îți amintești prietene de acel timp niciodată îndeajuns
care ne fugărea cu biciul de flori asemeni vântului
strecurându-se prin deschizătura bluzei și ciupind sânii
înfierbântați ai femeilor în după-amiezile lui cuptor
când plesnește bobul de grâu în câmpie iar bondarii sug
din poama zemoasă căzută în țărână într-un festin
de putrefacție și abandon universal

așa-i că n-ai uitat durerea ghem din stomac
și gheara furnicăturilor ce paralizau trupul
gustul de leșie pe buzele și așa destul de mâncate
de arșița așteptării sub tropotul nebun al respirației
ștrangulate cu eșarfe parfumate de mătase
mii de dorințe mărșăluiau prin artere drumuri noi
alte mii de întrebări decupau fâșii din anatomia sufletului
buricele degetelor cu greu rezistau iminentei nașteri
apoteotică metamorfoză supliciul visului omizii
de a fi odată fluture

știi cum alergam pe străzile albe numai s-ajungem primii
la întâlnirea cu fericirea care ne promitea mereu
câte ceva doar al nostru
dar nu poposea prea mult și atunci ne dăruia
bezele din vârful țuguiat al buzelor

Doamne cum o mai pândeam și ce frumoși eram
cum ne înghesuiam să apucăm bilete gratuite
la personalul cu prea multe opriri înaintea
destinației râvnite întotdeauna atât de depărtate
dar ce minunată călătorie cu tot bagajul în buzunare
liberi și visători cu sau fără ștampilă în acte
dar cu viză de la Dumnezeu

azi prietene timpul se-ascunde de mine
și-i este teamă să nu-i dau pinteni când îl încalec
dar mai cântă un poet într-o tavernă căruia nu-i pasă
de-i toamnă afară el știe că-n parc
statuile cu aripi de condor vor învia cândva
în amfiteatrele solare