Mino - ciune ?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright ? 2006 danwaniek.org

Toți cretanii sunt mincinoși
Dar este Minos cretan ? That is the question... Se cere a privi un pic genealogia sa. Am studiat-o, de data aceasta chiar acolo unde a fost conceput Minos.

Primul cretan are o mamă din Fenicia pre-semitică, țară care este lipită de Þara Sfântă, la avanpostul răsăritean al Pelasgiei Magna panmediteraneene. Suntem în plină Europă Veche, cu tauromahia ei rituală, cu săritura peste taur la fel de rituală, și cultul ei absolut pentru ipostazele zeiței mamă. Mama Veche Europeană este zâna lumei minoice, în forma ei cu ochi mari asupra căreia insistă Crawford și de la care Athena cu ochii ei cei glauci, și bufnițele de pe tetradrahme, sunt o amintire îndepărtată mai palidă chiar decât Rheea. Și mama lui Minos se numește, de altfel, chiar Europa. Am văzut o întreagă, cu ochii mei, lângă biserica Sfântului Apostol Tit, la platanul veșnic verde din Gortyn, sub care a fost conceput Minos, fiul ei.

Pater certus est ? Căci tată pentru Minos, după mit, pare a fi doar un taur. Nici Tezeu nu era, cum veni vorba, fiul lui Egeu. Nu este în nașterea lui Minos nici vre-un tăuraș al soarelui ? nici nu vedem cu aceasta vre-o altă ipostază cardinală a forței viteline, și vitale, una cu coarne, ca uterul, sau ca luna. Asta mi-este limpede. Atunci de ce este vorba ?

Nu știu. Dar știu că paradoxul lui Epimenide este posterior invaziei Pelasgiei ( minoice ) de către proto ionienii cei indo-europeni ( greci ). Tota mulier in utero? Pater incertus est. Ce încearcă atunci să ne explice această ascendență mitică atât de pură, a lui Minos ?

Justificările etnocentrice, desigur ! Grecii vin, culeg totul din lumea minoică, pun sigiliul lor peste tot și ne cer apoi, tuturora, să privim straturile de până acolo cu vederea tubulară a acestui sigiliu, ca pe un ? miracol grecesc ?. Ori nu putem turti straturi multe și fertile sub ultimul, acela sigilat, fără să ascundem adevărul. Acordeonul, nici el nu cântă când este pliat, ci numai când își desface bine toate foalele sub mâinile unui taumaturg.

Grecii predatori, care văd pe cretani drept pradă, închipuie pe Zeus drept taur în una din metamorfozele sale vestite și proptercopulatorii ? de fapt cam siluitoare ca de obicei în ethosul acesta grec cu adevărat barbar. Ei, grecii, fac mitul așa, ca să justifice pretenții dinastice și ? eroice ? asupra Cretei celei bogate în măslini care le zâmbea primitoare din zarea de la miază-zi. Zeus, evhemerizat ori ba, o fi el siluitor barbar, însă nu e de loc taur. Dovada că Zeus nu e acolo când e conceput Minos, e chiar astromorfoza postcoitală a presupusului taur. Pleiadele, cu semințele toate, sunt și astăzi în Taur, iar Zeus, el, a dispărut de tot. De data aceasta grecii sunt mincinoșii...

Minos este deci primul cretan. Este el și primul tiran ? Minte ? Să vedem, dar, ce face :

Interpretarea la Mitul Minotaurului
Minos trebuie să sacrifice cu seriozitate, intens, ca să fie singur stăpânitor. Regalitatea egeeană, într-adevăr, nu era exclusivă. Minos are frați și asociați pe Rhadamante și pe Sarpedon. Dar Minos este pașnic. Iar lumea lui ? lumea pelasgică, pre-grecească ? era într-adevăr de-a dreptul pacifică. Nu se făcea, pare-se ? măcar până la venirea grecilor în sudul Europei ? să te bați cu frații umani. Iar Phaestos ? palatul, luminos, apoi, zice-se, chiar al lui Rhadamante ? nu are ziduri de incintă de loc, necum sisteme de apărare. Este evident un palat al păcii. Argumentul acesta, singur, este ca de obicei mai tare ca orice armată de ocupație, deoarece singura putere a lumii acesteia este nepătimirea.

