Ciudata este viata!Acum esti fericit, acum te cuprind toate nefericirile pamantului ce nu credeai a se alatura de zidurile sufletului tau si sa constati ca sunt asa de insitente si de perseverente incat reusesc sa-ti invadeze cetatea mai devreme su mai tarziu.Te lupti din toate puterile, descoperi resurse de a te impotrivi, ce nu credeai sa le ai, si totusi, reusesc sa te cotropeasca.
Este o lupta continua sa te mentii pe linia de plutire si mi se pare prea nedrept cum o singura veste rea sau un eveniment neprielnic iti rapesc bucuria din suflet pentru zile intregi.Astfel, daca ti-a mers bine si o saptamana intreaga, acea veste are forta sa stearga acea stare de bine intr-o clipa.Insa, cel mai nedrept mi se pare faptul ca reciproca acestei "teoreme a nefericirii" nu se aplica la fel de usor.
Eu nu sunt un scriitor impatimit si nici la cuvinte nu ma pricep atat de bine pe cat mi-as dori, dar simt ca momentul acesta din viata mea ar trebui sa-l imortalizez undeva, pe un colt de hartie, ca peste ani ori sa-l arunc in foc, negru de suparare pentru alegerea facuta, ori sa-l incadrez intr- rama aurita servind drept exemplu copiilor si nepotilor mei, un fel de teorie de viata.
Acum cateva zile, mergand pe drumul meu, am ajuns la acea rascruce de drumuri, pe care cred ca toti oamenii au intalnit-o macar o data in viata, si de atunci am ramas la umbra unui stejar batran pe marginea actualului fir al vietii incercand sa smulg din intelepciunea sa mareata spre a-mi gasi raspunsul la intrebarile ce mi-au adus atata nefericire si framantari cum nu am mai intalnit.
Ma enerveaza rau ca tot bat pasul pe loc, insa in fata mea se arata zeci de drumuri, unele semanand mai mult cu poteci inguste si parca neumblate de picor de om, iar altele se arata mandre si drepte, parca special facute sa ma atraga.Dar sa ma atraga spre ce?Nici un drum nu arata spre ce m-ar purta, iar deasupra planeaza vulturi uriasi, adevarate masini de ucis vise, ma asteapta rabdatori, inca, sa fac alegerea gresita.
Nu am implinit inca douazeci de ani, de un an si jumatate stau intr-un oras ce poate nu ma dorit de la inceput sa-i fiu oaspete, ascunzandu-mi aceasta bine, dandu-mi doar semne subtile, din cand in cand, la care acum gandindu-ma ma fac sa ma intreb cum am putut fi asa de orb?Am trecut in al doilea semestru la o facultate foarte buna, dar rezultatele mele nu ma multumesc nici pe mine si nici pe cei apropiati mie.Am crezut ca primul an va fi mai greu, apoi ma voi acomoda si voi merge din ce in ce mai bine, dar acest "bine" intarzie sa apara si imi este teama ca nu se va arata prea curand, ori poate niciodata urmand acest drum.Am vrut sa prind pasiune pentru facultatea ce am ales-o, dar nici ea nu se arata, iar singuratatea ma copleseste mereu cand ma gandesc la cei dragi pe care i-am lasat acasa, la cei cinci sute de kilometri ce ma despart de ei...
S-au cheltuit multi bani pana acum pe seama mea si foarte multe sperante, si gandul ca mi-am dezamagit familia, iubita, prietenii imi strabate gandul ca o sageata, fara mila, ca o pedeapsa ce o merit cu varf si indesat.Mi-e frica de toate acestea, zi de zi imi sunt prezente in minte, ca si lacrimile din ochi si sunt macinat continuu de ele ca o stanca singuratica in fata vitregiilor naturii ce nu pot fi oprite de nici o forta .Mi-e frica de drumul ce tebuie sa-l aleg mai departe, de viitorul ce nu-si risipeste negura ce-l inconjoara spre ai vedea fata razand deasupra necazurilor sau incatusat de toate alegerile nepotrivite, necugetate si seci.
Unde sa caut?Pe cine sa intreb?Toti imi vor spune ca raspunsul se afla in sufleul meu.As vrea sa fie ca intr-un scenariu de film in care personajul principal are o revelatie si vede totul limpede, clar, isi cunoaste scopul precis si il urmeaza indeplinindu-si destinul.Revelatia va veni si pentru mine sau voi cunoaste mai intai ani buni de frustrare si dezluzii pana imi voi afla calea?Voi rataci ca un cersetor prin desert, fara apa, bucurii, tovarasi, ars de soare, intalnind numai iluzii si furtuni ca ma vor slabi cu fiecare zi ce va trece, doborandu-ma intr-un sfarsit, agonizand intr-o singuratate fara margini?
Mi-e dor de locul caruia ii spun "acasa", de satul meu mic in care se mai ascund dupa fiecare copac, dupa fiecare colt de straduta, zambetele si micile necazuri ale copilariei mele ce le-am lasat in urma si pe care acum vreau sa le revad pentru ca le aud strigatul in mine.Aud glasul dulce si limpede al strazilor largi cu pomii ce au crescut odata cu mine, cu casele vechi, neschimbate parca de vreme, cu chipurile pline de griji, dar inca blande ale batranilor ce-si spun povestile de viata cu glasul tremurand de emotia amintirii.Sunt muritori ca si mine, dar in ochii mei apar ca niste strajeri vesnici ai satului si chiar de se vor stinge candva, amprenta lor planeaza deasupra satului facandu-ma sa nu-i uit prea usor, printre ei aflandu-se si bunicul meu.
Ah!De m-as pricepe la cuvnte, l-as elogia asa cum merita.Sunt tare nerabdator sa-i cuprind cu ochii bucata de cer de deasupra ce pare ai fi rezervata lui dintotdeauna, satului meu.Si sa-i simt in piept suflarea strazii cum imi umple plamanii de libertate si liniste deplina.
Ma gandesc sa dau la Facultatea de Arhitectura.Voi fi doar la treizeci de kilometri de cei dragi si de locul de care, se pare, ca nu m-am putut rupe cu adevarat.Se vor cheltui bani mai putini si n-am sa ma mai simt asa de singur.Cred ca are sa-mi placa mai mult, chiar imi doresc acest lucru, vreau sa ma dedic pentru ceva si acel "ceva" as vrea sa fie arhitectura.Ma consider un om cu imaginatie si poate in acest domeniu as putea sa o aplic cu succes, imbinand utilul cu placutul .Vreau sa recastig increderea ce poate si-au pierdut-o in mine familia, iubita, prietenii si acest lucru l-as putea face luand-o de la capat si punand suflet si pasiune pentru a demonstra ca nu sunt un invins si ca am puterea sa fac ceea ce trebuie, cum trebuie.
Inca mai stau sub stejar cu ochii in coroana lui parca nemarginita, o a doua "greseala" nu cred ca imi poate fi admisa, de aceea trebuie sa aleg cu grija sporita unul din drumuri, iar timpul e asa de scurt ca-i simt respiratia incinsa in ceafa, ma grabeste, spunadu-mi ca el nu asteapta pe nimeni ...
Am sa incerc sa gasesc raspunsul la El.Doamne ajuta!