Nu am mai ținut de multă vreme un jurnal. De data asta nici nu știu dacă voi continua măcar. Nu știu dacă ceea ce scriu poate fi numit jurnal. Mă simt singur. Clișeu. Nu mai pot. Simt că toate mecanismele mele s-au împotmolit. Neuronii mei s-au dizolvat într-o zeamă murdară și împuțită. Nu mai gândesc corect. Am datorii de care nu știu când voi scăpa iar pe următoarele două săptămâni nu mai am nici un ban. Mi-e rușine de toți prietenii mei. Nu cred c-am să pot întoarce vreodată tot binele pe care ei mi l-au făcut. Sunt mic , mic de tot. Păduche. Mă gândesc la sinucidere. Dar mama ? Singurul defect al morții e că ușa se deschide într-un singur sens. Toate mă dor. Viscerele-mi urlă de lene și de neputință. Nu cred că mai am puterea să scap din cleiul ăsta , din vâscozitatea asta fetidă pe care am născut-o ca o armă de apărare. Complexul meu de superioritate e drogul pe care mi l-am turnat picătură cu picătură în ureche , până când fiecare moleculă a mea a încetat să mai zvâcnească. Delirul meu…

Nu știu ce e iubirea. Nu cunosc acel declic al metamorfozei interioare.

Sunt atât de singur și singurătatea asta ucide. Da. Am prieteni.
Am prieteni ? Biete paiațe umplute cu sentimente reciclate , niște caricaturi de oameni. Caractere expirate. Nu iubesc și nu sunt iubit. De ce aș mai trăi ?

Nu plânge. Te-am iubit , proasto. Încă te iubesc. Mi-ai spus că te-ai culcat cu mine doar ca să mă înfrângi. Þi se părea cumva că sunt mai puternic decât tine. Nu sunt. Nici interesant nu mai sunt. Mă simt umilit și mai ales jignit. Nu plânge. Încă te iubesc. Restul e tăcere. Surzenie.

Creația e nostalgia lui Dumnezeu… Vreau să iubesc mult , mult de tot , până când voi deveni lumină albă , albă…

Atât de înghesuiți , atât de băgați unul în altul și în definitiv teribil de singuri sunt oamenii; atât de singuri încât până și moleculele mele sunt singure, separate de spații foarte mici pentru noi, dar enorme pentru mărimea lor. Aceste molecule care mă constituie sunt străine unele de altele, necunoscute unele pentru altele…atomii care alcătuiesc aceste molecule singure sunt individualizați și goi , departe unii de alții…Și atunci eu de ce nu m-aș simți singur?…

În definitiv totul se reduce la sex. La sex. Totul se reduce la asta. Dar nimeni nu recunoaște.
Și atunci de ce se ascund toți după degetul mijlociu ???

Sunt sătul de oamenii fără coloană vertebrală. Prin urmare mă urăsc.

Uneori e atât de greu… Fără un ban , fără prieteni, îngropat în datorii , oameni care refuză să îți vorbească , să te privească , să te ajute… Probabil că au făcut-o de prea multe ori… S-or fi săturat și ei… Mi-e teamă să îi judec… Au trecut vremurile de cavalerism , de noblețe , de prietenie până la capătul lumii… Banii vorbesc , ucid asfixiază… Nu e timp de romantism… Acela a trecut de mult… A sosit vremea burții și a telefoanelor mobile… E vremea bețiilor unipersonale… Suntem prieteni dar fiecare își gustă fericirea lui , berea lui…. Suntem prieteni dar nu-mi cere bani de pâine pentru că trebuie să mă îmbăt… Te-am ajutat de atâtea ori… Înțelege că refuzul meu de a te hrăni nu va strica prietenia noastră….Nu fi copil și nu mai plânge.. Trebuie să te descurci și singur. SINGUR ! Nu e vreme de judecat , de sentimente , de frății… Acelea au fost la început ca să ne cunoaștem mai bine… Dacă am ajuns așa e numai vina mea. Așa mi s-a spus... Aș fi replicat că măcar eu am încercat ceva, am mișcat, m-am zbătut… Dar voi ????… Nici nu știu dacă mai are sens să spun ceva. În fond fiecare cu ale lui. Nu e treaba mea de ce tu ai făcut sau nu ai făcut un anumit lucru. Fiecare e stăpân pe banii lui. E adevărat că eu
mi-aș fi dat și haina de pe mine pentru unii dar nu mi s-a oferit ocazia și nici posibilitatea… Prin urmare nu am făcut nimic pentru alții. Atunci ei de ce ar face ceva pentru mine??? Pentru simplu fapt că suntem prieteni??? Asta e prea puțin. Mult prea puțin. Trebuie fapte , nu vorbe. Și faptele mele lipsesc. Nu am nici un drept să judec . Dar am o mâncărime pe limbă…
Doare tare când ți se întoarce spatele dar trebuie să accept că fiecare e liber să facă ce vrea. Nimeni nu e obligat să mă scoată pe mine din rahatul în care am intrat singur-singurel. Frate-frate, dar brânza e pe bani. Așa că dacă stau să judec la rece le datorez foarte mult prietenilor sătui de mine. Ei mie nu-mi datorează nimic. Sunt obligat față de ei dar ei nu au nici o obligație față de mine. Am devenit parazitul de care se pot dispensa oricând doresc dar eu am nevoie de ei ca să trăiesc. Îi iubesc. Sunt la cheremul lor. Și ce urăsc cel mai mult pe lumea asta e să depind de cineva….

Mă simt singur… teribil de singur…
Datorez mult prietenilor mei, cunoscuților și necunoscuților… Fără ei n-aș fi fost azi aici… Urăsc să datorez atât de mult acestor oameni…. Mă simt vândut lor, simt că aș fi în sclavie… Eu sunt la mila lor… E un sentiment de adâncă umilință și împilare… Unii cred că profit de ei dar nu e deloc așa… eu pur și simplu…


Până la urmă nu rămânem decât noi, oamenii, goi, fiecare în fața tuturor. Goi și triști că am irosit timpul punându-ne multiple bețe în roți... Am fi putut să ne iubim cel puțin ca o mare familie , într-un fericit și etern incest… Uităm mereu că dragostea e singurul lucru real , concret , ne-relativ…. Restul e praf în ochi, deșertăciune a deșertăciunilor…. Și o inumană și nefirească singurătate.

Singurătatea. De asta mor oamenii cel mai adesea, indiferent de formele pe care le ia aceasta. Singurătatea : zidul care ne împiedică să ne atingem în chip real , eșarfa neagră de pe ochi care ne împiedică să ne vedem așa cum suntem de fapt : oameni. Simpli și goi. Fără aberații.

Lumină puțină apă salină ou de găină un pumn de făină turta cu sare nici mică nici mare răsare să care păcate primare înspre uitare amare minciuni și rugăciuni stinse-n tăciuni ucise în pumni de nebuni căpcăuni fără minuni nu vrem să credem nici să purcedem dincolo de blestem nu vrem nici milă debilă din sex de copilă virgină nobilă nici turtă ni-e silă …e inutilă

Uneori cuvintele sunt de-a dreptul inutile. Ia aminte că tot ce spui poate deveni la fel de neimportant și gol ca o scamă pe o haină de second-hand. Cuvintele nu au întodeauna putere. Și uite așa mă apucă câteodată un chef să tac. Să tac , să nu mă mai opresc… La ce bun să scot sunete dacă sunt înțelese pe dos ???

Noțiunea de CURVÃ
Femeia căsătorită care își înșeală soțul și rămâne în continuare cu el…
Femeia care nu spune de la bun început că dorește de la un anume mascul doar sex și nimic mai mult. Femeia care minte bărbații spunându-le că îi iubește , vrând doar sexul lor…. De ce atâtea minciuni pentru carne presând carnea ?…
Femeia care se căsătorește pentru bani. Cu ce sunt toate aceste femei mai presus decât o prostituată de cea mai joasă speță ???

…..și cât suflet punem , noi bărbații, în vorbele și atingerile curvelor… poate iubi o curvă ?… și răspunsul se prăbușește din toate părțile universului : DAAAA…
Suspect…. Chiar așa să fie ? Nu cred. Nu poate iubi pentru că nu știe ce e iubirea nici dragostea , nici respectul. Prostituatele și nimfomanele pot iubi dar curvele nu sunt în stare de așa ceva.

Lipsă de voință , de țel , de atitudine…
Las totul pe altă zi, pe altă viață , pe altă moarte. Mi-am propus de atâtea ori atât de multe , pentru ca într-un final penibil să mă aleg doar cu amintirea a ceea ce aș fi vrut să fac. Sunt teribil de plictisit. Nu mă atrage nimic pentru că am mereu senzația că pot face ORICE prin urmare țelul meu devine atins înainte de a lupta pentru el… O senzație de preaplin, de atotputernicie…. Îmi doresc să lupt pentru ceva ce știu că are șanse de 1 la un milion să reușească. Dar… dacă nu aș fi atât de plictisit de toate și mai ales scârbit de micile crime care au loc zi de zi (hoția , minciuna , lingușirea , prefăcătoria , înșelăciunea , snobismul , prostia , frica , prost-gustul , singurătatea , nefericirea , necurajul ) din cauza lipsei de noblețe a celorlalți… Nu am exemple vii. Am doar idoli : Eliade , Dostoievski , Steinhardt , Saint-Exupery… Mi-aș fi dorit să fiu oricare dintre ei… Dar privind în jur parcă îmi vine să las totul dracului , să tac , să dispar , să mă evapor, să nu rămână nici o urmă a existenței mele. Nici una. Neantizarea.

Urăsc oamenii care judecă fără cunoască, cei care resping mâncarea înainte să o guste , urăsc prostia afișată cu obstinație , prostia cultivată de dragul ochilor lumii , urăsc curvele , hoții , măgarii , idioții… Mă urăsc…..


Uneori, în apropierea mortii sau suferintei cuiva e interzis să iubești și să faci curte. E un lucru de prost gust și indecent spunem cei mai mulți dintre noi… Dar nici unul din noi nu iubește moartea , ne face silă , scârbă, groază. Și totuși ne interzicem să ne îndrăgostim la înmormântare pentru că nu se cade. A respecta moartea cuiva e mai important decât a iubi și a naște…

Întrebare pentru gravide : De unde ai burta? Ai? Te-ai futut curvooo…
Þi-a placut ? Ai luat și muie înainte să ți-o bage în pizdă ?… Curvoo… De ce ai burta așa de mare ?… Îți place pula , las’ că știm noi…Te-ai futut și acum tre’ să cari ditamai burtoiu’ după tine… Dar când era cu pula în tine cum mai gemeai și implorai să fii futută… Tu te-ai futut , tu să cari. Ce gust avea pula ?… Þi-a placut ? Curvooo…


Ești o târfă de prost gust. Ceea ce bănuiam s-a adeverit până la urmă. Singura ta caliate sunt sânii tăi. Ești bună doar de pulă. În rest caracterul tău de muistă perfectă , incultă , infectă mă dezgustă enorm… M-ai mințit atâta timp. Pe el îl joci la fel pe degete ? Mi-e milă de el… Dacă ar ști săracul de câte ori a fost tras în piept în timp ce muncea ca un sclav pe plantație. Þie îți plac banii lui. De pulă ai tu singură grijă să nu duci lipsă. Ești atât de proastă că îmi faci greață. Spui că nu ai ce vorbi cu mine că tu ai un iubit și că nu te mai interesează nimeni și nimic... Dar când el era departe și ție îți lăsa gura apă după pula mea sculată cum era târfo? Adevărul e că pentru o pulă în gât ești în stare să treci peste tot. Nu mi-ai spus niciodată de ce m-ai pus pe liber… Ai mințit mereu … Concluzia e că îți era poftă de o pulă sănătoasă. Din nefericire pentru tine am avut decența să nu dau muie în public… Și eu care am fost atât de prost să cred că tu vrei mai mult decât pula mea. Ești pe un nivel spiritual mult inferior mie. Mă dezguști mai mult decât te-am iubit. Prostia ta fără fund nu mă mai suprinde. Þine minte că înainte de a te urâ că ești curvă te urăsc că ești PROASTÃ. Înțelegi totul pe dos… Baftă la muie și condoleanțele mele iubitului tău naiv care nu știe ce curvă de femeie are lângă el. Fă și tu un bine pentru mine : cumpără-ți un sicriu , intră în el și cheamă-mă să te îngrop. Aș fi cel mai fericit om din lume.

p.s. Azi nu te-am întrebat decât ce mai faci… De ce ai sărit ca arsă doar tu știi, pentru că ai o logică greu de înțeles chiar și pentru tine uneori.
Miciuni , mincini , mincini și o permanentă fugă în spatele pulii pe care o sugi… Asta ești tu. Roagă-te să nu mă gândesc serios la răzbunare. Mă mir cum am putut să cred că tu ești altfel. Dar în definitv , curve sunt toate femeile și tu ești una de ce mai joasă speță… Te urăsc !!!!!

