Oglinda lui Eminescu

Cu toții știm ce este o oglindă: un obiect din metal sau sticlă, de diferite forme, având o față acoperită cu un strat metalic ce formează o suprafață netedă și lucioasă care are proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentată și de suprafața unei ape curate și limpezi, de o gheață netedă și lucioasă sau de o placă de marmură, dar și de multe alte obiecte cu însușirile descrise mai sus.
Oglindirea este un fenomen natural și el există de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor și a refracției luminii, iar despre Arhimede se spune că ar fi aprins corăbiile dușmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experiența acestuia a fost dovedită prin anul 1747 de către învățatul Buffon, în preajma Parisului.
În legătură cu acest fenomen există o mulțime de lucruri cunoscute, dar și multe întrebări care nu și-au găsit nici astăzi răspunsul. Oglinda inversează stânga cu dreapta, dar nu și susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a născut vii controverse, mai ales că pot fi construite și oglinzi care să nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris în articolul său Stâng sau drept? publicat în volumul Amuzamente matematice o cale simplă de a confecționa o oglindă "ciudată": se așează două oglinzi obișnuite astfel încât să formeze un unghi drept. Dacă se rotește această oglindă cu 90 de grade imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.
Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că însăși lumina este încă un miracol. Unele considerații filozofice au legătură cu acest fenomen iar înțelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri. Alice din țara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei că "merg pe cealaltă cale". De-a lungul timpului toți marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosință din acest izvor.
Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulată Tema oglinzii în poezia franceză, distinge două mari perioade: evul mediu, când oglinda metalică avea dimensiunile feței umane, și romantismul, când oglinda de sticlă capătă statura umană. Autorul studiului descoperă și unele coincidențe care îl determină să-și pună întrebarea dacă tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate și claritate. Între cele două epoci de cultivare asiduă a temei oglinzii a existat un interval de trei secole "clasice" în care oglinda este reflectată în literatura franceză doar în scurta perioadă a barocului.
În poezia românească, mitul oglinzii ocupă un loc central și apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa oglinda este prezentă deseori într-o perspectivă cosmică. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spații și de a transpune ca un obiect de apropiere. Lentilele nu există sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de reflecție ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distanțe enorme, atât spațial cât și temporal.
Cât știa Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Călinescu spunea că: "Eminescu nu era însă, hotărât, un om de știință și nici măcar un cunoscător sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate.". Totuși, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa. Eminescu, "sfântul preacurat al ghiersului românesc" cum îl numește Tudor Arghezi, este conștient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplică și le găsește în fiecare obiect luminat din jurul său.
Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar și luna, marmura, gheața și, desigur, oglinda propriu-zisă. În același timp poetul vizează și lumi duale, simetrii și asimetrii, jocuri de umbre și lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor și idealurilor tinerești poetul s-a exprimat prin tonalități majore, culori vii și lumini curate. Poezia tinereții - tânjind după bucuria clipei de dragoste și împlinirea iubirii desăvârșite - abundă de vegetație și veșnice sclipiri de ape. Prezența constantă a apei în ipostaza de lac sau izvor este caracteristică acestei perioade. Apa joacă un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fină și tremurătoare în întunericul pădurii, și unul sonor, de acompaniament al stărilor sufletești.
Lacul reprezintă probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia lui Eminescu. Cu apa sa liniștită, el participă în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: "În lacul cel verde și lin / Resfrânge-se cerul senin," (Frumoasă-i - 1866). În Crăiasa din povești apa aduce alte virtuți plastice: "Lângă lac, pe care norii / Au urzit o umbră fină, / Ruptă de mișcări de valuri / Ca de bulgări de lumină...". La fel și în Lacul: "Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă".
Lacul sclipește adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagăn al întregului univers: "Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare;" (Freamăt de codru - 1879). Stelele nu se văd întotdeauna pe cer, ci direct pe pământ, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului: "Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri," (Revedere - 1879). Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate reflecta și zâne: "În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce / Părea că vede zâne cu păr de aur roș." (Codrul și salon).
