...Știu că o parte a sălii este scandalizată. Acum, recunoașteți deschis: dacă pe afiș ar fi fost scris că tema prelegerii de astăzi este viermele, câți dintre dumneavoastră ne-ar fi bucurat cu prezența? Dar să știți că nu am mințit, viermii sunt fluturi, până la urmă...
         Dați-mi voie să vă spun că o dată li se va face dreptate, viermilor. Fără ei nu ne-am mai bucura de minunea numită fluture. Aceste nestemate ale văzduhului, care ne încântă privirile în timpul anotimpului cald, sunt urmașii direcți ai viermilor. Nu ar putea exista unii fără alții, așa cum sufletul pur și desăvârșit al celor care vor avea parte de Rai nu poate exista fără urâciunea din carne numită Om.
         Așadar, haideți să discutăm puțin despre viermi. Voi căuta să vi-i descriu cât mai puțin scârboși – deși teamă mi-e că voi avea dificultăți... Nici mie nu-mi plac viermii. Cine dorește, poate urma exemplu doamnei care tocmai părăsește sala în grabă...
         Buun. Deci, pentru cei rămași, să creăm un cadru convențional în care să putem descrie cât mai plastic viermele nostru. Așa cum un fluture nu este niciodată mai frumos, mai delicat, mai colorat decât pe fundalul unei pajiști înverzite, acel verde pur al primăverii, tot așa viermele nu poate fi descris în toată grozavia lui decât în miezul unui fruct. Să zicem a unei cireșe – organice, binînțeles.
         Să ne închipuim pentru o clipă niște cireșe din acelea pietroase, de un roșu închis, aproape negru-vișiniu. Care să te vă îndemne să-i atârnați la urechi, redevenind copii, înlocuindu-vă cerceii din aur atârnați acolo de mama, făarăa să vă întrebe... Bucuria de neuitat a copilăriei! Bucurie cu atâit mai mare cu cât cireșele sunt de furat! Gândiți-vă numai la Creangă. Nică al lui va fura cireșele mătușii cât timp va mai exista un singur român pe lume!
         Și gustul lor, ah, gustul! Să le arunci în gură și să le zdrobești între limbă și cerul gurii, pentru a simți întreaga minune a naturii, întreaga aromă a verii. Și, atunci când, cu ochii închiși, aștepți ca minunea să aibă loc, simți pe limbă scurgerea vâscoasă și scârboasă a pastei infecte produse de vierme... Da, desigur că vă scuz. Toaleta este pe dreapta, cum ieșiți din sală...
         Așa. Această experiență cutremurătoare, trăită de fiecare dintre noi, ne-a învățat ceva: înainte de a arunca cireașa organică în gură; de obicei o rupem în două pentru a ne convinge că viermele nu este acolo... Știm că frumusețea desăvârșită a fructului poate aascunde în ea limbricul acela alb și scârbos... Da, toaleta pentru dumneavoastră este pe stânga...
         Dar să știți că acel vierme, atât de urât de noi toți, nu are nici o vină. Așa i-a fost lui dat, așa l-a creat Cel Sfânt. El nu posedă liber arbitru ca noi, oamenii, nu își poate alege singur soarta... Fluturele, frumosul fluture diafan și colorat poposește într-o zi de primăvară însorită pe o floare imaculatăa de cireș și lasă câteva ouă. Se scutură floarea, la ceasul hotărât de timpuri și destin, și în locul ei rămâne o bacă. Nimeni nu bănuie că în miezul acestui fruct în devenire sunt câteva ouă, ducând în ele amintirea fluturelui ce nu mai este, dar va să fie. Și, în timp ce fructul crește, se coace, se pârguie, ouăle clocesc. Din ele va ieși cândva un mic viermișor, atât de mic încât nu este încă vizibil ochiului omenesc. Dar el este acolo! Și începe să mânce. Și mâncă, și mâncă... cu o lăcomie fără asemănare – neîntâlnită decât la unii oameni... Și crește, și crește...
         Dacă va avea noroc, fructul vlăguit de energie, ronțăit pe dinăuntru, va cădea într-o zi ploioasă, cu vânt. Viermele atunci va părăsi casa provizorie și se va ascunde în pământ, transformându-se în pupăa. Din ea, într-o primăvară, un nou fluture va relua ciclul... Fără de noroc, viermele vă sfârși mâncat de păsări, uneori, dar mult mai des în stomacul unuia dintre noi, zdrobit cu furie și scârbă sub talpa noastră, sau azvârlit într-o ladă de gunoi – de unde nici un fluture nu va ieși, în veci.
