Care crezi că sunt proporțiile fanteziei?

Într-o dimineață m-am trezit cu capul vâjâind de idei. Nu le puteam liniști. Anticipam o zi de paradă, pentru care cavalcada gândurilor era un soi de car triumfal.
Și atunci am simțit nevoia să-mi pun întrebări, fără dorința de a afla răspunsuri.

De ce nu m-am născut Cleopatra? Dacă aș fi gândit Cleopatra înainte de a mă naște m-aș fi aflat acolo, printre nisipuri și piramide?
Apoi mi-am închipuit un nor și-am realizat că norul era deja acolo. Poate efectul să preceadă cauza? Nimic empiric, poate că de aceea mă împiedic, deoarece supraconștient știu că voi călca strâmb. Sinapsele culturale alcătuiesc un tot, o plasă, în care acest predeterminat poartă un nume: real.

Plouă. Privesc într-o baltă, picurii cad și fac cercuri. Cercurile au existat întotdeauna în baltă încă dinainte ca picurii să cadă; fac parte din substanța apei, care poate avea orice formă și orice culoare. În vid e o sferă: fiecare picătură de apă e o sferă. Trilioane de litri de sfere se varsă în fiecare secundă în râuri. Trilioane de sfere se coagulează în fiecare milisecundă în spațiu... așa gândim noi. În acest fel fiecare creier construiește o secvență de univers : fâșii de universuri se întretaie realizând panoramic iluzia –oglindă a spațiului.

Un copil ținea într-o zi o piatră în mână. A pus-o apoi într-o cutie și a început să se gândească la ea: piatra mea este în cutie; cutia ei este în această cameră; camera mea este în casa mea; casa mea este într-un oraș; orașul la rândul său este într-o țară; țara aceasta este pe un continent ; Europa e un continent și este pe Pământ ; Pământul e în Cosmos; Cosmosul e....undeva ...la fel ca celelalte trebuie să se afle la rândul său undeva! Și atunci unde se află, așa cum toate se află una într- alta, se întreba copilul? Aveam vreo șapte ani, dar vroiam să caut sursa oricărui lucru, în încercarea de a descoperi lumea.

După mult timp voi fi ajuns pe Jupiter. Vedeam norii cărămizii de pe cel mai înalt munte:Io. Eram acolo pentru divertisment cu cei apropiați; urcasem pe munte pentru a plonja liber, în gol, în norii de cognac care ar fi trebuit să ne poarte pe aripi, ca pe singurul Icar nedoborât.... Marea de nori era infinită. Mă simțeam undeva pe o Arcă a lui Noe, suspendată între cer și nesfârșitul ocean noros : totul începea și se sfârșea acolo în nori și dincolo de ei. Trebuia să sar ,dar nu vroiam să sar. Știam că jos sunt orașe luminate ale oamenilor, care mă vor aștepta să plonjez în ele. Dar nu vroiam să mă arunc: o teamă, una metafizică, ca teama de neant ,dicta minții mele; muntele e iluzia care ascunde taina nimicului; dincolo de nori mai e ceva sau e nimic (deși nimicul nu e), o cădere la nesfârșit, sau sfârșitul evanescent al oricărui vis! Teama de neterminat , teama de ceea ce nu poți imagina, de ceea ce nu poți atinge, teama de acea taină a minții
încarcerată între patru pereți. Conexiunile neuronale formează cei patru pereți: cubul, colivia. Doar atât.

Un univers în formă de cub sfârșind acolo unde se termină și mințile noastre.

Sau o trompetă medievală? Unii vor să-i probeze rezonanța , vor să audă sunetul lui sau al materiei invizibile. Materia ca două lentile bifocale unite într-un punct bazal: lumina și negrul, respingându-se reciproc în oglindă; o circularitate a reflectării, sieșisuficiente. Și -atunci gândesc: ce caută navele noastre de hârtie pe cerul bivalent?
Antonimele creației, antonimele minții:eu și non eu . Un fel de suficiență autoimpusă de sancționarea existenței. Atât !



Unde este ceea ce nu este? Cum sunt construite celelalte antonime? Subconștientul e antonimul meu, din vis. Iar undeva Eu fugind derutată în căutarea limitei celor patru pereți cu nume necunoscute: nesfârșitul , neînceputul , neconceputul, negânditul, necreatul.