Ce este mai potrivit decât un lac pentru a oferi imaginea oglindită a unui castel? "În lac se oglindă castelul. A ierbii / Molatece valuri le treieră cerbii." (Diamantul nordului - Capriccio). Conform unui principiu care spune că drumul razei de lumină nu depinde de sensul ei de propagare, cunoscut în fizică sub denumirea de principiul reversibilității drumului razelor de lumină, imaginea poate fi privită ca izvor și invers, izvorul ca imagine. Eminescu oferă rețete proprii cu privire la magia apelor unui lac. Pentru a întrevedea un chip e nevoie să privești cum apa se scurge în cercuri, sugerând unde subtile, în special apa lacurilor, mereu limpede și curată, purtătoare permanentă a minunatei proprietăți de a oglindi lucrurile: "Ca să vad-un chip,se uită / Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul/De-un cuvânt al sfintei Miercuri"(Crăiasa din povești-1876).
Refracția luminii este un fenomen des surprins în poezia eminesciană. Cerul se răsfrânge în apa lacului până în adâncul acestuia: "Ca cerul ce privește-n lac / Adâncu-i surprinzându-l." (Să fie sara-n asfințit - 1882). Luceferii din ceruri sunt prieteni ai iubirii poetului la care sunt părtași împreună cu undele lacului: "Din cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii noastre / Și undelor pe lac." (Din cerurile-albastre). Lebăda, asociată uneori cu lacul, plutește pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu niște oglinzi: "Aripile-i albe în apa cea caldă / Le scaldă, / Din ele bătând, / Și-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde / Le întinde: / O barcă de vânt." (Lebăda).
Așa cum susține Slavici, poemul Scrisoarea IV (1881) a fost inspirat de lacul de lângă castelul Oteteleșanu, la care ieșea poetul cu Maiorescu, Slavici și alții. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva izvoare domolite în fântâni și mici cascade. În prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre și lumini întâmplate între castel și lac, în mișcări molcome tăiate de lebede pe unde, în respirarea apelor. Luminile lunii sunt însoțite de sunete delicate, apele, pădurile și luceferii participă la aventura îndrăgostiților porniți în plimbarea liniștită pe lac. Razele prin care se petrece refracția luminii prin undele lacului poartă cu ele veșnicia imaginii: "Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. / Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi, / Dând atâta întunerec rotitorului talaz.".
Dualitatea imaginii pe care o reprezintă oglinda este întâlnită aproape pretutindeni. Deși dincolo de oglindă se află o lume virtuală, ea este simetrica lumii reale în care trăim iar imaginea reflectată este adeseori cea care ne arată exact așa cum suntem, dar ne oferă și perspectiva unei construcții noi. Shakespeare spunea într-un sonet: "Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume, ...".
Veșnicul prieten al poetului, izvorul lui Eminescu este și el un obiect al reflecției luminii, prin care îți poți afla imaginea proprie prin oglindire: "Și Narcis văzându-și fața în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. / Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu ochii mari, sălbateci se privește în oglindă, / Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume / Și fiindu-și sie dragă cum nu-i este nime-n lume..." (Călin - file din poveste - 1876). Izvorul participă direct la împlinirea iubirii, îmbiind el însuși iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-și admira frumusețea și a-și reflecta visătoare sentimentul: "Se întreabă trist izvorul: / Unde mi-i crăiasa oare? / Părul moale despletindu-și, / Fața-n apa mea privindu-și, / Să m-atingă visătoare / Cu piciorul?". În poemul Freamăt de codru (1879), izvoarele pot fi și zgomotoase, dar soarele, ale cărui raze pot pătrunde undele acestuia, îmbie la o plăcută imagine de vis: "Din izvoare și din gârle / Apa sună somnoroasă; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioasă / Se azvârle".
Apa, din orice sursă ar proveni - izvor, râu, lac, ploaie - apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care deține proprietatea de oglindire. Lucirile argintii ale acesteia sunt completate de culori intense. Trecerea de la o imagine la alta se face treptat, într-o cadență care inspiră liniștea și apăsarea, atenuate de culori îmbietoare. De exemplu, floarea de tei - cu sugestia căderii ei în ploaie - face trecerea de la sclipirea argintie la un vegetal colorat. De altfel, ea e o prezență aproape permanentă în poezia eminesciană de tinerețe, sugerând elemente coloristice, dinamice (căderea și troienirea) și olfactice.