Uneori cerurile se termină iar pământul dispare brusc de sub picioare ….

Am nefericitul har de a tăia toate punțile de legatură cu oamenii pe care-i iubesc. Partea proastă e că până la urmă tot eu sunt cel care se plânge și cel care rămâne singur. Și senzația de năruire devine extrem de vie… Mă îngrozește de-a dreptul faptul că sunt atât de singur. Vreau pe cineva aproape. De prieteni de complezență sunt sătul. Sătul și de vorbe aruncate în vânt de dragul conversației. Vorbim ca să nu tăcem. Nu ne spunem nimic dar nu tăcem. Ar fi o pliticseală în grup. Singurătate în grup. Acest lucru e singurul adevăr teribil și valabil în relațiile interumane. Restul e tăcere.

Am o prietenă proastă. Ea e pe dinafară așa cum sunt eu pe dinăuntru. Ipocrizie.
Și mă urăsc.

Băga-mi-aș pula în dumnezeii și cristoșii cui mă fură de bani….

Totul e ca un film prost cu comuniști. Am să mă întorc în zori…..

Dacă n-aș fi fost vândut atâtor oameni n-aș mai fi existat de mult… Mai întâi datoriile băiete și apoi poți muri liniștit.

Cred doar în iubirea care mântuie , în iubirea care nu are tendințe să devină salut politicos…

Am uitat că eu nu mai sunt al meu. Sunt al celora cărora le datorez ceva , oricât de infim. Le aparțin. Urăsc să fiu vândut….

Cred că singurul lucru cu adevărat important ( și salvator !!! ) din toată existența e iubirea. Acea iubire care împlinește , salvează , umple , descătușează , însesinează , sacrifică și mântuie un suflet pierdut. Iubirea aceea de o miime de secundă care nu e decât o ocheadă aruncată dincolo…
Nu cred în iubirea telenovelistică , nici în iubirea mărturisită zi de zi sau după o noapte perfectă de sex. Acest fel de iubire e gol , lipsit de flăcări și ajunge până la urmă sa devină un mod de a da binețe celui cu care îți împarți patul.
Iubirea care mântuie e singurul mod de a merge mai departe orice ar însemna acel “ departe “…

Nu am mai scris de mult o poezie…. A fost o vreme când credeam că poezia e magică , o incantație către zeii morți și vii… Atunci credeam în puterea cuvintelor, in magia lor , în forța lor… Vedeam cuvântul ca o energie universală de o putere atotcuprinzătoare…Vedeam în cuvânt sursa luminii , sursa tuturor lucrurilor … Cream povești , basme , pilde , proverbe , zicători. Trăiam , respiram prin și pentru poezie … Căutam , speram , sufeream , mă bucuram și plângeam împreună cu cei din poezii…. De fapt mă căutam pe mine… Poezie… Mi se pare un termen învechit folosit adesea de snobii cu aere culturale… Unde sunt eu ?????? Cel care visa cel care trăia simultan în două lumi fără nici un efort, cel care credea în nemurirea mea… Am uitat acele drumuri , am uitat de mine... Acum e vremea burții și a telefoanelor mobile…

Nimic nu doare mai mult decât pruncuciderea celor nenăscuți.

Și oamenii sunt la fel de animale ca lupii. Cel mai puternic (financiar sau fizic ) va învinge mereu. Cel bun inteligent și blând va fi aproape mereu victimă. Sărac și cinstit ? Ai pierdut ! Nu spera și nu ai teamă….

Mi-a plăcut tare mult litania lui Muad’Dib din Dune , romanul lui Herbert : frica va trece peste mine, prin mine.…dupa ce frica va fi trecut , nu voi rămâne decât eu. Cel puternic. Atâta doar că EU nu sunt puternic.

Nimic nu mă contrariază mai mult decât indiferența , atitudinea de complăcere… Nimeni nu mișcă nimic. Dacă trăiești cu porcii devii porc. Aici e marea pierdere. Există oameni capabili dar atât de singulari și lipsiți de sprijin încât până la urmă ajung și ei să facă lucrurile de care au fugit mereu… Asta ar trebui să dea de gândit multora. Mai ales celor cărora mintea le trece prin portofel și apoi prin stomac.

…dar ce te faci când tot ce ți-ai propus se duce naibii brusc și fără preaviz? Speri atâtea , plănuiești atâtea pentru ca până la urmă iepurele negru să sară de unde nu te aștepți, de departe din trecutul tău cu care credeai că ai terminat… Și aici intervine responasbilitatea pe care nu ai avut-o atunci când ar fi trebuit… Și micile greșeli , conform teoriei bulgărelui de zăpadă , se rostogolesc peste tine cu atât mai mari și cu atât mai multă violență cu cât trece mai mult timp. Brusc devii ruinat, incapabil de vreun gest , oricâte de neînsemnat și te resmnezi buimac cu ochii după iepurele alb …. Dar pe iepurele alb l-a mâncat cel negru la micul dejun și acum țopăie cu forțe proaspete în fața ochilor tăi… Ce faci? Mori o dată? De două ori ? De douăzeci de ori ai face-o chiar , numai să nu mai vezi negru în fața ochilor. Mori?
( chiar dacă mori, cui crezi că îi pasă? Cu siguranță nu iepurelui negru ! )

Mi-aș fi dorit să fiu mai… mai… neurmărit de teribilismele tinereții mele.

Mi-am dorit mereu să fac cutare sau cutare lucru. Nu am făcut însă decât greșeli după greșeli pe care aș fi vrut să le uit , să le las în spate de tot… Nu a fost să fie așa. Greșelile mele mă urmăresc pas cu pas, mă nenorocesc zi de zi, îmi fură liniștea și mai ales libertatea. Pe când crezusem că am apucat pe un drum ascendent se face că sunt obligat să cobor iar în beznă legat la ochi și la mâini. La propriu. La figurat : sunt lipsit de libertate, supus din nou la umilințe și la compromisuri. Simt că mi-a mai rămas atât de puțin timp. O lună de zile. Poate nici atât. Nu știu ce aș putea face. Să las totul , devin cerșetor , la mila societății. Să nu mă găsească nimeni. Să nu cunosc pe nimeni , să nu mă cunoască nimeni… Să plec din țară fraudulos și să devin cerșetor printre străini. Umilitor. E și asta o libertate . Umilitoare ce e drept , dar e totuși libertate. Mă așteaptă pușcăria, bătaia , violul. Parcă nu mă lasă inima. E prea mare umilința și durerea părinților mei. Sau m-aș putea arunca de la etajul șapte. O moarte violentă dar poate izbăvitoare. Poate . Dar mama ?
Și aveam atâtea vise și speranțe și planuri și dragoste de împărțit… Pulbere. Un zero mare și rece.
Ce e de făcut ? Cerșetoria? Exilarea ? Sinuciderea ? Pușcăria ? Care portiță oferă scăpare ? Cum rămâne cu umilința , cu degradarea , cu violul , cu planurile mele , cu dragostea mea ?
Îmi vine să alerg la toți cei pe care i-am cunoscut , să le spun că îi iert pentru orice m-ar fi supărat , să le cer să mă ierte , să mă uite ; să le spun că îi iubesc pe toți. Nelimitat. Mai mult decât a iubit Dumnezeu lumea asta…

Mă enervează lenea mea. Sunt atât de leneș. Mi-e lene și să mor. Și să trăiesc. Mi-e lene să mă destăinui mie însumi. Și singurul care pierde și se irosește sunt eu. Dar chiar dacă m-aș destăinui , cui îi pasă ? Ce rost are ? Doar ca să îmi satisfac orgoliul meu de artist ? Mi-e scârbă că gândesc astfel despre mine…
De ce scriu eu ? Că nu am cu cine vorbi…
Îmi vorbesc mie, îmi spun bancuri , mă cert , mă încurajez…

Sunt eu cu mine : iubindu-mă , urându-mă , iertându-mă…

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu vreau să fac pe geniul pustiu , frustrat și singur, nu vreau ca totul să ia un aer dramatic, doar ca să pozez într-un om răvășit și neînțeles… Ãsta sunt eu. Așa gândesc eu. Așa simt eu.
Și în jurul meu urlă ca scos din moarte , pustiul.

Oare dacă doresc moartea proștilor sunt nazist ?
De ce oare nu se fac teste de inteligență și cei care nu au peste mediu cel puțin să fie incinerați ? Sigur că acuma cei care citesc aceste rânduri se întreabă dacă nu cumva aș fi ars și eu…. Din partea mea, fie… Dacă e pentru această cauză sunt de acord să mor… Nu se pierde și nu se câștigă nimic prin moartea mea… Mă enervează retardații care dau la lopată și se cred mari inteligenți , cu un dispreț nedisimulat pentru cei cu școală că , vezi doamne , pe spatele lor trăim noi…. Cică ei au școala vieții , au experiență și că pe ei nevoile i-au făcut buni , duri , drepți , dotați cu înțelepciunea populară… De ce pula mea nu au făcut școală să fie și ei dintre cei care dau ordine ?… Răspunsul e evident : de proști, de incapabili, de idioți de retardați mintal…
Partea proastă e că , în mândria lor de la nivelul bălegarului , sunt foarte mândri de ei… I-aș ucide pe toți , fără să stau pe gânduri… Proștii vor puterea… Proletariatul vrea să conducă… Să se împartă totul doar între cei ce pun mâna pe lopată… Comunism ieftin… Cred că totul pornește din invidie… Proștii vor dreptate, egalitate putere… MUIE CU PULA SCULATÃ ! Și o dau din toată inima…
Oare cât am să mai rezist înainte să explodez ? Mărunți retardați născuți din eroare... Moarte vouă, deștepților de la coada pulii.

Nu cred că am să mă înțeleg vreodată cu cei inferiori mie din punct de vedere cultural , filosofic și religios… Nu am să mă acomodez cu cei pe care viața îi învață de toate… Pentru mine e prea puțină această cunoaștere… Sunt mai sensibil ?
Mă scoate din sărite înțelepciunea poporului… Dacă e majoritar asta înseamnă că are în mod necesar dreptate ? NICIDECUM !
Vorba ceea : mulți dar proști . Muriți scumpilor, muriți…

Din nou despre diferendul dintre muncitori și șefi : mai concret spus dintre inginerii cu rol de conducere și lopătari… Cică lopătarii mă țin pe mine în spate… Așa o fi…Ei muncesc din greu iar eu stau și umblu cu hârțoagele... Să presupunem că lumea asta ar fi constituită doar din lopătari. Cum ar fi ? Ar trăi în mici comunități în cocioabe de lut fericiți , nu ? Și totuși la un moment dat s-ar organiza astfel încât cineva dintre ei să se ocupe de comenzi pentru lopătat , de cheltuielile comune pentru a fi traiul mai ieftin (e un lucru universal valabil că tot ce e mai mult e mai ieftin) … Astfel ei , lopătarii , și-ar alege un conducător pe care să îl plătească fiecare… Prin urmare șefii peste proști sunt inevitabili… Așa e sistemul. Nu l-am făcut eu. E așa de când lumea.. Cui nu-i place , să își cumpere o insulă și să stea acolo singur muncindu-și pământul trecând printr-o viață săracă în toate , animalicindu-se… Proștii n-au cum ști că pentru o viață mai comodă e nevoie să fie conduși , îndrumați… Și atunci de ce să mă simt prost că sunt mai inteligent ca ei și că îi conduc ??? E un lucru firesc și mi se cuvine. Nu e vina mea. Nici a lor. Ideea e că în lumea asta e nevoie de brațe de muncă și de creier… Hai să fim animale care muncesc , muncesc , muncesc… Hai să nu mai gândim să locuim cu toții în copaci , hai să fim plante , vreți ?… Ar fi paradisiac , nu proștilor ? Sau hai să fim toți genii pustii murind de foame. Ce deștepți muritori de foame am fi !… E un sistem al conducătorilor și al condușilor. De ce naiba nu putem să acceptăm fiecare asta ? E atât de simplu să ne înțelegem unii pe alții… Suntem prea orgolioși însă… Fiecare vrea să fie împărat. Fiecare. Și asta nu e bine.
Pentru că împărații se ucid unii pe alții…

Să nu se înțeleagă acuma că disprețuiesc pe cei care dau la lopată sau care fac orice altă muncă așa numită ‘de jos’ … Tot respectul pentru cei care muncesc și își văd de treaba lor , pentru o viață liniștită a lor și a comunității în care trăiesc… însă…
O MARE MUIE proștilor invidioși și bârfitori , plini de ură pentru cei care le-au luat-o înainte. Celor cu ‘ școala vieții… E neapărat necesar ca experiența într-un anumit domeniu să te facă mai inteligent ? NICI PE DEPARTE !!!! Dacă e să fii prost , mori prost oricâte ai fi făcut… Dacă duci toată viața saci pe brațe și înainte să mori îți spune un copil că mai bine i-ai duce cu căruța ce ai spune ?… marș mă de aici…fac treaba asta de 50 de ani așa că nu mă poți învăța tu pe mine ce să fac…
Mori prostule, MORI !


