privesc cu ochii inrositi de un planset nevazut o poza. adevarat digitala...dar ce mai e analogic in ziua de azi, s-ar putea intreba unii...daca privesti indeajuns de mult o fotografie vei avea la un momentdat senzatia ca personajele prind viata, tabloul se anima... totul incepe sa se miste, culorile isi maresc intensitatea si esti purtat printr-o lume pe care parca o cunosti. nostalgia isi sapa un culcus pe undeva prin tine si, parca cu o gheara de cristal, iti tot aduce aminte ca timpul trece...
poza e intr-adevar digital-realizezi curand! cand, cateva click-uri de zoom pe care le dai in speranta ca vei vedea adevarul, releva realitatea cruda...pixelii. ceea ce nu e digital ci, analogic, e acea traire, acel sentiment greu descriptibil care te incearca atunci cand iti lipesti o fotografie de retina. in acel moment pietre nevazute iti atarna de suflet iar prin tine ganduri fugare cauta adapost impotriva ploii. pe undeva prin stomac constiinta scoate un harlet de iubire in cautare de rame pentru peiscuitul unor amintiri inca proaspete. si totul duce la durerea asta....o durere ciudata...cauti ajutor in stanga si-n dreapta....nimeni nu te intelege...si pana la urma nimeni nu te poate ajuta. nu e genul de durere care sa poata fi tratata de vreun mare specialist in... cardiologie, sa spunem. iti faci iluzii ca o vei indeparta privind repetat o fotografie inegrita pe la colturi....dar nu, nu, nu, nu! gheara nu te lasa nicicum...de fapt...isi creste efectul devastator...acum in tine se starnesc furtuni. valuri uriase dintr-o mare de lacrimi pornesc cu viteza din larg... se sparg in cele din urma.... stanci in descompunere dintr-un tarm devastat...tu stai intr-un colt acum. mai nou ai o predilectie pentru colturi, in general. intr-un colt unde se arunca cu pietre mici in tine,pietre care-ti biciuiesc fara mila pielea...si deodata te trezesti....esti in acelasi pat, in aceleasi asternuturi ude si in aceasi balta de singuratate...unde e EA?