În Egipetul (1872) legenda bătrânului fluviu este purtată în timp mereu împreună cu oglinda: "Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară / Către marea liniștită ce îneacă al lui dor", iar magul privește, într-o oglindă de aur, cerul care îngrămădește mii de stele. Deși mic în raport cu dimensiunile cosmice în care se integrează, magul scrutează căi tainice, iar cu varga sa fermecată trasează drumuri descoperite numai de el, sâmburele lumii, frumusețea, bunătatea și dreptatea: "În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur, / Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, / Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. / El în mic privește-acolo căile lor tăinuite / Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite: / Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun". În lungile unde ale Nilului se reflectă tulburate stelele, în timp ce luna argintește frumusețea întregului Egipt antic. E nevoie de o suprafață netedă și lucioasă dar și de o sursă de lumină pentru ca proprietatea de reflectare să se întâmple.
Argintul este considerat metalul cu cele mai bune proprietăți de reflectare: "Dar ș-acum tulburând stele pe-ale Nilului lungi unde, / Noaptea flamingo cel roșu apa-ncet, încet pătrunde, / Ș-acum luna argintește tot Egipetul antic". Tot o oglindă dinamică, purtătoare de magie, întâlnim și în poemul Diana: "În cea oglindă mișcătoare / Vrei să privești un straniu joc".
Noțiunea de simetrie este strâns legată de oglindire. O structură este simetrică dacă rămâne neschimbată atunci când o reflectăm într-o oglindă obișnuită. Aceasta se distinge de o structură asimetrică prin aceea că poate fi suprapusă peste oglindirea ei. Pentru a deosebi două forme gemene ale unor obiecte asimetrice se obișnuiește să li se atribuie denumirile de "dreaptă" și "stângă". Cu toate că acestea sunt foarte diferite, oricât le-am cerceta sau le-am măsura nu vom putea descoperi la una vreo proprietate pe care să nu o aibă și cealaltă. Acest paradox l-a intrigat pe Immanuel Kant care a spus: "Ce poate semăna mai mult cu mâna mea și să fie mai identic în toate privințele, decât imaginea ei în oglindă? Și totuși nu pot să pun mâna pe care o văd în oglindă în locul originalului ei".
Un fluviu cu apa sa limpede poate deveni un uriaș cumul de oglinzi, care fixează pe o suprafață extinsă imagini astrale, iar stelele, privite ca niște icoane, se prelungesc prin refracție până în fundul apei. Imaginea se transpune mirific și inversată, ca și cum ai privi întreaga bogăție a cerului prin prisma apei limpezi a fluviului. Viața însăși poate părea mai inconsistentă, mai asemenea substanței visului. Vastul poem eminescian Memento mori, publicat postum, oferă spiritului prea refrexiv al eroului un șir de tablouri grandioase ale marilor civilizații antice și ale unor momente din istoria mai apropiată, întoarse în neant fără explicație, prin simetrii și asimetrii, fără sens, fără urmă, prilej de dureroase comentarii asupra lipsei de finalitate a lumii: "Iară fluviul care taie infinit-acea grădină / Desfășoară-în largi oglinde a lui apă cristalină, / Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc și pier; / Pe oglinzile-i mărețe, ale stelelor icoane / Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, / Cât uitându-se în fluviu pari a te uita în ceri".
În același poem, același fluviu devenit al cântării, care străbate în drumul său codri semeți și luminează ca o oglindă uriașă formând un lac gigantic, lumina întreagă a zilei umple și desăvârșește natura. Claritatea imaginii este într-atât de reală, încât până și culorile se pot vedea pe fund: "Prin pădurile de basme trece fluviul cântării / Câteodată între codri el s-adună, ca a mărei / Mare-oglindă, de stânci negre și de munți împiedicat / Ș-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare / Curge aurul tot al zilei și îl împle de splendoare, / De poți număra în fundu-i tot argintul adunat".