Viața bate filmul… Uită-te în față și-ai să cazi pe spate… Crezi că tata știe că io
le-am încercat pe toate ?!

Prea obsedat de pământul în care ne întoarcem , prea supus lutului pe care nu-l pot zvârli în stele , uit să respir puținul aer pe care ni-l întoarce ciobul de oglindă din ochii fiecăruia. Fericirea , atâta cât e , nu merită sacrificată de dragul întrebărilor fără răspuns. La ce bun să fiu un mort curios ?
Cui îi pasă ? Þie ? ( nici măcar profet nu sunt ). Nu uitați că sunteți vii , nu uitați să trăiți dragilor…
Muriți scumpilor. Muriți cu viața pe buze

Obsesii sexuale , femei goale , lascive , perverse , scene de lesbianism și orgii cu mulți , mulți participanți… Frustrări pe care visez să le înfăptuiesc.
Și cei mai mulți mă consideră obsedat , bolnav mintal… Ce e rău în a te fute , a linge și a da muie ? De ce se ascund toți ? De ce se prefac ???
Mi-e scârbă de prefăcuți și de cei ce n-au curajul să o spună pe față…
Ne este rușine ? De ce oare ? Și îmi spune și mie cineva ce e aceea o curvă ?

Câteodată simt că aș fi în stare să fac lucruri mari numai că atunci când sunt în pragul de a le înfăptui nu mai am curaj. Și mi-e ciudă… Mi-e ciudă că nefăcând aceste lucruri , rămân în continuare același câine ducându-și viața de azi pe mâine.
Mă urăsc pentru această lașitate.

Nu mai departe de aseară am văzut un copil de țigan de nici zece ani , drogat sau beat , tăindu-se cu lama sub privirile mirate ale celor de pe străduța de cartier. În ochii tuturor nu era decât uimire pentru ‘ curajul ‘ micuțului. Uimire , dezaprobare , condamnare. Nici urmă de acțiune , de afecțiune , de grijă …nici cea mai mică scânteie că i-ar păsa cuiva. Nimeni nu s-a înghesuit să acționeze . Nici măcar verbal. NICI EU NU AM FÃCUT NIMIC. MI-A FOST RUȘINE SÃ NU PAR ALTFEL DECÂT TURMA. Mi-a fost rușine că judec altfel , mi-a fost rușine să nu fiu luat în râs. Mi-a fost frică să fiu dezaprobat. Mi-a fost frică să îmi pese. Acum mi-e rușine de mine , mi-e rușine că eu , cel despre care am o părere semeață și îngâmfată , am fost la același nivel cu prostimea… Cu ce sunt eu mai bun decât turma de nenorociți negânditori ????????? CU NIMIC ! De ce naiba nu am făcut nimic ? Am rămas la fel de impasibil. Nu îmi asum judecățile mulțimii dar acționez conform acestor judecăți… Iar un lucru făcut pe jumătate e la fel de bun ca un lucru nefăcut. Ne pasă de ceva doar când ne atinge pe noi personal. Restul sunt doar vorbe. Vorbe. Nimic mai mult. Sunt la fel ca restul deși mi-aș dori mult de tot să fiu cum gândesc. Gândesc fără contrângeri dar acționez constrâns de legile nescrise ale mulțimii. E o luptă nespectaculoasă și inutilă. Sunt atât de jalnic. Am făcut la fel când am trecut netulburat pe lângă doi oameni care înghețaseră de frig pe stradă. M-a șocat moartea lor peste care ningea atât de mare și de liniștit, dar mi-am alungat repede acest gând spunându-mi că nu e treaba mea de ce sau pe unde mor oamenii. Dacă nu e treaba noastră , atunci a cui e ??? Nu știm decât să condamnăm și să arătăm cu degetul în astfel de situații…
‘ … a meritat-o…un nenorocit… un bețiv… un alcoolic… dacă muncea n-ar fi ajuns în stradă… e vina lui… nici un om cinstit și la locul lui lui nu va ajunge vreodată așa… un țigan împuțit..e doar vina lui și a nimănui altcuiva… dacă în loc tragă aurolac și să cerșească ar fi căutat de muncă ar fi fost altfel… și-a făcut-o cu mâna lui …’ AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAHHHHHHHHHHH!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Oameni nenorociți , bicisnici , bârfitori , idioți , retardați , închistați pe veci în tâmpenia voastră de căcat !!!!! E foarte ușor să spui că nu e treaba ta , e atât de ușor de arătat cu degetul …. Îmi vine să urlu până muriți cu toții… A cui naiba e vina că acei oameni nu au de muncă ? Dacă ar fi venit copilul acela drogat LA TINE i-ai fi dat de lucru ?
I-ai fi dat TU personal ceva sa muncească și apoi să îl plătești cinstit ??? NUUU ! NICIODATÃ ! Recunoaște ‘ deșteptule ‘ că n-ai fi făcut-o ! A cui naiba e vina că înjură , că sunt obraznici , că aurolacul îi face fericiți , că nu cunosc respectul iubirea , tandrețea și grija cuiva față de ei ? A părinților lor de doi bani veți răspunde… Dar pe părinții lor cine i-a învățat să neglijeze , să piardă buna creștere de care voi sunteți atât de mândri ??? Cine ? Vă spun eu ! Vina ,cel puțin pe jumătate , ne aparține și nouă , majoritarii cei drepți și multcivilați care începând cu părinții noștri cei mai vechi, i-am marginalizat, i-am alungat,i-am ridiculizat , ne-am impus să îi urâm și să îi desconsiderăm. DA !!! Noi , cei prezenți și cei trecuți. De ce ne miră atunci că răspunsul lor e atât de barbar , murdar și plin de mirosuri de căcat și urină ? Nu pot fi toți drogații , alcoolicii și țiganii de cea mai joasă speță… Nu pot fi toți la fel… Și ce fericiți suntem noi că nu suntem în locul lor… Poate că unii dintre ei nu au nici cea mai mică vină și poate noi am fi putut fi la fel de bine în locul lor… Am fi fost altfel ??? Mulți dintre voi desigur că vor spune că ei ar fost cu mult mai buni și ar fi făcut mult mai multe… TONE DE MUIE ! În aceleași condiții de trai , de educație , de igienă și bătaie zilnică vă spun AM FI FOST LA FEL , RETARDAÞILOR !!!… Avem și noi cel puțin pe jumătate din lipsa lor de educație… Din asta pornesc foarte multe… Totul pornește de la rădăcini adânci atât fizice cât și educaționale. Rădăcini pe care refuzăm să le acceptăm ca fiind sursa prejudecăților noastre.
Pe noi ne doare prezentul … Ce ne doare pe noi capul dacă părinții noștrii au împărțit lumea cum i-a tăiat capul și că ne-au făcut și pe noi să gândim la fel ?
De ce am face noi ceva să schimbăm asta ? Oricum nu vom trăi destul pentru a prinde schimbarea în bine… Așa că de ce să ne chinuim ? O judecată aproape dreaptă… Dar cel puțin dezvățați-vă să mai arătați cu degetul , JAVRELOR , dacă tot n-aveți de gând să faceți ceva…
Mi-e ciudă pe voi că mă obligați doar să vorbesc. Puterea e în mâinile celor mulți și proști… Bine că nu sunt prea conștienți de asta . URÃSC societatea care mi-a inoculat prejudecățile ei și care aseară m-a împiedicat să fac un gest , cât de mic pentru acel copil de țigan drogat care cânta bolborosind tăindu-se cu lama pe brațele moi și murdare , pătate de indiferența noastră a tuturor. E într-adevăr vremea burții , a telefoanelor mobile și a bețiilor unipersonale…

Þi-a fost vreodată foame ? Mie îmi e foame . O foame fizică , reală , nefilozofică. O foame care nu ține cont de datorii , o foame concretă și prezentă care doare , sâcâie și care poate înnebuni cel mai calculat om. O foame care mă înjunghie , mă sfârtecă. O foame care se află înlăuntrul meu , nu undeva în abstract. Foamea care te aduce în pragul disperării. Și nu am nimic de mâncare , nu am nici bani și mi-e jenă să mă împrumut. Oricum i-am cerut unui prieten să mă împrumute cu bani de o pâine. Vreau să se rețină : bani de o singură pâine. Mi-a dat cu jumătate de mână niște mărunțiș. Aproape suficient de o pâine. Mai mult n-a vrut să îmi dea pe motiv că ar fi rămas fără bani de buzunar. Și știa foarte clar că pâinea aia e singurul meu fel de hrană. Am oare dreptul să acuz ??? Dar el locuiește cu părinții și are tot timpul de mâncare ( chiar din belșug aș spune ). Dar eu ??? Eu nu am mai mâncat nimic de ieri. Aș fi renunțat oare la banii de buzunar ca să pun unui prieten bun o pâine pe masă ? Răspunsul e unul singur : DAAAAAAAAAAAAAA !!!
Dar am mai spus-o : nu sunt stăpân pe banii nimănui. Nu trebuie să mă supăr. Sunt banii lui , prin urmare mie nu mi se cuvine nimic de acolo. Dacă vrea , mă ajută , dacă nu , nu ( și totuși cuvântul omenie îți spune ceva ? ). Taci , rabdă inimă și nu te stresa … În fond , fiecare cu pizda mă-sii. Sau nu …

E o lume atât de nedreaptă. Au nu cumva sunt eu inadaptatul cel strâmb ?

Mi-e rușine când sunt certat pe bună dreptate. Mi-e rușine și silă de mine când trebuie să îmi cer iertare. Urăsc să nu pot răspunde la acuzații juste la care nu am argumente adevărate , pentru că decât să mint , mai bine tac.

Sunt acuzat că nu îmi prea vizitez părinții , că i-am uitat , că sunt cu nasul pe sus… Aceste judecăți sunt în întregime false. NU i-am uitat , îi iubesc enorm și știu că zece vieți de aș avea nu le-aș putea întoarce tot binele pe care mi l-au făcut ei. Nu există unitate de măsură a amărăciunii și lacrimilor care mă podidesc pe ascuns gândindu-mă la traiul lor mizer , gândindu-mă că și-au rupt pâinea de la gură
( nu e o figură de stil !!! ) ca să plătească toate oalele pe care le-am spart și mai ales sunt necăjit că nu pot face nimic pentru ei , eu însumi fiind nevoit să îndur o viață pe marginea sărăciei lucii. Îi iubesc mult. Mai mult nu pot spune. Nu există cuvinte potrivite. Cât despre faptul că nu îi vizitez acest lucru se datorează de cele mai multe ori lipsei banilor. În celelalte cazuri amân eu vizita , și o amân de atâtea ori că se fac repede luni de zile…. Prin urmare nu prea am scuze care să stea în picioare. Lenea mea e singura vinovată. Delăsarea. Amânarea. Lâncezeala. Eu.