         Ei, dar cum spuneam, aceștia sunt viermi naturali, organici... Ce nu pot eu nicidecum explica este de ce unii dintre noi își iau, folosindu-și libertatea de decizie dată lor de Dumnezeu, rolul de vierme. Nu i-l impune nimeni, ar putea alege să fie fluture, libelulă, pasăre, orice... Dar el se simte cel mai bine exact așa, un vierme. Se vâră în mijlocul societății din care face parte și stă acolo, ascuns. Ca viermele în hrean. Ca viermele în carne. Ca viermele în cireașă! Profită - gratis! – de tot binele pe care îl crează societatea, cu mult efort și cu încă mai multă suferință. Viermele nu suferă, nici nu asudă. Se dă cu cei tari, caută – și de obicei găsește – calea cea mai ușoară... Și mănâncă, oh da, mănâncă! Crește, prinde putere – vlăguindu-i pe cei din jur. Și mai ales, otrăvește!
         Nu se cunosc viermi organici otrăvitori, nimeni nu moare dacă ronțăie vreunul din ei din greșeală. Sunt scărboși și atât. Dar viermii umani crează în jurul lor o miazmă otrăvită, secretă otravă. Invidioși pe cei ce reușesc să dea în pârg, îi roade pe din dos, le roade pământul sub picioare. Îi învăluie în nori otrăvitori de bârfe, le scoate vorbe, le știrbește reputația. Îi distruge, îi ucide – moral. Îi face să cadă în păcat. Pe unii îi otrăvește, corupându-i. Pe alții, mituindu-i. Pe alții îi distruge moral, profitând de slăbiciunile lor.
         Să dăm numai un exemplu. Să zicem că cineva vrea să culeagă o floare. Nu este ușor s-o culeagă, dar respectivul este hotărât să facă orice efort pentru a-și realiza acest vis. Ei, viermele uman are ceva împotrivă. Nuuu, nu pentru că vrea el floarea – ori o vrea, dar nu are chef să facă efortul de a o culege. Așa că mai întâîi încearcă să-i convingă pe toți că el nu dorește floarea. Altfel ar culege-o, bineînțeles... După care încearcă să-l împiedice pe „dușman” (pentru viermele uman toți sunt dușmani, înclusiv frații, părinții, copiii... El n-are rude!) să o facă. Îl sfătuiește pe acesta „amical” să se lase păgubaș, că nu este ceva pentru care merită să riști, să te zbați, să cheltui... Că oricum, este prea dificil, toți știu că este aproape imposibil... Și apoi, este inutil, cine are nevoie de o floare astăzi? Poate că mâine vede singur că ideea de a culege floarea era oricum o tâmpenie... Dacă vede că nu merge (sau doar așa, să ducăa „munca până la capăt”), îl „dă în gât”, dacă este vreo autoritate care îi poate intrerzice culegerea florii.
         Concomitent, se desfășoară și pe alte planuri. Lansează zvonuri în medii că acel „individ” este gata să „ucidă” o biată floare. Mobilizează persoane care în general nu fac nimic, dar îi împiedică pe alții să facă. Își aliază alți viermi – nu că pe ei nu i-ar otrăvii în altă împrejurare, dar deocamdată... Crează atmosferă... „Știți de ce vrea „ăla” să culeagă floarea? S-o dea nevestei lui X! Și mai ziceau că sunt prieteni...” Cu asta doboară două păsări dintr-o lovitură, poate distruge și prietenia dintre X și „dușman”. Unde mai pui că o scoate și pe nevasta lui X în gura târgului...
         Sper că m-am făcut înțeles despre ce fel de viermi vorbesc. Ei nu produc nimic, din ei nici măcar fluturi nu ies. Sunt niște jivine otrăvite, fără rost pe acest pământ – probabil de aceea și există. A lupta împotriva lor este aproape imposibil. Cât timp va exista invidie, aroganță, lăcomie, ură, minciună, lene fizică și în gândire... ei vor fi printre noi.
         Viermii organici trec de la sine în stadiul de pupăa. Se învelesc singuri într-un cocon, și dorm. Probabil se visează fluturi... Viermii umani nu visează decât „scheme”. Ei nu produc, ei distrug. Poate societatea ar trebui să-i transforme în coconi, să-i izoleze, dar sunt atât de greu de descoperit...
         Cum? Aveți o întrebare? Cum să îi descoperim, totuși? Păi, nu vă spuneam?! Cum o să-i descoperim dacă fiecare dintre noi trecem, din câind în când, prin astfel de stadii de viermi? Când dumneavoastră, chiar și eu, am fost, suntem, sau vom deveni viermi... Vă rog, vă rog, nu vă îmbulziți. Toaletele sunt... Cum, nu aveți nevoie de toalete?...

(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediția a II-a)

Nota Redacției:
Acest text explică de ce o parte a comunității refuză să îi spună Profesorului - pe din dos, e drept – altfel decât „Viermele”. Și de ce este destul de rar învitat pe la sindrofii. Sub privirea lui scrutătoare, mai toți își amintesc de „lucrătura” lor din ultimul timp... Simt că li se strică petrecerea...