Sacrificiul lui Minos trebuia prin urmare să fie și el pe măsură. Minos, pretendent la autocrație, ia deci măsurile ce se cer : Minos roagă pe thalassocratorul Poseidon să furnizeze un subiect mai de soi pentru sacrificiul ritual.

Poseidon produce, în ciuda lui Zeus, un taur cu totul și cu totul alb, dar un taur de data aceasta adevărat. Taurul lui Poseidon iese din mare, iar nu din scamatoriile jalnice, strict proptercopulatorii, ale lui Zeus. De aceea, și nu pentru că se gândește să mintă în fața lui Poseidon, Minos nu se mai îndură să-l sacrifice. Să fie vorba oare în evitarea sacrificiului acelui taur ? alb, frumos, iute răsărit din mare ? de o veche interdicție magică ? Era de fapt problematică pentru Minos o atingere cardinală, prin taurul lui Poseidon, a constelației Taurului ? Aceasta, cu Pleiadele, ca mai sus, sau ca în stereotipica indicație agricolă a lui Hesiod, era vizată prin sacrificare ? Nu cred. Pleiadele sunt ale Hiperboreenilor spre care se îndreptau atât de limpede toate palatele vechi ale Cretei. Nu-s caracteristice cultele agrare prin Creta. Creta nu are decât o singură mare câmpie, pe aceea din jurul lui Phaestos.

Atunci de care Taur este vorba ? Este vorba de taurul perfect al astromorfozei din marele an platonic. Dalb și proaspăt ieșit din mare, taurul de care îi este milă lui Minos nu e o constelație, ci un timp pur. Produsul lui Poseidon nu este constelația taurului, ci chiar Marea Zodie a Taurului. Este vorba de zodia timpului minoic, care se încheie, acum că marea Zodie a Berbecului dă semne că începe. Suntem, să nu uităm, la capătul lumii vechi, al vremurilor de aur, în preajma lui 2500 î. Hr. Altfel zis suntem în plin timp prepalațial, și chiar minoic MA I, cum vă place, după Marinatos sau Evans.

Dar să-i dăm sau nu dreptate lui Minos ? Cum oare ar putea să fie ucis taurul acesta dat de Poseidon ? El este tot ce avea timpul mai bun, este aurul pur al timpului...

Arma virumque cano
Armele timpului decăzut sunt însă ele însele decăzute, eficace și crude. Prin comparație, armele rituale, ca faimoasa secure dublă pelasgică ? de pildă cea aflată din săpăturile de la Arkalochori ? sunt rafinate, pentru că sunt folosite doar pentru sacrificiu.

Taurul alb este deci chiar timpul minoic, un timp de aur încă, dar amenințat de invaziile grecilor veniți cu armele lor multe de bronz auriu ? ce imită doar aurul, ca orice alt jalnic înlocuitor. Taurul alb pe care trebuia să-l sacrifice Minos este timpul alb auriu al începuturilor, din care nu se îndură să iasă Minos. Este timpul mitic al creației, pe care Minos vrea, tiranic ? sau măcar lipsit de înțelepciune ? să-l facă să domnească în veac.

Fața locului
Să coborâm puțin și noi cu timpul, din zorile poetice, la căzăturile geopolitice. Cretanii sunt rafinați ca toți europenii de baștină, prea ocupați cu religia ca să strângă arme sau informații. Nu observă deci cât de perfid se inseră în lumea cretană, prin daruri danaice, protoionienii. Acești ? atenieni ? se infiltrează cu șmecherii, căci încă n-au cai troieni. Au în schimb vaci de lemn?