Dacă n-ar fi lenea asta ucigașă… am senzația că toul e un film prostesc și eu am rolul cel mai stupid și mai nesemnificativ. Și nici măcar nu mă achit cum trebuie de el. Cârtesc mereu , înjur , scuip acid în stânga și în dreapta…

Umilința. Și conștientizarea faptului că acolo , la final , suntem singuri.
Singuri-singurei. Fiecare cu faptele lui , cu gândurile lui… Pentru mine această singurătate e singura prezență reală , concretă. Omul cică e un animal social. Fals. Omul e un animal solitar. Comuniunea și comunitățile sunt lucruri artificiale din moment ce fiecare acțiune e îndreptată spre propria fericire. Și când mi-e foame mă pun în pat , închid ochii și plâng puțin sub pleoape… Asta nu mă liniștește dar mă eliberează puțin de povară , de chin , de umilința de a cere mereu bani acelorași oameni sătui de mine. Îmi vine să stau strâmb și să-i judec drept … Dar la ce bun să îi judec ? Eu am nevoie de ei , de banii lor… Ei nu au nici o nevoie de mine. Și asta umilește și degradează umanitatea din noi , bunătatea , relaxarea… În aceste condiții cele mai absurde judecăți devin adevăruri absolute… Totul devine încrâncenare și gând ascuns de nimicnicie și neputință… Vrei să lupți , să schimbi ceva dar totul pare invincibil. Lupta asta și mânia ta devine mai acută , mai disperată , deși știi bine că n-ai sorți de izbândă …
Și totuși lupți. Pentru ce ?

Am 24 de ani. Visam atâtea. Visez atâtea. 24 de ani !!! E mult . Și ce am am făcut eu până acum ? Nimic. Am acumulat singurătate. Multă , multă singurătate și un sentiment de superioritate acut. Renumitul și omniprezentul meu complex de superioritate. Să admitem că aș fi într-adevăr deasupra turmei din punct de vedere al concepțiilor. Se vede asta ? Trăiesc eu mai bine ? Sunt mai fericit , mai drept , mai bun mai sătul ? NU ! Și atunci la ce bun o minte sclipitoare hărțuită de o burtă goală ? Concepțiile și filozofia nu țin de foame. Îmi amân fericirea pe mai târziu. Acum trebuie să mănânc , să fiu un om normal , să mă duc la slujbă , să devin eu însumi rutină. Rutină care usucă , rutină care șterge , rutină care egalizează. Rutina aia care te pune în rând cu lumea. Dar eu sper și mă văd atât de bine… Nu mai cred în mine. Mă îndoiesc tot mai des că va veni vremea când voi putea să nu mă gândesc la hrană. Mă simt umilit că trebuie să o fac , mi-e rușine că o ființă umană luptă cu atâta disperare pntru bucata sa de pâine cu margarină de mâine. Filozofia asta idioată și așa zis înălțătoare devine de doi bani. Trebuie să mănânc. La naiba cu poezia , cu teatrul , cu umanitatea și cu toate vorbele spilcuite. Astea vor veni mai încolo… Nu visez să stau toată ziua cu pula la soare , cu berea lângă mine și să emit complicate dizertații asupra sensului vieții. Visam doar să am ceva al meu. O afacere , un copil , o soție , un țel pentru care să lupt. Dar toate astea rămân pe mai târziu , eu trebuie să mănânc , să plătesc chiria și cheltuielile… să scap de procesul ăla idiot care mă poate zvârli în închisoare. Lucrurile astea mă împiedică , să fiu uman , să iubesc , să gândesc…

Viața asta nu îmi convine. Am sentimentul că m-am urcat în alt tren și că acum e prea târziu. Mi-am ratat ținta. Și nu știu de ce am sentimentul că nu toată vina e a mea. Eu merit mai mult , la naiba ! Dar oare nu asta spun toți ??? Așa e . Numai că ăia visează doar ghiftuială și femei nesătule de pulă… Eu chiar merit mai mult și am senzația că am dreptate… Sunt atâția oameni care au mult mai mult decât mine cu toate că sunt mult sub nivelul meu de gândire ; unii dintre ei de-a dreptul norocoși
( puțini ) , alții au obținut totul prin mită , lingușire și o nemăsurată prefăcătorie
( cei mai mulți ). Au și ei dreptul la fericire , nu zic ba , dar eu de ce nu am ??? Și de acolo de sus îmi râd în nas… (hi-hi-hi ! na ! filozofule , ce s-a ales de tine ?! ești un vierme , nu vezi ? ia-o sus , nătărăule …) Mi se pare că tot ce au ei reprezintă o iroseală absurdă.
Pur și simplu nu mi se pare drept !!! Dar absolut deloc.
Și pe mine cine mă iubește ? Cine ?
Dar toate astea nu sunt decât vorbe , nu totul pe lumea asta e drept și plin simțăminte umane. Există profitorii , hoții , invidioșii , bârfitorii , curvele , pupincuriștii , snobii , geniile pustii impresionate de propria lor inteligență nefolositoare nimănui , există proștii. Cu ăștia te-ai născut , cu ăștia tre’ să mori.
De ce n-am eu curaj să lupt ? De ce n-am voință ? De ce cred că am pierdut ? De unde naiba pesimismul ăsta care mi-a făcut sufletul mic și uscat de nimicnicie ?

24 de ani și viața mea se învârte în jurul grijilor pentru hrană și țigări , pentru proces , a slujbei mele insignifiante , în jurul calculatorului , a internetului , a materialelor pornografice , în jurul amintirilor despre banii pe carei-am avut , despre locurile pe care le-am văzut , a muzicii pe care o ascult , în jurul amintirii femeii pe care am iubito , ( o iubesc ! ) și căreia îi sunt indiferent , în jurul masturbărilor din ce în ce mai dese , în jurul aerelor mele de artist neînțeles ( ce sintagmă și situație de căcat ! ) , în jurul poeziilor mele , a jurnalului ăstuia nenorocit și smiorcăit ! Viața mea se învârte în jurul meu însumi , mereu pe același loc , până la uzură totală. Cine ar iubi un astfel de om ?

O , tu dulce autodistrugere… Mă apropii… Te apropii mult prea repede. Am făcut mereu doar după capul meu și mi-e frică de ziua în care n-am să mai fiu eu .
( Ombladon a zis-o pe asta) Adevărat vă spun : mi-e teribil de frică de ziua în care n-am să mai fiu eu însumi , ci doar un prefăcut în rând cu restul lumii de omuleți mărunți și gri. Mi-e frică de ziua în care am să îmi însușesc atât de bine spiritul turmei încât nici măcar n-am să îmi dau seama de asta. Atunci voi fi cu adevărat mort. Moartea fizică nu va fi decât ștampila pentru confirmarea morții mele survenite cu mult timp înainte.

Mă simt atât de departe de planeta asta. Totul rulează la relanti , ca într-un film de prost gust. Fețe prostești râzând… Proști enervându-se… Toți având întipărită pe fețe părerea excelentă despre sine… Toți avortonii ăștia bizari pozând în stâlpi ai societății. Toți incapabili de a face alt lucru decât eternele lingușiri și pupincurisme. Toți atât de plini de propria imoprtanță ; aceste jalnice epave umane într-o inconștientă și eternă derivă. Toți scârbindu-mă peste măsură și mai rău decât atât făcându-mă să-mi fie scârbă de mine. Același film mut iar eu spectatorul prea plictisit ca să îl urmăresc până la capăt…

Probleme cu femei : când caut cu disperare o femeie nu găsesc nici una… Momentan însă aș putea avea două. Pe care să o aleg ? Ce să aleg ? Inocența și visele sau gospsodina bună la pat și cu picioarele pe pământ ? Aș vrea un pic de inocență…

Ironie : ieri , m-am întalnit cu o prietenă mai veche… Am discutat puțin. Am aflat că am fost amândoi în Paris în același timp. Nu ne-am întâlnit. Mi-a spus că ar fi făcut totul ca să pot rămâne pe acolo. Și eu doream același lucru. Dar nu știam atunci că amândoi suntem în același oraș având nevoie unul de altul…
Ce ironic , nu ?

Un război idiot , o mână de soldați în ariergardă retrăgându-se , hăituiți zi și noapte de la câteva sute de metri de inamici. Pe lângă ei , 4 medici militari și un soldat rănit. Se ivește situația ca 3 dintre medici să o ia înainte cu o parte dintre soldați. Un medic trebuia să rămână cu cel rănit și restul soldaților. Ca să nu se ivească conflicte medicii trag la sorți cine va rămâne în urmă cu rănitul. Se fac bilețele cu numele fiecăruia. Se face extragerea.
Iese un tânăr de 19 ani care izbucnește bucuros : Am câștigat !!!
Noblețe , curaj , omenie. Nu bravadă ieftină sau inconștiență.

Am văzut deținuți la lucru păziți de gardieni înarmați… Am avut și eu treabă pe lângă ei. La plecare le-am urat o zi bună.
Mi-au răspuns aproape în cor : Mulțumim, la fel.
M-am simțit atât de bine și mai ales respectat cu omenie. Deținuții au un fel de frăție a lor , nerostită. Și răspund la omenie cu omenie chiar dacă la suprafață realitatea e alta. În defintiv sunt oameni.

Veniți cu toții să prindem locurile cele mei bune !!! Ciobani , poeți , retardați , lopătari cu mintea aburită de beție sau oameni cu mintea limpede chiar… Nu-i așa că arătăm minunat ?
În lături javrelor !!! Eu nu sunt pentru egalitate ! Fiecare să stea acolo unde îi e locul : te-ai născut retardat mintal și te crezi deștept ? Atunci umblă desculț dobitocule dar nu-ți vârâ picioarele puturoase în caleașca-mi aurită !!! Nu ai nici un drept legal sau moral să călătorești alături de mine , chiar dacă asta e o țară liberă. O , om prost care te crezi șmecher cum fugi tu întotdeauna spre locul din capul mesei.
Dar îl meriți , idiotule ???
( Fiecare dând fuga spre locurile cele mai bune. Nobilii tac și privesc. )
Noblețea terfelită mereu de josnicia și prostia turmei.

Slugărnicie și vorbe mieroase față de stăpân însă în clipa în care cei doi sunt pentru o secundă egali mojicul devine abject. Dispar și slugărnicia și pupincurismul și abia atunci vezi prefăcutul mirosind a rahat și urină. Și mai ales neamintindu-și nimic despre noblețea ta , despre faptul că i-ai făcut exclusiv bine chiar dacă pentru asta ai încălcat uneori legea… Toate astea dispar și în fața ta nu rămâne decât mojicul cufundat în instinctele sale primare : a bea , a mânca și a fute , a prinde locul cel mai bun... Þi se face scârbă ?
Vărs acru-verde-amar și tac.
Poți învăța o oaie obișnuită să cânte la harpă ? Crede-mă că e mult mai ușor asta decât să umpli un mitocan cu respect și bun simț. Sfatul meu e să taci. Unele lucruri ca proștii sau prefăcuții ( căci ce altceva sunt ei dacă nu obiecte goale și ușoare purtate de colo-colo de instinctele lor primare ), nu pot fi schimbate. Taci.

Vise făcute zdrențe. Secvențe de filme de arhivă. Rupte , lipite , trucate grosolan. Când mă trezesc , deja au trecut trei sau patru zile. Dar dacă aș fi dormit măcar. Nu am dormit deloc mi se spune deși eu nu îmi amintesc să fi făcut vreun lucru anume. Toată lumea îmi povestește ce am făcut , cu o grijă adâncă mimată cu grosolănie. Eu tac. Fac pe mutul. Tac. Zâmbesc. Mă plimb printre ei , îi las să vorbească despre cum am băut , cât am fumat și cu cine am pus-o… Eu tac și plec zâmbind. Păcatele mi-au fost șterse , date uitării. E atâta pace în mine. Dacă le-aș vorbi n-aș face altceva decât să păcătuiesc și să mă tulbur inutil. Tac și mă plimb în pacea mea prin mulțimea asta zgomotoasă. Ce știu ei despre fericirea mea ? În ochii lor sunt nebun.
Ei și ? Un sentiment real de mântuire…

Secvență de documetar din al doilea război mondial. Tineri frumoși , zâmbitori , se trezesc chemați la luptă , îsuflețiți de teorie și de patriotism ieftin de propagandă. Pleacă zâmbind la război. Se joacă cu grenade anti-tanc adevărate. Unul vrea să vadă ce putere are , dar nu spune nimănui. Îi scoate cuiul și așteaptă…
Trupuri sfârtecate , miros dezgustător de carne arsă , urlete animalice , sânge , mult sânge peste toți și panică.
Absurditatea și coșmarul au luat startul. Vă urăm un război plăcut fără evenimente nedorite.
La revedere oameni nebuni.
Noi , șobolanii , mergem mai departe.

