Azi am împreunat mâinile în rugăciune și trupul meu a început să tânguie invocații fado, pesemne tu ești chitara cu douăsprezece corzi care îmi injectează himere în vene și cel care îmi desenează acum prin amintiri gustul depărtării. Timpul se fragmentează în arcuiri ample, doliul meu își poartă memoria lanțurilor pe glezne dansând samba, sclavă a pașilor mici încătușați, pe care plantație de năluciri am învățat căderea și ridicarea? În ce răstire și imprevizibil tempo de tango al destinului ne-am aruncat trecutul? Oglindă brutală în doi pe patru între cortine, două forțe antiparalele de aceeași intensitate. Tangoul este al celor care îl dansează, mi-ai spus, și m-am prefăcut replică sacadată și alertă de trăiri și de pași, dorințele începuseră să tremure a spaimă când am simțit gustul de sânge, coridă și paso doble. Aici sunt, mi-ai spus, nu e decât un joc al depărtărilor ca să te pot regăsi, altfel cum ne-am mai recunoaște când născocim idei, e cha – cha, ai spus și ai ridicat curcubee cu brațele, și ai rupt ploi. Mi-ai modelat sărutul piruetă în salsa și arcuirea mea a rămas fără gravitație, atunci am început să merg pe poantele sufletului, tiptil, tiptil, să nu trezesc invidia lui Shiva.
Când a dăruit lumii dansul, i-a pus în mâini o putere fără limte și odată cu ea, dualitatea, forța de a gândi cu trupul și memoria simțurilor, haos total. Și durerea, nostalgia, moartea, tristețea, visul și dorul, le-a pus în fado, răzbunarea divină, sodade.