Ochiul uman distinge cu ușurință lucrurile pe care le privește. Totuși, două puncte alăturate nu se mai văd separate cu ochiul liber dacă distanța dintre ele este mai mică decât cinci miimi de milimetru. Aceasta reprezintă distanța dintre două elemente fotosensibile ale retinei. Dar tot ochiul omenesc suportă o anumită sensibilitate la culori, numită sensibilitate spectrală relativă. El prezintă o sensibilitate diferită pentru culori diferite, adică pentru diferite lungimi de undă ale radiației luminoase. De exemplu, este știut că el are sensibilitatea maximă pentru culoarea verde. Însă bogăția de culori este un factor care caracterizează deseori frumusețea. În Memento mori, râul este argintiu și capătă proprietăți magice de a reflecta prin oglinda lui plană, la lumina lunii, culori și umbre de neasemuit, peste care natura își revarsă întreaga frumusețe: "Pe când greieri, ca orlogii, răgușit prin iarbă sună, / De pe-un vârf de arbor mândru țes în nopțile cu lună / Pod de pânză diamantină peste argintosul râu, / Și cât ține podul mândru, printre pânza-i diafană, / Luna râul îl ajunge și oglinda lui cea plană / Ca-ntr-o mândră feerie strălucește vioriu."
Marea, cu valurile ei, întruchipează un izvor de nemărginită oglindire, mai cu seamă sub influența razelor luminoase ale astrului nopții - luna - o întreagă lume reflectată până în imaginarele ei adâncuri: "Adânca mare sub a lunei față, / Înseninată de-a ei blondă rază, / O lume-ntreagă-n fundul ei visează / Și stele poartă pe oglinda-i creață." (Adânca mare - 1873). Însă marea participă cu undele ei și la imaginea cosmică reflectată în mintea umană căreia nu i se dezvăluie toate tainele universului: "Oricâte stele ard în înălțime, / Oricâte unde-aruncă-n față-i marea: / Cu-a lor lumină și cu scânteiarea / Ce-or fi-nsemnând, ce vor - nu știe nime." (Oricâte stele...). Reflectarea prin raze poate transpune murmure și gânduri, dureri și mângâieri: "Iar râul suspină de blânda-i durere / Poetic murmur / Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere / Fantastic purpur;" (O călărire în zori).
Valul deține de asemenea proprietăți magice de a reflecta ceea ce este aproape de el. Dumbrava de pe mal este, în poemul Frumoasă-i (1866), chiar obiectul reflectat: "Dumbrava cea verde pe mal / s-oglindă în umedul val".
În amurgurile liniștite luna răsare permanent și se reflectă dintotdeauna în apă. La acest eveniment diurn, de umbre și lumini magice, participă întreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un tremur simetric al imaginii reflectate: "Să fie sara-n asfințit / Și noaptea să înceapă; / Răsaie luna liniștit / Și tremurând din apă." (Să fie sara-n asfințit - 1882). Stelele sunt privite adesea ca niște icoane care străbat aici, aproape, lângă noi, pe suprafața apei plane, luciul acesteia și se refractă până în fundul ei: "O stea din cer albastru / Trecu a ei icoană / Din fața apei plană / În fundul diafan..." (Lectură).
În cuibarul rotit de ape, mai degrabă din undele apelor liniștite decât de pe cer, luna veghează în permanență: "Și sărind în bulgări fluizi pe pietrișul din răstoace, / În cuibar rotit de ape peste cari luna zace." (Călin nebunul).
După anul 1877, obosit și dezamăgit de loviturile vieții și de neînțelegerea societății contemporane lui, Eminescu construiește armonii poetice noi, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțare. Poetul devine mai complex, iar decepțiile din dragoste îl copleșesc și îl marcheză pentru totdeauna. "Cum s-ar putea reda portretul umbrei și al timpului neisprăvit?" se întreabă Tudor Arghezi la construirea unui portret al poetului. Și tot el adaugă: "Câteva reflexe e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile." În această ultimă perioadă a creației eminesciene se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare și o fixare de contururi apăsate. Luminile se sting, culorile încep să pălească. Apar pe rând "oceanul cel de gheață" (De câte ori, iubito...), "bolta alburie", "luna cea galbenă - o pată" nu mai are strălucire, "Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!" (Trecut-au anii...). Toamna metaforică, ca anotimp al sfârșitului, apare des: "O toamnă care întârzie / Pe-un istovit și trist izvor;" (Te duci...). Marmura slujește acum ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumuseții înghețate, ireale, fantomatice parcă: "Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară..." (Nu mă înțelegi), "Din încrețirea lungii rochii / Răsai ca marmora în loc" (Atât de fragedă), "Din valurile vremii, iubita mea, răsai / Cu brațele de marmur..." (Din valurile vremii...), "...chip de marmură frumos" (Te duci). Marmura apare din ce în ce mai des cu atributele ei de material - rece, friguroasă, de gheață - sugerând o atmosferă specifică poeziei de renunțare sau tragică evocare a dragostei stinse: "O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, / Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mă lasă a petrece / Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi." (Sonete).