Avortul ca mijloc obișnuit de contracepție. Adică în loc de prezervativ. Ce mare scofală ? mi s-a spus de cele care au făcut-o deja de trei sau patru ori la numai 20 de ani… Se mai întamplă… Dacă e să ai burtică te duci la doctor și gata : ai scăpat de griji. E atât de simplu. Proastooo!… Tu ai scăpat de griji dar copilașul ăla ??? A scăpat de viață… Acuma nu fac eu pe marele umanist dar ne jucăm deja cu viețile altora de parcă ar fi mere pere în panere. Am ajuns să privim avortul ca ceva firesc , ca o chestie ce incomodează , ca o pereche de pantaloni prea lungi pe care îi scurtezi ca să poți umbla cum trebuie. Multe fete gândesc la fel când e vorba de avort. Am ajuns să ucidem din obișnuință și tot mai mult dintr-o comoditate personală. Ne încurcă copiii nedoriți. Ce bine că scăpăm atât de ușor de ei… Altfel ce ne-am face ?… Ce chestie stupidă ipocrită inumană… Oare de ce ne oripilăm când o scroafă își mănâncă purcelușii ? De ce ne oripilăm când în lumea necuvântătoarelor femela care a născut își ucide puii ? De ce știm să arătăm cu degetul scârbiți într-acolo ? Spre noi înșine nu arătăm niciodată … Pentru că avem inteligență ?
La naiba !… Puțină responsabilitate , vă rog !

Avortul e o problemă spinoasă foarte care nu trebuie tratată cu atâta ușurință. La o adică de ce s-a legalizat avortul ? Ca să nu încurce proastele !!! (și proștii desigur). Avortul e permis doar în caz de viol , după părerea mea. În rest , devenim noi înșine niște dumnezei criminali și sub pretextul că decât o viață de câine , pentru cel care se va naște , mai bine nici una , recurgem la avort cu o ușurință egală cu prostia , cu josnicia , cu crima , cu inumanul. Dacă ești un bebeluș nenăscut și ai auzi că urmează să mori , ce ai simți ?
Avea dreptate F.M. Dostoievski când spunea prin gura unui personaj de al său (nu mai știu exact care) că în clipa sinuciderii omul devine egal lui Dumnezeu. Eu spun că ne-am și făcut egalii Lui prin gestul abject al avortului. Am vrut să devenim proprii noștri dumnezei. Am devenit. Sunteți fericiți ?

Vezi paiul din ochii altora … Dar bârna din ochiul tău a devenit atât de personală că face parte din tine și dacă o scoți rămâi infirm… Atâta comoditate și ipocrizie încât vărs iar acru-verde-amar. Lasă bârna acolo , ca nu cumva să vezi limpede și să fii tu cel arătat cu degetul din cauză că ai ochii limpezi… Mori scumpule , cu gândul împăcat că ai mulțumit turma și nu i-ai încălcat regulile. Ai fost un cetățean model. Fii fericit dar și dormi în pace.

Dumnezeu există ? Înclin să cred că nu. Nu-i simt puterea , nici mângâierea , nimic. Și eu am vrut să cred ! L-am căutat peste tot , în mine și în afara mea. Nu e de găsit. Ortodoxia și catolicismul mă dezgustă prin tradițiile și canoanele greoaie după care se conduc. Sectele astea mărunte atât de asemănătoare mă amuză teribil : pline de oameni frustrați și mărginiți. Desigur că în fiecare cult am găsit exepții extraordinare dar asta nu schimbă majoritatea componentă. Creștinismul în sine îl am sub semnul întrebării. De ce ar fi neapărat el calea cea dreaptă ? Iubește-ți dușmanul. Într-o religie a iubirii nici nu ar trebui să existe conceptul de dușman , spunea Pleșu. Și nu vorbea prostii.

Amintiri de iarnă de poveste : ninsoare mare , grea și tăcută. Un pat călduros și o femeie încolăcită goală pe lângă trupul meu… Amândoi privim pe geam ninsoarea aceea de basm luminată magic de lămpile electric-albastre de afară. Eu spunându-i povești despre mine și ea întrebând ca un copil tot felul de prostii. În fundal muzică de pace legendară. Și eu ținând-mi femeia-copil în brațe. Un dulce paradis pierdut în amintiri de nostalgie caldă. Azi nu mai sunt decât un suflet mic și zbârcit ca o prună uscată. Așa au hotărât oare zeii ?

Adesea propria mea prostie mă ucide. În clipele de după mă urăsc și dacă n-aș fi eu cel al meu unic și indivizibil , m-aș omorâ fără să stau pe gânduri… Uneori nu merit pur și simplu să trăiesc. Dacă n-aș fi atât de prost , ce bine ar fi… Nu ?

Senzație de sfârșit de lume… senzație de apăsare acută , de pericol iminent și eu , cel neputincios , urându-mi propria neputință. O viață de lenevie , autocompătimire și lamentări inutile și seci. Dacă aceste lucruri m-ar împinge cumva spre pasul următor nu mi-ar fi ciudă dar toate lamentările și urletele mele surde nu sunt decât un consum inutil de timp. Cred că de fapt aceasta e senzația mea : de inutilitate. Inutilitate. Nulitate.

Dacă inima mea ar avea o inimă…

Oamenii și-au vândut fericirea și libertatea pe hălci de carne.
Aplaudați , vă rog !
Să nu dai libertatea pe nimic. Nici fericirea. Nici nefericirea.

Vrei o viață ca în reclame ? Perfect !
Ia viața în pulă , n-o mai lua direct în piept…!

Dă-mi Doamne răbdare… Da’ repede-repede că nu mai pot !!!

Mi-e dor de povești pline de zmei , de mitologie fabuloasă , de magi și de zeițe. Tânjesc după Bucureștiul anilor ’30 cu tot parfumul și muzicile lui…Vreau să fiu altcineva , într-un alt timp… Asta cam seamănă a fugă din fața provocării : viața. Asta e marea provocare cu care te-ai născut. Cu asta trebuie să te lupți. Doar după această luptă ai șansa să vezi soarele inundând divin goliciunea ființei tale.
Ești conștient de provocare ?

Sunt atât de prost. Mă plâng mereu de lipsa banilor… Adevărul e că atunci când îi am arunc cu ei în stânga și în dreapta. Bucurie debilă de țăran retardat ajuns peste noapte boier. Când am bani nu știu ce să fac cu ei. Mă încurcă. Fac orice ca să scap cât pot de repede de ei. Așa revin la lipsuri , la datorii și mă simt iar în elementul meu.
Prostie , prostie , prostie ! Caut cauza acestui comportament stupid și înclin să cred că din cauză că mă imaginez tot impul cum aș fi eu bogat și ce aș face cu banii… De asta sunt rege pentru o zi. Era o vorbă englezească ce-mi vine ca o mănușă : king for a day , fool for a lifetime. Așa sunt eu timp de câteva ore , o dată pe lună : rege ; până se termină banii și reîncep tardivele și inutilele lamentări… Sunt exact unul din oamenii din grotă care văd pentru prima dată lumina și , nefiind obișnuiți cu ea , își acoperă ochii și se întorc la întuneric. Îmi place să umblu prin noroi. Acesta e elementul meu chiar de aș fi Solomon.
Degeaba îi dai porcului bucate alese , el preferă cocina…
Prostie , prostie , prostie !!! (mărunt retardat născut din eroare)

Și de n-ar fi atâta obsesie și alergătură disperată pentru sex , pentru carne presând carne , lumea ar sta pe loc , ar putrezi. Mă tot gândesc : de unde atâta aviditate pentru sex ? Cred că totul se află înrădăcinat în prejudecățile inoculate de religie… A dispărut pacea și liniștea de când sexul a fost decalarat fruct interzis. E în firea umană să vrei ce nu poți avea , altfel ar fi jale animalică și inconștientă… Cred că de aici se trage atât progresul cât și regresul omenirii. Din conceptul lucrului oprit sau imposibil. Din cauza asta avem telefonie mobilă , televiziune , aeronave… Dar sexul nu a fost niciodată epuizat. Va rămâne mereu concepția lăuntrică , nemărturisită și aproape instinctuală a fiecărui occidental despre paradis și fericire. Sexul e mitul etern. Freud n-a vorbit întotdeauna aiurea…

Vorbesc , vorbesc , vorbesc , gândesc. Ei și ??? Sunt eu mai fericit decât un aurolac savurând un sandwich cald cu carne de pui ? NUUU !!!
Și atunci ?
Tot vorbesc de turmă. E adevărat că nu sunt ca ei. Sunt undeva la marginea lor , complăcându-mă în păreri bune despre mine , nefericit , gândind prea mult și trăind prea puțin. Și mai ales teribil de singur.
În timp ce ei , negânditorii și necugetătorii trăiesc fără griji , eu am murit undeva între marginea nepăsării lor și a izolării mele.
Cine a câștigat ? Turma !!! Turma câștigă întotdeauna. Sunt mai mulți. Toți.
Și eu sunt singur.
Cum e mai bine ? O caricatură de geniu pustiu , neînțeles , singur marginalizat , autoexilat sau un omuleț mărunt și gri al turmei luând parte la exuberanța corupătoare și animalică a vieții ?

A fi sau a nu fi capabil să iubești ? Asta-i întrebarea finală și corectă.

Mult prea multă contradicție într-un singur om. Prea multă.
Se poate muri din asta știi ? De nu-mi va fi frig , am să mă întorc în zori…

Stau și vorbesc despre viață în loc să îmi trăiesc viața. Proastă strategie ?
Cândva , undeva , mi-a scăpat ceva , am făcut o mică eroare… Nu-mi dau seama ce anume , dar simt că așa e…

Corupt !!! Eu. Cel fără pată , cică… Lipsurile te obligă să calci peste tine , peste principiile de care tu ești atât de mândru… Odată creat precedentul corupției , ești obligat din inerție să continui… Lipsurile și foamea care bate la ușă , corup și șterg concepțiile tale luminoase despre corectitudine dreptate și despre cum ar fi lumea ta… Ce te faci ???? Te sperii , încerci să fugi , să îți spui că nu ești tu ăla , te ascunzi te prefaci că totul e în regulă , că ești în rând cu lumea… Și asta-i scumpule !!!! Ai ajuns în rând cu lumea , tu cel unic , cel bun , cel drept , cel care ai fugit mereu de asta… Nici nu ți-ai dat seama când s-a întâmplat… De ce ți-e frică nu scapi spune o vorbă bătrâni. Sunt la fel cu turma : omuleț gri și nesemnificativ…