Etnic indoeuropeni, deci invazivi, ? atenienii ? ca Dedal sau Tezeu, caută mai întâi punctele cele mai slabe din dispozitivul de luptă inamic. Dar acesta am văzut, este complet nepământesc, angelic, ca orice pace nepătimitoare. Să fie atunci, oare, ceva slab în jurul lui Minos ? Sau măcar slab de înger ? Iată lângă Minos și pe Pasifa ( Pasiphae, strălucita, ca și Phaestos ), soția lui Minos. Femeia lui este de sorginte solară dar de fel cam vrăjitoare. Deci ea este ascunsă. E ascunsă ca orice metaforă lunară a tantrismului ritual de pretutindeni. Ee este un dor de lungire a plăcerii, și ar vrea de fapt și ea, ca și Minos, ca lumea ei dulce ca smochina sau uleioasă ca măslina, să dureze. Aici va lovi Dedal ? atenianul ? . Aici va lovi și Tezeu ? atenianul ?, luptător dibaci, erou cultural întemeietor, dar erou mai mult imoral decât imortel și poate, somme toute, cam prea politrop.

Minos, cu nevastă-sa, vrăjitoarea cea vrăjită de propriile vrăji, nu-și prea dau seama că timpul minoic nu mai poate fi continuat.

Endgame
Tragedia exteriorului civilizațiilor este că orice perfecțiune lumească și omenească trebuie sacrificată pentru ca adevărata perfecțiune, care este doar aceea a lui Dumnezeu, să ne mântuiască. Timpul lumesc este fertil, dar lunecos ca magma din Santorini. Pasifa se lasă deci fertilizată de timpul lumesc, și lunecă, la fel ca lava rece din caldera de la Thera, spre mare păcat. Pasifa, mama Fedrei, a Ariadnei, et j'en passe, intră în toată paraphernalia lațurilor Dedalice, cu lemne, piei, și mecanisme care îmi amintesc deja de timpurile noi. Pasifa trece ca o vacă de loc sacră în timpurile noi, sperând să fure ceva din cele vechi, acelea dulci ale începuturilor.

Dar vai, produsul unei concepții atemporale, petrecute în scopul perpetuării vremurilor de aur, este monstruos, hibrid, și de fapt, în primul rând, de loc perpetuabil. Mai mult, produsul acesta de concepție, păcătos, va înghite, ca și străbunicul Kronos, tot ceea ce produce sau doar atinge.

Ironia oricărei soluții de continuitate forțate este decăderea din cardinalitate.

Nu ne este dat nouă să facem cârmă vremurilor, dacă noi nici nouă măcar nu ne putem fi cârmă. Purtându-ne fără păcat am putea câștiga dincolo mântuirea, dar nu lungind plăcerea pe aici. Minotaurul este deci neviabil și ucigaș.

Minotaurul, copilul monstruos al Pasifei, dar nu și al lui Minos, este timpul decăzut, infiltrat de istorie, ? bronzat ? și protoionianizat. Am pus atâtea ghilimele la ? atenieni ? pentru că în lumea minoică Athena era pelasgică, monumentală, pre-egeeană și ? în ciuda propagandei posterioare a grecilor ? de loc grecească. Minos ar face totul ca această civilizație a Europei Vechi a cărui bastion de miază-zi era curtea lui, să dureze. Dar vai, timpurile s-au schimbat deja, și nu arată de loc frumos.

Minos face deci orice mai poate : ascunzișuri ? egeene ?. Face casă Minotaurului, îi dă beizadele ateniene în gaj ( un canal de apărare slab, ce va fi exploatat de Tezeu ). Ascunde, clădește. Face mulți copii de care se ocupă. Deși nevasta îl blesteamă, face tot mai mulți copii, îi face chiar cu fete ateniene, de data asta fără ghilimele. Minos face orice ca să schimbe destinul și să lungească timpul.

Dar Minos nu-i decât un alt Tantal ! Cum să umpli pithos-ul cu sita ? Copiii lui însuși îl trădează. Casa lui Minos nu mai este temută de nimeni. Propaganda piraterească a ? atenienilor ? este mai tare decât serviciul de contrainformații minoic. Labirintul, care era doar un ? branding ? minoic al casei cretane, un soi de marketing care răspândește o sperietoare antipiraterească, se arată a fi doar atât, o biată casă.

