Prietene , e iarasi toamna afara
si printre atatea umbre nu ti-e bine,
eu ma-nfior si plang in prag de seara
cand ma gandesc prietene la tine... *


Îți scriu, în anotimpul trezirilor miraculoase, scrisoare către nimeni, pe reversul ei.
Oriunde ai fi, din cioburi de iubire tu picură eternul deasupra noastră
și noaptea răspândește vraja farmecelor făcute la răspântie de drumuri.
Pe un cântec străvechi îți scriu memorii din când în când, un dangăt de clopot se aude și-mi șoptești:
e timpul rugăciunii în casa părăsită
eu nu mai știu ce cred și nu mai cred ce știu
dar tu...
Eu m-am introvertit pe credința unei științe a suferinței tridimensionale, am divorțat de idealuri iar decorul
l-am ilustrat cu șansa învinsului
...și bâjbâia prin intuneric ca la o chemare ascunsă, te retrăiesc tristețe și neputință,
colorez cu nuanțe agonice universul dintre mine și tine… plânge pădurea… toamna e aproape.
Mi s-a zădărnicit lumina într-o metaforă pură și am întinat sentimentul...
credeam ca ești dar nici nu mi-am dat seama că retrăiam o viață-n lipsa ta...

Ce pot sa spun?!
Ma inspaimant
la gandul caderii, *

Glasuri aleargă, se încrucișează, se întâlnesc vedenii, poate umblă și ne ating în treacăt doruri și porniri necheltuite încă își caută un adăpost,
toate firele nevăzute ce ne leagă vibrează la trecerea poetului…
O rază de lumină șerpuiește fiorul albastru, amurguri vechi
îmi plâng sufletul ca pe o poveste, pe aceleași crengi ce le frământă vântul.

si ai grija iubite!
de vreo intrebare
sa nu te impiedici,
sa nu cazi... *

Bâjbâi prin întunericul des și orb, strigătul nu te mai ajunge;
dincolo de o anumită poezie a cuvintelor, ele vor să transmită mai mult decât sunt în stare să spun.
Percep consistența aerului și a luminii, decupaje concentrate de reacții și percepții și
tot mâinele va fi un ieri.

...Lasă-mă să mor, odată cu frunzele
căci fecunditatea morții
îmi va dărui primăveri
nesperate! *

Trăiește fiecare zi de parcă ar fi ultima.
Gândul nu moare și barierele sufletului se vor deschide spre cele mai clare ceruri care s-au pictat,
senzație de cenușiu și repetabile descoperiri de sine într-o lume monotonă, fără culoare.

Lumina se naște, trăiește și moare
Durerea învie, se-nalță și doare
Iubirea plutește, se scufundă-n uitare
Oamenii mint … *

Ceață deasupra cetății gândurilor noastre, întunericul zboară spre lumea-i deschisă,
mersul grăbit al zilei îl voi ocroti cu gândul trupului meu.
Îmi pierdusem vorbele și gesturile pe drumul egal al fiecărei zile...
să ne luăm de mână…acum…de mână mergem spre soare, viața are un sens fără nume .

Te chem! te chem...
Ecoul chemării se sparge.
Fără să pot fi oprită *

Nu mă las învins, lupt chiar dacă știu că nu câștig și am atâta nevoie de dragoste!
Viața e irepetabilă în zâmbetul clipei următoare… a venit toamna anotimpul împlinirilor… și pomii sunt goi… speranțe năruite...
Oare nu este nimeni în stare în locul tăcerii să dăruiască dragoste?
Te plăsmuiesc din cuvinte așezate pe buza răsăritului de soare...

…Secunda convertindu-se în ani…
Să fim! în organicitatea clipei să strigăm
că am găsit reversul durerii;
Mă refugiez în tine și dacă
prin impietatea gândului te rănesc
nu mă izgoni și tu, ci plângi *

Pe marginea razei târzii lumea lucrurilor se năruie în încremenire odată cu ea,
doar trupul îți devine tot mai floare fără spini.
Încerc să-ți mângâi adâncul cu creștetul inimii... cumplit e golul singurătății .

Să plec, dar unde?
Să plec pur și simplu… *

Distanța înalță munți, sorbindu-ți cuvintele din culoarea ochilor.
Ai uitat de sărutul palmelor noastre... te plimbi prin cimitire cu crucile răsturnate,
bisericile și-au pus catarg semnul nașterii tale.
Arc de triumf voi înălța în tine sprijinit de umărul meu și-al cerului.

Totul îmi este interzis,
visul, amarul, tăcerea
ca o taină a nimicului… *

Privește cerul în amurguri de verdeață: e vremea visurilor, să te desprinzi de tine,
vibrând în amintirea nepotolită de dorințe; cântec de mai, cireșii sunt în floare...
În orologii, timpul se adună nesocotit de gânduri arse de spovedanii:
târziu nu-i niciodată!

Aș vrea să știu
O rugă a-mplinirii
Să-i spun iubirii - șoaptă
Iar tu să-mi fii - cuvânt. *

Vreau să-mi aduc aminte cum pânza cerului albastru ți-o-nfășuram pe umeri și îmi vâsleai prin suflet în faptul dimineții...
De multă vreme în sufletu-mi negru te așezam icoană în falduri îmbrăcată
și din potir de toamnă cu gustul de gutuie ne impărtășim… cu vorbe în nopțile tăcerii, să înalțe doruri sfinte pe cerul dintre noi...! .

