „O muse, spectre insatiable” .
Pentru păzirea auzului reia situația arhetipală a lui „Odissev cel mult meșteșugareț” în lupta cu melosul demonic. Din nou se accentuează rolul nefast al ritmurilor senzuale asupra mentalului masculin: „Căci cântecele-acestea te-nchină desmierdării/Și-ți leagănă simțirea pe undele uitării;/Se varsă înăuntru-ți a aerului miere/Slăbănogindu-ți mintea și mândra ei putere/[…]/Prea dulce adormire în aer curge miere/Și inima-ți bărbată devine de muiere”. Aparențele seducătoare și sonurile ademenitoare sunt mijloacele cu ajutorul cărora fantezia virilă este stimulată să producă viziuni îmbietoare prin moliciune. Complexele articulații lirice sunt, astfel, copleșite de imaginile desfătării: „Iar mintea ta cu purtarea ei cea nălucitoare/Nu încetează-n forme a plămădi, ușoare,/Acele chipuri mândre în cântec înțelese:/Cu chipuri pătimașe se umple ea adese./Când cântăreții nu-i vezi ș-a fi muieri se-ntâmplă,/Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă/Și-n primitorii creieri îndată el încheagă/Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă” . De aici și recomandarea eludării anumitor ritmuri, considerate demonice din aceleași considerente: „Nu fluierați de-aceea urechea-n versul iambic:/Picior-ușor se mișcă în saltul ditirambic,/Fără de rânduială, și dulce și molatic/Ca ceara ea îți face sufletul muieratic”. Fiind și el parte al acelui irritabile genus, poetul condamnă dezordinea artistică, reflex al unei dezordini pasionale: „Căci făr’de rânduială e al femeiei vers,/Ca de pe-o tablă gândul din minte ți l-a șters:/Te farmecă, urechei neavând învelitoare,/Sirena desmierdării de moarte purtătoare”. Drept exemplu al degenerescenței artistice sunt aleși asirienii din antichitate, care se „prihănesc de carte” și căzutul în dendrolatrie, Xerxes.