În Înger și demon (1873), plenitudinea umbrei unei copile îngenuncheate poate fi asemuită cu reflectarea. Umbra poate reflecta la rândul ei, ca o apă lină sau o marmură curată. Portretul umbrei este redat în totalitatea lui, mai expresiv decât însuși obiectul. În acest poem există o vorbire prematură despre marmură, ca despre un material curat, nu neapărat rece și respingător așa cum îl va vedea poetul în ultimii săi ani de creație: "Pe un mur înalt și rece de o marmură curată, / Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină, / Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină - / Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată".
Gheața are și ea proprietăți de oglindire, chiar dacă numai asemănarea este cea care sugerează acest lucru: "Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheața se-ntinde / Asemeni oglinzilor" (Colinde, colinde).
În basmul liric Călin împlinirea dragostei se manifestă pregnant în chipul fetei. Nunta se pecetluiește și se petrece solemnă la marginea lacului, peste care luna se răsfrânge ca în cuibarul apelor primordiale: "în cuibar rotind de ape, peste care luna zace". Poemul de inspirație folclorică are un final de dragoste care constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creație erotică. Întunericul tainic și strălucitor al pădurii de argint, lucirile apei și lunii, florile albastre, văzduhul tămâiat, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat și Zburător. În Gazelul de început al poemului Călin - file din poveste imaginea iubitei devine mai frumoasă dacă este contemplată într-o oglindă: "E iubitul care vine / De mijloc să te cuprindă / Și în fața ta frumoasă / O să ție o oglindă, / Să te vezi pe tine însăți / Visătoare, surâzândă". Oglinda poate reflecta și imagini mai puțin plăcute, dar care trebuie neapărat descoperite pentru a te vedea pe tine însuți: "Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, / Și-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte". Un perete de oglinzi poate împlini visul de iubire al frumoasei prințese: "Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător / Și strângându-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor... / Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi, / Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz...".
Scrisoarea I (1881) îl expune pe poet într-o perspectivă cosmică în care se mișcă cu o nespusă liniște și stăpânire în diferite momente. În primul moment el se plasează în obișnuita încă din tinerețe perspectivă lunară, identificânu-și raza propriei vederi cu raza lunii, sau folosindu-se de aceasta ca de un reflector cu care pătrunde în viața oamenilor de pe pământ, surprinzându-i în ocupații care caracterizează câteva tipuri umane, fundamentale: parazitul elegant care își caută în oglindă înfrumusețarea chipului nesuferit de lumea din jurul său ("Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,..."), apoi înțeleptul sau istoricul ("Altul caută în lume și în vreme adevăr"), neguțătorul, și, în sfârșit, dascălul, savantul, astronomul, un erou a cărui soartă o deplânge. În medii omogene și izotrope, lumina se propagă în linie dreaptă. De aceea e nevoie de un cer senin și de liniștea absolută a nopții prin care transpare raza lunii. Geneza lumii e un nou prilej de ridicare a poetului în amețitoarea perspectivă cosmică. Există uluitoare sugestii sonore de mișcare a sferelor: tristețea infinită a sfârșitului, colorat aproape omenește, descrierea dispariției luminii, căderea astrelor din ritmul universal. Oglindirea poate avea însă un sens mai larg. Ecoul poate fi uneori considerat drept o oglindire a sunetului, iar melodiile pot fi asemuite cu niște tonuri ordonate în lungul dimensiunii unice a timpului. Martin Gardner și alții au oferit numeroase demonstrații și exemple detaliate în care arta, în general, reflectă construcții la baza cărora se află fenomenul de oglindire.
Târziu, în ultimile clipe ale creației sale artistice, Eminescu revine asupra oglinzii ca obiect uzual care reflectă, asemeni ochiului uman, aproape până la absorbție totală, frumusețea desăvârșită a iubitei: "De-al tău trup el se pătrunde, / Ca oglinda îl alege - / Ce privești zâmbind în unde? / Ești frumoasă, se-nțelege." (Lasă-ți lumea - 1883).