Nostalgia comunismului destul de pregnantă în mințile celor care au trecut de 40 de ani. Nostalgia după acea stabilitate economico-socială.Totul devine evocat cu patos cu fericire , cu aer de bine general și legendar. Din comunism eu nu-mi aduc aminte decât ore nesfârșite la cozi pentru pâine , lapte , unt și cartele pentru raționalizare… Nu am avut o familie de intelectuali racolați de defunctul PCR. Nu am avut pile la alimentări. Nu am avut nimic altceva decât pene de curent și uniforme egalizatoare. Toată lumea nostalgic-comunistă îmi spune că toți aveau slujbe , case , siguranță… Chiar părinții mei au primit un apartament incredibil de friguros pe timp de iarnă. Mi-aduc foarte bine aminte spaima ce mă cuprindea când tot orașul se scufunda în beznă. Senzație inconștientă de apocalipsă. Mi-aduc foarte bine aminte cum s-au adus portocale în ajunul Crăciunului și am stat la coadă câteva ore pentru că se dădea un kilogram de persoană ( la acea vreme portocalele erau un lux iar faptul că se livra un kilogram de portocale de persoană asta însemna că toată familia trebuia să fie prezentă la tejghea și această măsură constituia una din directivele luminate ale PCR). În clipa în care s-au deschis ușile alimentarei valul animalic-debil de oameni m-a împins într-o ușă cu geam și grilaj de fier. Mama mă ținea de mână dar parcă era la kilometri depărtare , n-o vedeam. Nu-i simțeam decât mâna înghețată ținându-mă strâns. Geamul ușii de fier a cedat și eu am ajuns lipit de grilaj cu barele de fier strivindu-mi fața. Nu-mi mai aduc aminte decât cum am plecat acasă bocnă , cu punga mea de portocale în brațe , plângând. Aveam nouă ani. Altă dată , știu că au adus carne de pui , care se putea cumpăra tot în funcție de numărul de persoane prezente. Puii congelați se dădeau doar prin spatele magazinului ca să nu se producă iar distrugeri din cauza mulțimii… Nu mi-a rămas întipărită în minte decât imaginea bărbaților , capi de familii , care , cu pungile pline cu carne de pui în dinți și ca să poate ieși din aglomerația aceea compactă, escaladau pereții acoperiți cu plase de fier (magazinul era unul recent și probabil aștepta sa fie tencuit ) făcând un alpinism domestic , penibil și umilitor pentru că în spate mulțimea era prea multă , prea deasă și prea înnebunită pentru a lăsa cale de întoarcere. Șiruri nesfârșite de blocuri urâte , făcute după tipar , defilări cu zâmbet forțat , imaginea lui Ceaușescu omniprezentă și minciuni după minciuni pe care atunci le-am crezut cu jumătate de inimă și nu le-am crezut în totalitate nu pentru că eram precoce și prea deștept , nu le-am crezut pentru că instinctul îmi spunea inconștient că tot ceea ce văd are o spoială grosolană. Nu putea fi totul atât de roz ca în cărțile de propagandă. Ceva nu era adevărat. Steinhardt spunea că atunci când auzi de comunism să fugi ca de dracu’. În plus de asta nesfârșitele oribilități scoase la iveală după ’89. Deportările , frica de turnători , omniprezenta Securitate și în general aberația socialist-comunistă.
De fapt cine plânge după comunism ? Cei care au dus-o bine. Cei comozi. Cei care au fost învățați cu un salariu bun pe o muncă puțină. Cei care au avut pile. Cei care au furat ca în codru. Voi nu vedeți oameni buni că acel luminat comunism nu făcut altceva decât să vă spele creierele ?????? V-a egalizat pe toți astfel încât leneșul să aibă la fel cu acela care muncește pe brânci. Și faptul că v-a făcut pe toți egali n-a fost decât o îndobitocire în masă. Comunismul v-a învățat că statul se ocupă de tot și de asta azi incapabilii ”școliți” în comunism fac greve când se închide fabrica și cer guvernului să rezolve treaba. De ce refuzați să vă descurcați singuri ??? De ce nu pricepeți odată pentru totdeauna că așa cum îți așterni , așa vei dormi. Comunismul a ucis orice spirit de întreprinzător în români. De ce vă e lene să gândiți și să alrgați după popria voastră fericire ? De ce încă mai stăruie în mintea voastră acea imagine dulce a leneviei și complacerii în fațada socialistă ? Comunismul v-a făcut să vă fie lene și să vă muiați posmagii… Toți așteaptă să pice din cer. E la îndemână să vrei să pice din stele ; da-ți-mi vă rog două mâini întinse la creșit , vreau să-mi bag pula-n ele ! (Cheloo)
Poate că sunt eu idealist și vreau să pot vorbi liber și să înjur pe cine-mi place dar niciodată n-am să regret comunismul și nu am să accept vreo formă a lui oricâtă stabilitate socială ar oferi acesta. Și dacă tot îmi scoateți ochii cu partea economico-socială de ce nu vreți să acceptați că în cazul în care comunismul ar mai fi ținut câțiva ani am fi ajuns canibali ? Sunt niște legi simple ale economiei pe care nostalgicii refuză să le cunoască și să le accepte.
Totalitarismul e o trăsătură majoră a țărilor sărace și din păcate România s-a învățat atât de mult să fie violată încât dacă nu e absurdizată devine dezorientată.
Mi-e silă de nostalgicii comuniști. Dacă vă e dor de comunism de ce nu cereți domiciliu obiligatoriu în Bărăgan , snopeli în bătaie la Jilava , Sighet și Aiud și dacă tot vă e dor de comunism de ce nu vă apucați de un nou canal Dunăre-Marea Neagă având în meniu umilință , dezumanizare , reeducare în spirit socialist , absurdizare și debilizare forțată ?
Vă e dor de comunism leneșilor , hoților , pupincuriștilor , aplaudacilor , piloșilor , egalizaților , închistaților , îndobitociților , șterșilor ?
Mie unul nu mi-e dor. Sunt adeptul conceptului ca fiecare să aibă exact atât cât muncește. Nu vreau egalitate nemeritată. Prefer libertatea în locul debilitățiii și absurdității unui sistem totalitar. Nu spun că ceea ce se întâmplă la ora asta România e pe calea ce a bună , dar e mai bună de un miliard de ori decât comunismul. Pentru mine comunismul nu înseamnă decât turnători , cartele de raționalizare , întuneric , frig , spaimă , îndobitocire în masă , absurd , absurd , absurd.
Reînvățați-vă să luptați , dragilor. E singura cale.
Dacă regretați atât de mult comunismul și l-ați iubit precum spuneți , ar fi o chestie de onoare să intrați în pământ odată cu el… Dar comunismul v-a șters din creiere conceptele de onoare , demnitate , curaj și noblețe pe motiv că aceste concepte burghezo-moșierești dăunează grav sănătății…
Comunismul a murit. Voi de ce nu vreți să muriți , comuniștilor ?

Tânjesc după tremurul acela lăuntric al îndrăgostitului. Doar atingerea carnală nu mai îmi e de ajuns. Nu mai vreau sex sec , inutil , rece , distant. Vreau mai mult decât acel frecuș carnal de lungă durată , steril , inutil. Plăcerea cărnii devenită chin indiferent. Doi oameni sorbindu-și singurătatea împreună , prefăcându-se că totul e bine. Doi prefăcuți inadaptați și fricoși să își recunoască neputința , forțând iubirea , cu toate că amândoi știu foarte bine că nu există șansă. Doi prefăcuți așteptând moartea , fiecare în singurătatea lui lăuntrică , ascunsă și nemărturisită.

Tu ai noblețea de a-ți recunoaște greșelile și de a sta drept și fără frică în fața consecințelor ? Adevăr , curaj , demnitate , noblețe. Fii OM ! Poți , stârpitură ?

Rutină , rutină , rutină… Și eu pe unde m-am pierdut ? Cui m-am vândut ?

Tot sistem concentraționar poate fi și societatea care prin legile ei nescrise și universal valabile îți îngrădește libertatea de a fi tu însuți. Mă simt przonierul acestui sistem.

Ce curve sunt oamenii… Câtă josnicie , prefăcătorie și meschinărie poate încăpea într-un singur om. Te lucrează pe la spate , știe că tu știi acest lucru și cu toate astea se preface că e prietenul tău cel bun și drept ; îți zâmbește la fel ca înainte și tot jocul ăsta de-a v-ați ascunselea după degete mă scârbește.

Aloooo… Puțină demnitate n-are nimeni de vândut ? Am s-o cumpăr eu pe toată și am s-o împart în mod egal prostimii. Poate așa…
Dar de unde știi că nu vor apărea bișnițarii de demnitate ?
Don Quijote nu se bătea el degeaba cu morile de vânt. Dacă am fi mai mulți…

Construindu-mi propria închisoare , întind rețele de sârmă ghimpată , sub privirile gardianului și ale civililor de dincolo de gard. Libertatea mea e dincolo de aceste sârme de oțel , la numai câțiva metri. Pot vedea libertatea , pot mirosi civilia. Suntem scoși la muncă , într-o închisoare mobilă , aflată în mijlocul libertății. Seara revenim la ziduri , gratii , gamele și inutilele discuții deja consumate. Mâine vom vedea iar libertatea. Dar până atunci n-are cineva o țigară ?

Mi-e dor de-o pizdă și să dau o muie ca în filme. Dar cine s-ar fute cu mine ?

Vreau să iubesc ca să pot uita tot ce mă doare.

Așază-te lângă mine , iubito , sub acest cer murdărit de nimicnicia oamenilor.

Cineva se plângea de lipsa oamenilor de calitate , a oamenilor fără suflet. Ce copil debil… A dispărut demult omenia dintre oameni. Se plângea că cel pe care l-a ajutat să revină la lumină din noroi , l-a aruncat în stradă ca pe un câine. Să ne mirăm scumpilor ??? O merita , nenorocitul. Sentimentalii și sufletiștii sunt prin definiție falimentari. Să dispară deci. Dar sunt atât de frumoși ! ( Așa… Și ?)

… că doar n-o fi moartea capătul lumii…

Fute-mă… Fute-mă. Fute-mă ! Fute-mă !! Fute-mă !!! Fuuute-măăă !!!…
Așa să-mi urle târfele în urechi , femeile să fie toate curtezane de curți vechi…

Devin mărunt și gri. ( Așa… Și ?)

Să-mi iau lumea în cap ? Sau unde s-o iau ? M-aș îmbăta. Ar cam fi timpul.

… și-apoi să urle lupii toți , să urleee… Să cadă paznicii de rai din turle , să cadă Dumnezeu din ceruri ude , ca să-l vedem și noi la chip , la trup , la sufletu-i greoi și să îl luăm puțin la bani mărunți , de la copiii cei de țâță , la noi , la cei cărunți… Oare ce ar avea de spus ? Uf ! Iar am căzut în cap de sus… N-aveți o cruce ?

Dar voi cine sunteți ? V-am promis eu așa ceva ? Curios , nu-mi aduc aminte să-mi fi scris memoriile. Nici măcar nu știu să scriu. Și chiar dacă le-aș fi scris era neapărată nevoie să le știe toată lumea ??? Sunteți nebuni ! Nebuni de legat. Cu toții. Eu n-am chemat pe nimeni la nici o judecată. Sunt pașnic. Nu am necazuri cu nimeni. Despre ce naiba tot vorbiți ? Ce lume ciudată , dom’le. Ce lume ciudată… Ce mult s-au schimbat toate… Și n-am tras decât un pui de somn. Dar dacă muream ? Îți poți închipui ce aș fi găsit la înviere ? Maică-măiculiță… Cred n-aș fi fost în stare să spun nici cum mă cheamă.

PSEUDORECLAMÃ

Vrei un viitor sigur și plin de satisfacții ? Sesiunea de admitere în Rai începe la sfârșitul lumii. Grăbește-te ! Admiterea constă doar dintr-un concurs de dosare care trebuie să conțină
a) foile de pontaj individual sau colectiv de la biserică și
b) o declarație pe proprie răspundere care trebuie să cuprindă :
- eventualele injurii și calomnii
- agresiuni de orice factură și nivel fizico-emoțional
- atitudinile de frică sau indiferență


Declarațiile se consideră valide dacă aceste acțiuni (luate împreună , asociate aleator sau fiecare în parte) comise de-a lungul vieții și/sau morții , au dăunat grav sau mai puțin grav sănătății unor terțe persoane (decedate sau încă în viață la data concursului de admitere), grupuri sau instituții.
Vă urăm baftă ! (că aveți nevoie , nu de alta)
(pentru informații privind admiterea în Rai apelați gratuit 0800-DUMNEZEU de luni până vineri între orele 8-20; dacă linia e ocupată lăsați mesaj după semnal)
(contestațiile se depun prin SMS la 666 , 1.20 $/SMS+TVA)

Cică iese unu’ din închisoare după ani lungi de detenție în care nu atinsese vreo femeie. Pe prima pe care o vede o bagă într-un tufiș , o violează cu sălbăticie după care , așa pe jumătate leșinată cum era , îi ia mâna și i-o sărută galant spunându-i - Plăcerea a fost de partea mea !

Ha ! Mă țin de bancuri. Dar cine plânge ? Cine ? De ce taci ? Spune-o cu voce tare.

Aș vrea niște heroină injectată direct creier. Ca să pot uita tot ce mă doare. Să fiu mântuit de neliniștile și frica pe care nu vreau să le recunosc ca fiind ale mele. Să dau bir cu fugiții…

Speranțe. Sper să nu dau greș sperând. Aștept cu emoție să mă îndrăgostesc. Sper blând și senin. Totul începe să urce… Până unde ? Sper cu inima îndoită de insucces dar totuși sper.

