mi-e dor de copilărie, de lumea aceea cu ochii mari unde alergam desculță prin curte, iar puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stele. puteam să jur că dacă le ating se transformă în zâne buclucașe. mi-e dor să-l trag pe Rio de urechi și de blană până striga bunica: "Da mai lasă câinele ăla în plata Domnului că s-o săturat și el de tine cât îl scălțănești toată ziua!"!
Rio era un câine frumos și mare! îl iubeam din tot sufletul meu de copil. mi-a fost bun prieten. mi se părea că e cât un urs, dar eram eu mică și slabă - vorba bunichii: "Încă un pic și ți se împăștie oasele. Doamne ferește să suferi de vreo boală de piele...că-ți dau genunchii pe dinafară!". era jumătate ciobănesc românesc, jumătate ciobănesc caucazian și nici măcar nu
lătra. schelăia doar când îl chinuiam eu și i se făcea blana arici când țipa cineva la mine. țin minte când a țipat tata odată la mine că a smuls cușca (nu se putea dezlega) și așa l-a fugărit în casă. deh...să se atingă cineva de micuța lui stăpână? era umbra mea. când a murit...mult timp nu au mai existat umbre la fel de frumoase pe pământ. și acum îl desenez în
vise din nori albi și îl pun pe cerul copilăriei mele...să mă mai vegheze de oamenii mari.
copilăria mea a fost plină de iarbă verde și maci roșii, de lanuri de grâu galben și baloți de paie din care ne făceam case înalte, de valea de la capătul grădinii unde ne scăldam și pescuiam broaște. săracele! le legau băieții cu ață și făceau concurs. care broscuță țopăie mai repede Smiley, iar dacă nu țopăia...vai de ea săraca.
serile erau frumoase. ne adunam cu toții în casă și ne jucam cărți, nu te supăra frate, piticot..., iar bunica ne pregătea masa. bunicul mereu ne veghea asemeni unei tăceri plină de strălucire și căldură. când mă uitam la el...lumina, iar eu scoteam un zâmbet știrb și îi făceam mereu cu mâna. se scutura de drag de mine!
da...mi-e dor de copilărie...de pomii din curte pe care îi cunoșteam pe de rost. toți mi-au lăsat urme și julituri, dar mai conta? important era să nu îi taie nimeni și să ne urcăm prin ei să ajungem mai aproape de cer. ni se părea că de acolo suntem mai mari și putem culege norii Smiley. uneori puteam, dar nu erau nori ci puf,...puf mare și alb.
acum copilăria mea nu mai are nici locul amintirii. casa e refăcută. cheia nu mai stă la locul unde o ascundea bunica. scaunul verde și scorojit al bunicului demult a fost lemn de foc. mai este curtea. da! cât mai este curtea înseamnă că mai am voie să alerg desculță prin iarbă și să visez la zilele când îmi permiteam aproape orice, iar oamenii mari nu îmi tulburau lumea mea liniștită!