Tezeu pricepe. Tezeu face astfel ravagii. Tezeu găsește drum în mijlocul casei lui Minos. Fură, ucide, piratează. Adaptează tot ce găsește și rescrie istoria ca învingător. Aici mitul pululează în detalii tipic indo-europene. E greu de interpretat un text care se țigănește ca o epopee indiană într-o bogăție de așchii adânc sfâșietoare, ce ard tot ce ating și ne rup inima de milă. Firul îl are doar Ariadna, dar vai, și ea este sedusă de Tezeu, care nici măcar nu-i fiul lui Egeu, ci al lui Poseidon, ca toți pirații și hoții mărilor. Tezeu nu e decât prea politrop. Seduce pe Ariadna, dar o abandonează lui Poseidon, și se însoară cu Fedra. A furat toate fetele din casă, și le-a dus. Tezeu, ca Terente, fură fete? Le fură, le duce, și nu le mai aduce... Minos pierde. End of Game.


Epilog
De ce piere oare tot ce e mai bun și frumos, dar numai lumesc, într-o civilizație ?

Sincronismul e cheia : Minos nu mai minte într-o vreme în care totul este minciună. Ironic, tot el este regele gol, căci este mereu fără mască. Desigur, Minotaurul, fiul neveste-sii, nu este vre-o mască rituală de pe sub curțile atleților cretani ce sar peste taur, cum s-a mai zis. Minotaurul este doar decăderea minoică în timpul ionian de la sfârșitul Marii Zodii a Taurului. Grecii au câștigat. Minoicii au plecat. Cretanii fug, în ceea ce s-a numit, impropriu, marea migrație miceniană. Grecii se instalează în Creta. Și o vor conduce înspre o altă plină mare zodie, cea a Berbecului lor. Lumea va zice că miracolul lumii vechi este grecesc. Vae victis !

Dar mai e ceva : Ca să supraviețuiască, Minotaurul, se zice, avea nevoie de carne de om. Nimeni nu a observat, se pare, că șapte fete și șapte băieți, sau paisprezece tineri ? atenieni ? abia de ajung Minotaurului pe-o măsea pentru trei ani? Este vorba de fapt doar de luptele cele mai carnale din timpuri decăzute, de început de ne-lume. Aceste capuchehaie ? ateniene ? sunt însă ele însele hibride, și păcătoase, ca Tezeu, căci se arată a fi panice, cu totul crivofore. Criantropii se luptă cu Minotaurul. Pan, prototip arcadian, fiu de hoț și el, ca orice zeitate tutelară nouă a grecilor, are păr pe trenul posterior ca un țap, și purtarea lui este peste tot berbecească. Lupte se dau peste tot cu carnea. Înving aici criantropii, neam de hoți de la Galați, deveniți pirați. Au timpurile noi de partea lor. Buantropul timpului de tranziție, Minotaurul, este învins.

Minotaurul este sfârșitul plăcerii rafinate. Fertilitatea sa nu se va mai concretiza. Stirpea minoică se stinge. Vin micenienii, iar neamurile Cretei încep marea migrație ? miceniană ?. Tezeu iese din labirint, care nu-i altceva decât casa cretană prototipică, acel amestec de sat cu un cartier citadin prin case lipite de un palat. Tezeu iese din labirint. A cucerit centrul. Va începe de-acuma o nouă lume, una cu totul de hoți.

Guénon aflând ce scriu mustăcește, cred, din imensa lui mustață. Omul cel vechi a devenit, după Vedanta, propriul său unic viitor, fără nici o devenire. ? Fă-te om de lume nouă... ?, observa just Nicolae Filimon, în Ciocoii vechi și noi? Epimenide, cretanul, zicea că toți cretanii sunt mincinoși. Mințeau oare toți ? Mințea Epimenide ? Eu cred că nu. Creta era Mecca grecilor, educatoarea, mama, centrul lor de vise. Primul om de la zei, apoi de la titani încoace, este acest rege, dintr-un palat cu polithyron, fântâni de lumini, tholos, beciuri tainice cu sacrificii de purcei. Corpul, casa, cetatea, cosmosul, apoi cerul cretan nu mint pe nimeni. Minos a rămas credincios casei sale, și dacă am putut-o vedea încă și eu, smeritul, turcitul și păcătosul, am putut apoi încăleca și pe șea?