Mi-e silă de mine , de cel care mă credeam superior , inatacabil , incoruptibil , de nemituit… Am intrat în șleahta celor care fură cu zâmbetul pe buze , mi-a pierit orice urmâ de mândrie , de judecată și totul pentru câteva hârtii care îmi permit să am o burtă mereu plină și îndestulată… Ești mulțumită mamă ? Fiul tău a ajuns și el în rând cu lumea… Fură , înjură , înșeală , minte , ucide… Mă afund zilnic în acest noroi colcăitor al șmecherașilor , al celor care sunt cu un pas în fața celorlalți și mi-e frică de lăcomia din ochii ce-mi sclipesc aprins la auzul cuvântului ban. Mi-e frică de frica mea care m-ar putea de gol și îmi doresc să mă pot opri și să spun :
Până aici !
O , dar de n-aș fi atât de slab , atât de rob acestui carusel care ia o viteză amețitoare. Mi-e teamă nespus de clipa în care n-am să mă mai pot ține de barele acestui uragan cu vârtej amețitor… Mi-e frică (teribil de frică !) de clipa căderii pentru că știu bine că aceste căderi ale mele sunt dure , adânci și umilitoare… Mă urăsc pentru lăcomia mea nesăbuită care cere mai mult , mai mult , mai mult…
Mă simt atât de mic , atât de pătat , atât de umilit de puterea acestui demon-ban care vine la tine cu argumentele logice ale burții… Nu poți nega foamea , nu poți nega umilința de a nu avea ca restul și totuși mi-am călcat peste mândrie , peste promisiunea făcută cu atâta credință mie însumi , peste principiile de care eram atât de mândru… Și dacă aș renunta aș fi un fraier. Eu nu mai vreau să fiu fraier…
Și touși această lăcomie mă ucide , mă seacă , îmi aprinde scântei de nebunie libidinoasă în ochi , îmi ascunde sufletul , îl îmbracă într-o grea platoșă de nesimțire care acceptă jaful cu bună știință. Unde-i acel dumnezeu mult lăudat , să mă scoată din propria-mi decădere ? Unde ???

O atât de acută senzație de pericol , de așteptare a unui iminent pericol , a unei iminete demascări , a rușinii de a fi ținta degetului arătător al mulțimii
batjocuritor-rânjitoare. Lectura Donnei Alba a lui G.M. nu face și ea decât să deschidă vechi răni ale sufletului meu pe cale de împietrificare , prin lumina personajului Alba… Astfel cuprins între rușinea de a fi acuzat de furt cu iz de găinărie și sângele prinzând clocot din amintiri de suflet înșelat, mă chinui sufletește în neîndurătoare focuri interioare , acordându-mi de unul singur stigmatele unui romantic răvășit de remușcări onorabile. DAR sunt jalnic , un om de tot rahatul și mai ales singur , neiubind și neiubit de nimeni…
Mori gânganie mică și meschină , mori !

Aceeași frică de propria-mi lăcomie secondată îndeaproape de frica generată de lăcomia celorlalți cu care fur. Noi furăm împreună. Mi-e frică și de lăcomia lor , de nemulțumirea lor care s-ar putea termina prin turnări reciproce. Mi-e silă să depind de cuvântul lor. Pietre de moară cocoșându-mă. Și eu cu burta plină tremurand de frică sub povara lor. Și tac certându-mă. Hai viteazule , pune frână dacă mai poți…

Din nou aceeași lipsă de noblețe a celor din jurul meu mă face să vărs iar verde , acru și amar. Lăcomia aceea stupidă pentru banii de pâine a celorlalți mă face să îi văd mărunți de tot , mici cât păduchii ! Dar eu , cel ce fură , unde sunt eu ? Le pot cere altora să aibă noblețe față de mine când eu însumi nu am ? Încet-încet prind obiceiul de arăta cu degetul în cu totul alte direcții , numai spre mine nu. Nu-mi mai vine să spun nimic. Atâta timp cât eu nu sunt cu nimic mai presus mulțimii , de ce aș condamna mulțimea ? Josnic. Josnic. Josnic.

Mi-e trupul greu de plumb bacovian , mi-e frig…
Prea frig să mișc , să mai exist , să strig…

Impozitul diferențiat în funcție de venit , cu menirea de a reduce diferențele sociale, nu e decât o formă de comunism servită drept măsură de integrare europeană. Atât de proști suntem , noi românii… Adică fugim de comunism , murim ca să scăpăm de el , pentru ca într-un final penibil să dorim aceeași egalizare socială , același stat să se ocupe de tot ce ne doare , același mod de a munci : eu ma fac că muncesc , tu te faci că mă plătești… Și uite așa am trăi fericiți complăcându-ne în lâncezeala cu gust de moarte a comunismului. Când vom învăța că trebuie să și muncim ? Sau am uitat deja acest lucru ? Continuăm să ne lamentăm la nesfârșit despre ghinionul nostru ca popor , despre nedreptățile de zi cu zi , dar nimeni nu face nimic.
La muncă retardaților ! La muncă !

Și așa îmi vine câte o furie oarbă când aud pe cei trecuți de 40 de ani spunând că la anii mei ei erau așa și așa , că lucrau , că făcuseră deja armata și copiii… Ia să fi trăit ei în condițiile României de azi , să-i văd eu atunci… Ar fi ajuns cerșetori , milogi prin piețele orașului… Văd oameni care refuză să își trimită copiii capabili la școală pe motiv că ei la 17 ani erau deja în producția socialistă și că așa se cade să facă și plozii lor… De ce dacă părinții noștri au mâncat căcat cu mâna noi trebuie să mâncăm cu două mâini ? Ca să le rămână lor bani de înecat amaru-n băutură…
Mă fut în gândirea lor îmbibată de alcool și comunism de viță veche !

Știi tu oare femeie desfrânată că mi-ai fost mai scumpă decât propria-mi viață ? O , și cum pozezi în ființă prealuminată ! Cum ai mai dus de râpă mulți nefericiți , nenorocindu-le pe veci scurta lor viață !… Și cum adori tu să roiască bărbații virili în jurul tău !… Și mai ales cât îți mai place gustul dulce al aventurii desfrânate , al fricii de a nu fi surprinsă înșelându-ți iubitul !… Și cât de mult iubești tu pula care te face fericită , fericită… În toate aceste plăceri nocturne consumate pe furiș , calci peste tot și peste toți. Calci peste demnitatea fiecărui bărbat , ridiculizându-i amoroasele porniri și toate romanticalele ieftine și răsuflate dar venite pure și lipsite de vlagă , să ți se aștearnă la picioare. Ah , cât te iubesc și te urăsc zeiță a desfrânării !… Și prin chinul meu mistuitor și întunecata-mi judecată tu treci falnică și mândră fără păs… Te dai tuturor și rămâi doar a ta… Muri-vei singură și deșartă dar eu tot am să te iubesc…

Luptă câine fricos , luptă pentru viața ta !…

Tremur tot… Există momente când un fapt mărunt , o vorbă aruncată la nimereală sau un chip descătușează în tine casacade de contradicții , iubiri fulgerătoare… De astea mi-e mie frică. De deciziile luate pe moment care te pot nenoroci pe mult timp și ale căror urmări le plătești toată viața.

Încep să devin tot mai mult unul din mulțime… Mi-a dispărut entuziasmul pentru aventura , nu mai respir aceea exuberanță efervescenta a tinereții… Am o slujbă , am o iubită , am să îmi cumpăr și o casă… Ce mai vrei ? Sunt de-al lor ! Îmi amintesc cum acum o vreme eram liber , liber… Trăiam din plin , mă descopeream și totul era un spectacol tragi-comic plin de viață. Eram un fel de atidot împotriva plictiselii , aveam curajul să râd oriunde și oridecine. Iubeam teatrul , îl trăiam și îl respiram… Eram unul din frumoșii nebuni ai marilor orașe. Acum am ajuns un om serios : du-te la muncă , hai de la muncă , mănâncă , dormi , du-te la muncă…
M-am uitat pe mine , nu mai îndrăznesc să visez , uit să respir…

Aceeași senzație de inutilitate , de uitare de sine , de gând searbăd. Am uitat exbureanța scenei , plinătatea poeziei , am devenit unul din popor. Din topor. Sec , adormit , având în prim-planul acțiunilor sale banul, furtul, berea… Încet-încet învăț să accept lucrurile așa cum sunt fără să ( mă ) întreb : DE CE ? În loc să lupt , mă adaptez . Mă camuflez ca nu cumva să ies în evidență și să mă dau de gol eu pe mine însumi. Sunt compromis. COMPROMIS ! Iar celor care îmi reproșează deja asta nu am ce să le răspund. Tac. Am uitat zborul , sunt una din miliardele de găini care nu știu să zboare. Nici măcar nu încerc. Am renunțat și la asta. Nu mai există decât ziua de mâine , banii , femeile. Nu mai visez , planete minunate , nici să schimb lumea , nici să subjug conștiințe… Nu mai vreau nimic. Nu mai gândesc.
Eu , robotul. Muncește , bea , hrănește-te , dormi , procreează , muncește…

Toate visele mele , tot ce visam , tot ce gândeam par acum amintiri vechi și prăfuite, chestii mult prea lipsite de importanță ca să-mi mai pierd vremea cu ele… Or, eu pentru astea trăiam , respiram prin gândurile mele , mergeam mai departe cu visele mele… Aveam mult mai multă viață , eram mai clocotitor , mai necruțător cu toată prostia și măgăria din jur… Momentan m-am adaptat situației. Mulțimea
m-a înglobat în masa ei iar eu opun o rezistență din ce în ce mai mică. Am impresia că dacă mă prefac a accepta conduita mulțimii nu fac altceva decât să stau la cutie , să acumulez forță și furie pentru ca într-un final glorios să lovesc fulgerător… Vorbe. Nimic mai mult. Prefăcăctoria asta a mea a devenit treptat-treptat felul meu de fi. Mi se pare deja stupid să rostesc cuvinte ca te iubesc , poezie , chatarsis…
Ce sunt eu ? Anonimul gri din mulțimea gri de anonimi.
Trezește-te dobitocule , lumea se scufundă și tu te gândești la furt…. Cu ce e mai presus un mort bogat decât un mort sărac ?

Voi fi acolo. Nimic nu mă va opri. Poate doar dacă se dezlănțuie iadul.
(…și într-adevăr iadul s-a dezlănțuit ! De ce ai promis ???)

sunt obosit de atatea fețe și discutii... obosit să mai lupt să mai respir să mai trăiesc ... nu îmi mai pasă de multă vreme ce sunt ce devin ce am fost sau ce voi fi... sunt gri ca restul lumii... nu stiu să iubesc să mă topesc... aripile mi s-au uscat și au cazut moarte pe undeva în urma mea iar eu nici măcar nu am simțit când s-a întâmplat nenorocirea... si cui îi pasa ? nici măcar mie... atâta incertitudine și dorință mare de schimbare... vreau să iubesc !

Citesc Agonie și extaz a lui Irving Stone. Michelangelo mă fascinează. Mă văd pe mine acum câțiva ani : pur , neatins și mai ales pornit spre schimbarea în bine a omenirii. Dar am luat-o pe căi usoare , netede... Visam cu atâta patimă , mă refugiam de ieftinismele societății în lumile mele infinite și infint mai drepte și mai bune. Căutam fascinat originea adevărul esența ... dar m-am lăsat pervertit de îndatoririle silnice zilnice... m-au corupt nevoile bănești ale subzistenței... și eu am cedat atât de ușor !... de nu mi-ar fi atât de dor...

Anna Karenina. O iert doar pentru că și-a părăsit soțul pentru Vronski. Dacă nu ar fi făcut-o nu era decât una din târfele îmbrăcate frumos și parfumate de atunci , de azi și dintotdeauna. Și o mai iert pentru că s-a mărturisit soțului ei. Puțină demnitate. Tu n-ai avut târfooo...

Trebuie să fac ceva , să ies din platitudinea asta. Mă plafonez. Simt asta. Și în unele momente simt că totul e mai puternic decât mine , iar eu sunt mic , mic de tot și neajutorat. Unde am să ajung...???

Uneori sunt atât de prost. Spuneam odată că nimic nu e mai de preț ca dragsotea. Și dacă dragostea asta trebuie să treacă prin stomac și prin portofel... Știu. Dacă adevărată nimic nu o va șterge... Ea va dăinui... Oare ?

Goană continuă după perfecțiune... Altădată o căutam în vers în măsură în muzică. Acum o caut în portofel în șmenuri în bârfe...În bălțile din mintea omuleților gri din jurul meu...