Reflectările în oglindă sunt atât de puternic integrate în viața noastră de toate zilele, încât avem impresia că le înțelegem complet. Cu toate acestea, numeroși oameni nu mai știu ce să răspundă când sunt întrebați: "De ce inversează o oglindă stânga cu dreapta, dar nu și susul cu josul?". Întrebarea stârnește cu atât mai multă confuzie, cu cât este ușor să construim oglinzi care să nu inverseze stânga cu dreapta. Platon, în Timeu, și Lucrețiu, în Despre natura lucrurilor, descriu o astfel de oglindă confecționată dintr-un dreptunghi de metal lustruit, căruia i s-a dat o formă ușor concavă. Dacă vă uitați într-o astfel de oglindă, vă veți vedea fața, așa cum o văd ceilalți. Oglindirea unei pagini tipărite poate fi și ea, într-o astfel de oglindă, citită fără dificultate.
La întrebarea de mai sus se poate răspunde oarecum pe baza razelor luminoase și a principiilor optice. Simplul fapt că putem distinge dreapta noastră de stânga noastră implică o asimetrie a sistemului perceptiv, cum a remarcat Ernst Mach în 1900. Suntem, astfel, până la un punct, o minte asimetrică sălășluind într-un corp cu simetrie bilaterală. Eminescu surprinde clar asemenea detalii în poezia care avea să-i înlocuiască sublim mai târziu propriul său nume, Luceafărul: "Și din oglindă luminiș / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închiși / Pe fața ei întoarsă.". Acest poem de simbolistică mitologică și filozofică este atât o dramă a renunțării la dragoste, cât și o dramă a cunoașterii. El tinde la explicarea sorții nefericite a geniului în lumea contemporană poetului, înfățișat în forma atât de familiară lui Eminescu, aceea a basmului. Concluzie a vieții și gândirii eminesciene, poemul e cu atât mai tragic cu cât realizează răsturnarea ierarhiei valorilor din opera tinereții. În acest poem oglinda participă la întregirea a două lumi diferite, oferind șansa unei iluzorii apropieri: "Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă".
Mistuit de o arzătoare iubire pentru o "preafrumoasă fată" de împărat, Luceafărul, în ciuda deosebirii de natură dintre ei, pătrunde prin întrupări succesive în viața și sufletul ființei pământene, iar fenomenul se petrece prin intermediul oglinzii. Comentând acest poem-oglindă, George Călinescu, în "Studii eminesciene - 75 de ani de la moartea poetului", publicat în anul 1965 de Editura pentru Literatură, spunea: "Cele patru strofe care zugrăvesc cum cel menit să fie pură oglindă lumii contemplă pe fata de împărat în oglindă, sunt prilej nu numai de a observa o măiestrită tranziție de la static la dinamic, dar și de a întrevedea într-acest ansamblu de fantastic adevărul viziunii plastice".
Hyperion e readus la realitatea abstractă și solitară a existenței lui în finalul poemului, explicând această cunoaștere a deosebrii celor două lumi: "Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.". Conștiința apartenenței la o lume superioară prin cunoașterea rece a adevărului absolut e de data aceasta slaba compensație a renunțării la patima fierbinte și ispititoare a vieții pământești, a înfrângerii în dragoste.
Oglinda poate fi folosită la măsurarea urâțeniei, dezamăgirii, nefericirii. E de ajuns să te privești într-o oglindă atunci când simți aceste stări: "Când îți trec prin minte acestea, copilă, / Te uiți în oglindă și îți plângi de milă;" (Viața). Nu mai puțin adevărat este și faptul că oglinda reprezintă obiectul în fața căruia s-au scos de-a lungul timpului cele mai multe suspine. Ea este martora multor vise care se petrec adeseori chiar în fața ei: "Ci tânăra speranță în haină de mister / Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări!" (Lumina).
