El a plecat. Ea a plecat.
Amândoi au plecat pe drumuri ce i-au îndepărtat. Au plecat fără să mai știe unul de altul.
Pe drumul ei, strălucea soarele. Pe drumul lui, cădeau frunzele arse ale toamnei.

„ Doamne, m-am rătăcit. Sunt atât de singur și atât de inutil. Mă prăbușesc în viață ca o frunză purtată de vânt prin locuri în care n-ar vrea să fie. Care-i rostul meu în viață? Știu. Drumul acesta plin de spini și lacrimi.”

Ei au plecat într-o dimineață, când soarele zâmbea ultima oară iubirii ce-și scutura frunzele în vântul toamnei.

„ Doamne, aș vrea să fiu fericită. Nu cer decât un pom în care să rodesc iubire.”

Ei au plecat și roua cerului uda pământul gol, mormântul plin de amintiri, din care au crescut spini.

„ Doamne, nu mă mai regăsesc. De ce sunt atât de trist? De ce mă împiedic și nu mai știu ce să fac?”

Au plecat. Vorbele au tăcut. Și-n noaptea plină de stele, ei nu se mai cunoșteau.

„ Doamne, viața e frumoasă, nu? Eu am vrut să fie bine, dar cu ce am greșit?”

A plecat. Câte lacrimi cad pe obrajii lui; câte raze de soare mângâie obrajii ei?

„ Doamne, de ce nu știm să ne iubim?”

„ Doamne, vreau fericire.”

„ Doamne, nu mai vreau nimic.”

„ Doamne, vreau un pom în care să rodesc iubire.”

„ Doamne, vreau tăcerea nopții.”

„ Doamne, fă-mă cea mai frumoasă soție.”

„ Doamne, învață-mă să zbor.”

„ Doamne, învață-mă să fiu mamă.”

„ Doamne, să nu mă părăsești și Tu.”