De ce naiba cad toate ?

sfârșitul primei părți





Partea a doua

Am nevoie de o pauză. Să plec undeva departe de tot , la mama naibii , să uit de tot... M-am pierdut pe mine. Mi-e silă că lucrez zilnic cu cine lucrez. Cine stă cu porcii se porcește. M-am porcit. Mă complac în conversații de doi lei cu oameni de bani doar așa ca să treacă timpul , să nu par anormal , să râd dacă nu-mi vine , să vorbesc atunci când vreau să tac , să par unul de ai lor. Am uitat de idealurile mele , de calitatea oamenilor pe care îi aveam în jur , de visările mele. M-am trădat cu bună știință și totuși am încercat să ascund trădarea față de mine însumi. Mă păcălesc zilnic spunându-mi că sunt ok , că sunt de gașcă...Oi fi , dar nu de gașca asta. De aialaltă , dinainte. Singura mea consolare e faptul că iubesc nedisimulat. Măcar aici nu mă mint.
Am pierdut și simțul tragediei. Îmi merge prea bine ? Nu aș crede. Asta nu face altceva decât să îmi arate un alt adevăr crud : creez doar atunci când o duc prost ! Doar atunci refulează invidia gelozia amintirile și tragedia. Dacă o duc bine nu mai sunt în stare să creez nimic. Nu-mi place asta. Deloc. Sunt și eu un amărât de scriitoraș (?) viteaz și plin de fițe. Nimic mai mult. Și după moarte praful gri va fi tot giulgiul meu. Și eu , EU , UNDE SUNT ???

Acu’ntr-o seară la televizor l-am văzut pe Paul Everac. Mic de tot , prăfuit și cu o sacoșă plină de cărți pe care le scrisese. Gestul său cu care scotea carte după carte subliniind că el le scrisese că erau multe , că erau bune m-a făcut să îmi fie milă de el. Încerca să se convingă cum că n-a murit că nu l-a uitat nimeni. Aici ! Aici ! Exist! Sunt eu , Everac ! Scriu cărți multe și bune ! Sunt un mamut al literaturii contemporane românești ... ( cum a fost posibil domnule să mă uite chiar toți mucoșii ?)

Mă urăsc!!! Din toată ființa mea mă urăsc ! Sunt profund dezamăgit de mine de peroana mea de caracterul meu de neputința mea de a face față cu brio situațiilor simple care sunt la mintea cocoșului prost. Am dezamăgit persoanele care au crezut în mine am continuat sa mă mint ca tot ceea ce fac îmi place.... Dar de fapt care e adevărul ? Care? Sunt un om de rahat prefăcut până peste poate un om alunecos prost idiot retardat mintal ! Nu trebuia decât să supraveghez niște idioți! Când am fost luat la întrebări ce am făcut ? am încercat să mint cu juma de gură dar nici eu nu credeam ce am spus darămite șeful ! Avea dreptate ! Dacă mâine are să mă dea afară să mă mir ? Să protestez ? Să zic că n-ar fi corect ? Aș fi cel mai mare ipocrit al tuturor timpurilor ! Mi-e silă de mine ! Aș vrea să nu mai fiu , să nu mai exist deloc , sămă nasc altundeva unde se poate trăi din scris , din citit , din supt pula... Aici nu-i loc de mine !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Mi-e jenă că sunt om ! Mi-e jenă că am dezamăgit ! Nu sunt decât o tăcere vinovată și neputincioasă cu ochii vinovați îndreptați spre pământ ! Spre noroi . Spre materia din care sunt eu plămădit ! O pulă bleagă! Asta sunt și nimic mai mult! Nu-mi rămâne decât ca mâine să înghit tăcut acuzele ( CORECTE !) și să primesc neputincios pedeapsa și ocara. Taci și inimă și rabdă-ți idiotul pe care-l ții în viață degeaba pe pământ !
Muie incapabililor ! Muie mie ! Mori nefericitule ! Mori neputinciosule ! Mori umbra nimănui cu miros de om !

Ce trist e când un vierme de om care se crede mare și are puterea în mână te poate desființa fără să-și dea măcar seama ce face... Un gest venit dintr-un orgoliu idiot de retardat mintal... Comunism ! Problemă : un om cu coloană vertebrală dreaptă ar tăcea din gură când ar avea dreptate ? Poate , dacă de tăcerea lui se leagă pâinea care o mănâncă . Pâinea aceea plină de noduri în gât , de umilința de a tăcea. Pâinea mânjită de căcat. Căcatul viermelui de om sub a cărui putere ești.

Bărbatul și femeia. Specii diferite , iar nu sexe. Acu o vreme eram extrem de mândru de pula mea. Nu reușea să o termine nici o femeie oricât de tare ar fi fost ea. Nu mi-a fost niciodată jenă de bărbăția mea. Însă acum...
Femeia care e pe cale să îmi devină soție doarme tăcută închisă în ea fără curajul de a-mi spune că nu o satisfac. Știu . I-am spus mai demult că o pot satisface în rare cazuri.
Dar ce contează ? Te iubesc și asta mi-e de-ajuns.
Iată că a și venit vremea când asta nu mai e de-ajuns.
Ori ajunge foarte greu la orgasm ori am întâlnit în fine femeia normală. În acest al doilea caz sunt un nimeni. Totul s-a spulberat.
De ce nu-mi spui nimic ?
Ce vrei să-ți spun ???! și s-a întors cu fața la perete prefăcându-se că doarme , frustrată. Furată de plăcerea ei cea mare cu care e tot timpul pe punctul de a se întâlni. Și cârpa asta care se crede bărbat e atât de fericită. Dar eu ????
Un răspuns-întrebare-retorică năucitor și dureros luat ca o măciucă în moalele capului. M-a ucis.
Mi-e rușine de mine. Degeaba ne prefacem că asta nu contează ci iubirea. Dar iubirea nu trece doar prin stomac. Trece prin pulă și prin pizdă de asemenea. Ipocrizie. Am gâtul strâns de necaz.
Să fuți degeaba. Sisif era un privilegiat pe lânga mine. Am dinții strânși , privirea rece. Oare de ce doi oameni care se iubesc (?) care se adoră , devin doi străini rușinați de propria goliciune după o partidă de sex murdar nereușit ? Fiecare se întorce în sine laș , fără curajul de a-și striga frustrarea. Mănuși. Măști.
Ne iubim doar , nu ?
Ce să fac ? Stau pe gânduri. Nu e decât începutul. Nu e prima dată. Dimpotrivă. E a mia oară.
De ce carnea refuză să facă pe plac cărnii ? De ce carnea vrea să conducă ? De ce e atât de puternică ?
Două fețe : una cărnii și alta a iubirii. Și fața cărnii conduce în momentele cheie. Din cauza cărnii avem tragedie. Înșelăciune. Minciună. Trădare. Împotriva tuturor țipetelor iubirii , femeia se dă altuia cu o pulă mai bună. Bărbatul se dă alteia cu o gură mai bună de supt. Iar eu sunt între carne și iubire. Adică un fel de no man’s land. Viața și moartea sunt chestiuni secundare , derivate ale iubirii și cărnii.
Poftele femeiii mele nu le pot împlini. Și-atunci ce fel de bărbat sunt eu ?
Unul bun pentru perpetuarea speciei și nu făcut pentru evoluția ei.

Acel sentiment confuz de nesiguranță. Una din acele clipe în care întrebările nebunești de genul și dacă... încep să prindă contur , iar rațiunea ne oprește să le dăm glas. Atunci ne simțim fricoși , plini de necuraj , mici... Rațiunea , gândul la rece devine dintr-o dată frică și neputință. Simt că umblu pe nisipuri mișcătoare. Sunt speriat de mine însumi. Mă ascund eu de mine. Acel și dacă... râde de mine fricosul , râde drăcește și batjocuritor. De ce nu am curaj să dau piept cu și dacă...?
Și acest fals răsboi lăuntric nu face altceva decât să mă sece de lumină și să mă întunece. Și lacrimi amare îmi picură în ureche. Otravă.

Eminem. Paraziții. Multă lume tinde să judece superficial iar prăfuiții culturii ignoră cultura care se află sub nasul lor. E o cultură a non-violenței (!) , o cultură a non-eroilor , a non-valorilor. E o oglindă în care suntem puși să privim. Și noi refuzăm. E prea simplu să fie doar atât. Avem nevoie de complicații. Limbajul forțat la maxim , dus la extrem ca sa te trezească , să te șocheze și nu să te facă să visezi. Nu e Cărtărescu , nici Eliade , etc. Mai degrabă un Dostoievski. (mumiile să râdă !). Nu e nimic deplasat în această comparație. Suntem prea orbi să deosebim aparența de esență. Prea superficiali să trecem dincolo limbaj , la mesaj. E mai ușor să urmărești o telenovelă , să mergi la mare , la soare. Eu cred nu în Eminem omul ci în Eminem artistul. Refractarii , bătrâneii sclifosiți și închistații în comoditatea politicoasă a propriei falsități râd ironic. Dar de ei nu-și va aminti nimeni.

Idee de afaceri : un cuplu filmat non-stop pe internet. Ideea nu e nouă dar cred că în România ar ține. Tarife diferențiate. Discuțiile obișnuite vor fi taxate cu un cent pe minut iar partidele de sex cu un dolar minutul.

...și viermele se vrea iubit de îngerul naiv și pur... Dacă ar putea ca măcar 5 minute să nu mai fie vierme... Dacă ar putea iubi pe cât de mult se urăște. Iertarea. Va veni cu siguranță. Dar după strivire.

( tu nu știi ce-i în sufletul meu
e moartea cea dulce
mă cheamă mereu
și parcă m-aș duce )

Nu știu cine sunt.
Regret enorm că nu m-am născut miliardar. Aș fi facut pe toată lumea fericită.

Cel mai mare păcat : P R O S T I A !

Prostia relaxează , noi sărbătorim prostia și ne merge foarte rău aici la noi în România... Din dorința de mai bine vă urez tumori maligne și îmi trag pula la xerox să vă fac insigne !

Cel mai tare cerc vicios : de la bani la prostie și înapoi.

Nu credeam că pot urâ atât. De ce nu m-am născut dictator ???

Am să mă sinucid în noapte , la noapte , și poate pun capăt celor 25 de ani de gafe… Și am să mor în semn de protest vis-à-vis de dreptul la existență al proștilor.
Cui îi pasă???
Mie.

Sunt alergic la retardați la incompetenți la proști la idioți la descreierați…

Să nu ai încredere în nimeni. Dar în absolut nimeni. Gri.

Simt că undeva am greșit atunci când mi-am ales profesia. O URÃSC !!!
Poate că mi-ar fi plăcut să fiu matematician sau fizician. Văd atâția oameni deștepți pe care îi admir și în preajma cărora mi-ar plăcea să mă aflu. Să învăț de la ei și împreună să punem țara la cale. Dar deșteptăciunea asta a lor mă complexează și mă fac să mă simt mărunt și insignifiant.

Întâlnesc oameni bătrâni care au luptat în război , oameni pierduți prin cărțile de istorie , oameni care au fentat moartea timp de cinci sau șase ani pe front. Ei bine întâlnesc la acești bătrâni conștiința de neam , conștiința de patrie , de ’ țărișoara asta a noastră ‘. Nu vorbesc de aici de patriotismul batjocurit și naționalist cu iz justițiar ci de acel patriotism învechit în și înnobilat de trecerea timpului. Admirație pentru acești neștiuți cărora le datorăm România.

‘Trianon’ filmul lui Koltay Gabor nu face altceva decât să insulte poporul român. Un film abject , josnic. Dramatizarea patetică a suferințelor maghiarilor care bieții de ei au fost puși acolo unde le e locul de către națiunile pe care le asupreau. Prezentarea unilaterală a punctului de vedere extremist și nostalgic-imperialist al maghiarilor fără prezentarea altor puncte de vedere ( slovac , croat , românesc etc. ) nu face altceva decât să scandalizeze și să irite. SCANDALOS ! Nici o vorbă de crimele horthyste , nici o lacrimă pentru cruzimile la care au fost supuși oprimații. Și încă un lucru : de ce se vor ungurii a fi o minoritate cu mai multe drepturi decât celelalte minorități și chiar decât românii ? Mie unul nu mi se pare că ar fi nedreptățiți. Ba dimpotrivă...