Lumea care mă vede are tendința să mă încadreze într-o categorie...de ce? Pentru că așa e mai simplu, așa ne-am obișnuit, așa am fost educați(mă refer aici la acea educație insuflată involuntar de mediul în care ne târâm de la o zi la alta, ca niște reptile în junglă, unde reptilele sunt cetățenii voit democrați). Nu e nici o problemă aici, dar parcă îmi vine să-mi iau câmpii când aud vorbindu-se într-un mod ciudat despre mine, când ascult opinii care dictează cum că aș fi "așa sau așa", când eu de facto sunt altfel. E problematic că într-o societate democrată noi, românașii cu un trecut comunist (care încă ne mai face cu mâna), nu reușim să ne descoperim sensul vieții (sau ne facem că nu vrem, opintindu-ne în plictiseala care apare cu insistență zilnic). Mulți dintre noi nu se adaptează pentru că refuză să accepte diversitatea. Cred că avea dreptate Lipovetsky atunci când susținea că societățile democratice caută, prin indivizii lor, calea spre autocunoaștere. Destul de frapant, totuși, având în vedere realitatea socială din Romania(fără ă). Pornind de la mass-media, continuând cu tendințele de imitatio generate de descurajare sau lipsa de inteligență și încheind cu sistemul politic, realizez că sunt multe contraste supărătoare, chiar deranjante, între ceea ce se află în afara noastră( a țării) și interior, între ceea ce credem despre noi(imaginea de sine) și ceea ce suntem cu adevărat. Ne formăm persona mulți dintre noi ca să ne adaptăm diversității. Dar cine suntem noi, ce suntem? Ne mai preocupă asemenea întrebări?? Ce păcat că nu..