Aflandu-se langa biserica Santa Maria degli Angeli, Francisc ii descrie fratelui Leon chipul adevaratei veselii:
“Iata, intorcandu-ma de la Perugia in miez de noapte, ajung aici pe o iarna noroioasa si atat de aspra, incat la poalele rasei se formasera turturi de gheata, care imi lovesc necontenit picioarele, facand sa sangereze ranile pe care le-au provocat. Iar eu, innoroiat, infrigurat si inghetat ajung la poarta, si dupa ce am strigat indelung, vine un frate si intreaba: “Cine esti?”
Eu raspund: “Fratele Francisc”.
Iar acela spune: “Du-te, nu este o ora potrivita de a primi pe cineva, nu vei intra”.
Si in timp ce eu insist, celalalt raspunde: “Du-te, tu esti un amarat si un idiot, nu mai poti veni aici de acum inainte; noi, care si asa suntem multi, oricum nu avem nevoie de tine.”
Iar eu, ramanand tot in fata portii, spun: “Pentru Dumnezeu, primeste-ma in noaptea aceasta”.
Iar acela raspunde: “N-o voi face. Du-te la Cruciferi si cere-le sa te primeasca ei.”
Ei bine, daca eu as fi avut rabdare si nu m-as fi tulburat, iti spun ca aceasta este adevarata bucurie si adevarata virtute si mantuirea sufletului”