ÃŽntr-o lume de vis
Abisuri găsesc
Strâmtori de-absolut
ÃŽntr-un suflet firesc. *

A venit acum oare acel tainic ceas pe care l-am trăit cu fața mea murdară?
Printre-atâtea clipe, la vremea pârgului de toamnă,
te regăsesc în parfumul fructelor coapte la umbra nopților, ca după ploaie.
Mi te arunci sfios în zborul cerului deschis și îți culeg sărutul și... am tăcut prelung.
Să mai întorc o filă...

Un tablou cenusiu,
Si cerul opac
Miroase a rani
Ascunse in ploi
Simfonia-n apus,
Imi sopteste tarziu
Efemer si umil,
Plecarea din noi... *

Nu simți îmbrățișarea noastră proiectată pe buze?
A învelit-o întunericul
și umbra copacului însingurat de prieteni își caută inima într-o duminică a sinelui, cu brațele foșnind a frunze.
E atât de simplu încât totul e de neînțeles
și mă mir cum mai trec anotimpurile…

Se aude vânt de toamnă.
- Eu vorbeam de nostalgie... Ai cunoscut-o?
- ... Da, păsările! Ele ascund mereu ceva din înalțimi.
- Nu, nu îți vorbeam de păsări!
- Mi-ai aruncat o provocare...
- Oricum nu mai contează. *

Ba contează! Veacurile se vor îmbrăca în mantii albe și se vor scurge, purtând pe brațe lumina…lumina… și din treaptă în treaptă prizonerii acestei lumi poartă
cerul ușă deschisă de-a pururi

te-ntreb...si stiu ca plangi mereu
vazand cum chiar in urma ta,
cad pleoape-stinse-n maini de zeu
stiind atunci cand vei pleca
plecata-n noi voi fi si eu! *

Se topesc anotimpurile în noi și va rămâne doar primăvara pe pleoapele de soare; în somn,
în numele zborului te declar pe veșnicie pământ mușcat de rodul toamnei.
Mi-e dor de tine!

Un joc efemer,de noroc si tradare,
Sa jucam,dragul meu,aceeasi ispita
Intr-o seara de doliu,cernita-n plecare,
Sa jucam azi, la carti,iubirea traita! *

Da, astăzi vom dansa cu amintirile și ne vom simți plini, ne vom scufunda în lacul dragostei chiar dacă e până la genunchi
și vom deschide ferestre spre răsărit.
Îți voi răstigni melancolia, dar îți spun: nimic nu se face fără dragoste, nu păstra pentru tine singura taină a inimii tale, prietena mea! spune-mi mie, numai mie, în taină.
Zâmbetul tău abia schițat îl voi pune în balanța toamnei mele. Să nu-mi scrii pe adresa de mai sus, nu există decât luând totul ca pe un joc, bucuriile sufletelor nu pot fi exprimate niciodată pe cât am vrea .
Te pătrunde uimirea și simți că trăiești.

Zbor înapoi cu aripile închise
Într-o prăpastie a așteptării
Morții de apoi,
Vieții de acum! *

Frântura gândului îți încolțește mintea...
E noaptea deznădejdii, murim spre a renaște, nu te lua după destin!
E timpul să răscolești pământul,
sămânța care-ai pus la rădăcini de veacuri.
La primul ceas al nopții îmi place să te aud cântând, iar serile se vor repeta. Timpul ispitei
nu va mai fi.

Îngălbenite poze într-un album uitat
De suflet și de gânduri
Aduc trecut și sentiment plecat,
În temnițe de-amurguri. *

Și… ți-am privit în suflet ca vorba s-o dezleg; să-mi fi clădit statuie oare fără trup?
Pustiu e gândul, iar pașii mei țărână...
În podul palmei eu te pictez mireasă și...

Nu uita de-a pururi: nimic ne e exterior nouă, poate doar sufletul .



Iubirea e eternă... de milenii este scrisă în liniile palmelor noastre. Este aceeași si mereu alta în fiecare suflet care își înalță aripile către soare într-un vers, într-un gând, într-un sărut al luminii.




Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi.
Ca un crin în mijlocul spinilor, așa este iubita mea între fete.
Ca un măr între copacii pădurii, așa este preaiubitul meu între tineri. Cu așa drag stau la umbra lui, și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.
El m-a dus în casa de ospăț, și dragostea era steagul fluturat peste mine.
Întăriți-mă cu turte de struguri, înviorați-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.
Să-și pună mâna stângă sub capul meu, și să mă îmbrățișeze cu dreapta lui!
Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe căprioarele și cerboaicele de pe câmp: nu stârniți, nu treziți dragostea, până nu vine ea!
Aud glasul preaiubitului meu! Iată-l că vine, sărind peste munți, săltând pe dealuri.
Preaiubitul meu seamănă cu o căprioară, sau cu puiul de cerboaică. Iată-l că este după zidul nostru, se uită pe fereastră, privește printre zăbrele.
Preaiubitul meu vorbește și-mi zice: Scoală-te, iubito, și vino, frumoaso!
Căci iată că a trecut iarna; a încetat ploaia, și s-a dus.
Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării, și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.
Se pârguiesc roadele în smochin, și viile înflorite își răspândesc mirosul. Scoală-te, iubito, și vino, frumoaso.
Porumbiță din crăpăturile stâncii, ascunsă în scobiturile prăpăstiilor, arată-mi fața ta, și fă-mă să-ți aud glasul! Căci glasul tău este dulce, și fața ta plăcută.
Prindeți-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre sunt în floare.
Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui; el își paște turma între crini.
Până la răcoarea zilei, și până la lungirea umbrelor, întoarce-te!… Iubitule, sari ca o căprioară sau ca puiul de cerb, peste munții ce ne despart.
( Cântarea Cântărilor )