"Oglinda-ți spune farmecul cum trece", ne spune Shakespeare într-unul din sonetele sale. Indiferent de metamorfoza lucrurilor și a oamenilor, oglinda este același rece și neiertător obiect care ne "spune" cum arătăm în realitate. Dacă lumea pare doar a se transforma, în trecerea ei se opune oglinda care reflectă totdeauna realitatea ca o făclie care ne însoțește permanent în curgerea noastră: "Oricât se schimbe lumea, de cade ori de crește, / În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găsește: / Căci lumea pare numai a curge trecătoare / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare." (Ca o făclie).
Ochii femeii iubite pot reflecta întreaga viață. În ei se regăsesc liniștea deplină și fericirea absolută: "Părea c-așteaptă s-o cuprind în brață / Și fața mea cu mânile s-o ieie / Ca să mă pierd în ochii-i de femeie. / Citind în ei întreaga mea viață." (Părea c-așteaptă...).
Realitățile pot apărea uneori întoarse pe dos. Luna, deși izvorul ei veșnic este întunericul, nu răsare totdeauna pe cer, ci uneori își face apariția direct din ape, inundând totul cu lumină și multiplicând la infinit undele în care se revarsă: "Deodată luna-ncepe din ape să răsaie / Și pân' la mal durează o cale de văpaie. / Pe-o repede-nmiire de unde o așterne / Ea, fiica cea de aur a negurei eterne." (Sarmis). Același astru are proprietăți magice de a aluneca neobservat, putând deveni chiar cadoul minunat ce poate fi oferit iubitei: "Cum nu sunt ca ea, / Ca să mă strecor, / Drept oglinda ta / Să cobor!" (Ochiul tău iubit). Tot luna poate fi și o oglindă a marilor suprafețe terestre. Lanurile bogate pot fi văzute chiar pe suprafața astrului. Iată o inversare de roluri între lună și lac, acesta din urmă având și funcția de acompaniament sonor: "Și verzile lanuri se leagănă-n lună, / Și lacuri cadența cântărilor sună." (Diamantul nordului - Capriccio). O frunte gânditoare poate fi privită metaforic ca o mare oglindă a lumilor senine și virtuale: "Și-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi." (Cum universu-n stele...). Despre toate aceste inversiuni George Călinescu afirma la un moment dat: "...puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors și fără fund, este enormă și împiedică pașii tereștri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creșteau ca nalba, acoperind și colorând priveliștea orizontală..."
Din punct de vedere fizic o imagine se numește reală, atunci când ea se obține din intersecția razelor de lumină, și virtuală, dacă se obține din intersecția prelungirilor acestor raze. Lumea poate fi transpusă printr-o proiecție de pe zăpadă direct pe cer, acesta din urmă având și el proprietatea de a răsfrânge și zugrăvi umbre, culori și mișcări de tot felul. În Călin nebunul poetul reușește să reflecte realitatea în acest mod, ca printr-o proiecție pe un gigantic și tulburător ecran: "Lumea iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă, / Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă / Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută, / Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută".
În legătură cu sfârșitul tragic al poetului care a cântat și încântat atât de frumos oglinda, Garabet Ibrăileanu, în Studii literare, a afirmat că "...poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern și că, geloasă de propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrânt atât de încântător."
Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, în care spațiul și timpul capătă o puternică coloratură afectivă. Universul are dimensiunile cele mai stranii, de aceea poetul ni-l înfățișează adesea ca pe un joc etern de lumini și umbre, o imensă oglindă în care fiecare dintre noi ne putem regăsi în întregime ori de câte ori dorim să ne privim în ea.
În Eminescu și eternitatea discursului liric, Romul Munteanu spune: "Eminescu este, fără îndoială, un poet al privirii. Dar între el și «lumea de piatră» apar tot felul de obstacole care opacizează «oglinzile lumei». Când între eul receptor al scriitorului și «bolta lumii» nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca «munți de neguri», «neguri de argint», «gene de nor», «Însetata lor viață prin ceață», Eminescu devine un poet al privirii neiertătoare. Când poetul vede visul ce se destramă, realitatea apare oribilă și necesitatea voalării elementelor referențiale, ostile visului luminos, se împlinește cu ajutorul poeziei."
Prin tulburătoarea sa viață cât și prin întreaga sa operă poetică, Eminescu ne-a fost, ne este și ne va rămâne o veșnică și luminoasă oglindă.

Petre Rău - august, 2002