Fiecare are nevoie de cineva care sa-i demonstreze dragostea, indiferent de modul in care o face.
Acum sunt melancolica. As vrea sa fiu tinuta in brate, doar atat. Sa fiu privita in ochi, iar eu sa inteleg ca indiferenta este de domeniul trecutului. Sa nu se spuna nimic, ci pur si simplu sa-i simt caldura corpului si bataile sincere ale inimii. Sa-i transform respiratia in suflu etern ce-mi da viata, o viata linistita, care sa aminteasca tuturor de dragostea pura din copilarie peste care au cazut in timp petelele dulci ale trandafirilor proaspeti primiti in adolescenta si mai tarziu larimirile pline de dor. Un dor nebun de a-ti vedea iubitul in miez de noapte venind usor spre tine, pasind parca fara pic de regret. Atunci sa ti se umple inima de bucurie. Ca mai apoi sa-ti amintesti de toate momentele in care va-ti facut griji, dar mai des de clipele de neuitat in care saruturile nu erau de ajuns pentru voi. Vroiati mai mult. Iar intimitatea pe care v-o creati era cel mai valoros dar primit vreodata.
Simteati ca fiecare gest, fiecare atingere era tot ce v-ati dorit vreodata, ba chiar mai mult. In noptile reci de iarna, cand afara ningea fara oprire, iar fulgii asezati pe frumosul covor alb iti amintea de o iubire imposibila a unor prieteni, visai la asemenea sentimente. Niste sentimente pe care doar in basme le intalnesti. Apoi deschizi ochii si incepi sa te ganesti ca relitatea este alta. Mult prea crunta pentru tine. O realitate in care tot ce-ti doresti este ca cineva sa se gandeasca macar putin la ceea ce ar putea trai cu tine. Doar atat. Dar inchizi ochii si-ti revine in gand visul de mai devreme. Este un vis, doar un vis. Acum totul este altfel. Visul devenise realitate. Pentru mult prea putin timp. Cel putin atunci simteai ca va dura o eternitate. In acest moment ti se par scurte si trecute aceste momente. Le vrei inapoi; dar stii ca niciodata nu te va mai atinge cineva asa cum a facut-o el. Privirile sale scurte pe care ti le arunca din cand in cand, te faceu sa te scufunzi in sufletul Pamantului si sa spui: ”Doamne nu-mi doresc alceva”. Acolo gaseai inima lui, iar tu o puteai pastra. Ce altceva ti-ai mai fi putut dori? Nimic nu mai este semnificativ, asa cum era inainte. Lucruri care atunci ti se pareau importante se naruie intr-o balta de sange. Sunt lacrimile tale, pentru ca acum doua lacrimi iti scufunda obrazul, iar aceste doua picaturi de apa cu sare sunt transformate in sange, sangele ce tasneste din inima ta ranita. El era perfect, era sufletul tau pereche, doar ca atunci nu ai realizat acest lucru. Insa acum, cand nu mai ai sperante, stii ca ai avut totul si nu mai ai nimic. Stii ca putea fi refacuta explozia ce avea loc in sufletul tau neatins pana atuci. Era pur ca primul boboc de ghiocel ce apare din stratul topit de zapada, si scoate capsorul cautand lumina si caldura. E fericit. La fel ca si tine. Gaseste ceea ce si tu ai cautat odata. Dar si el moare ca si inimioara ta. Pe el l-a ucis, ca si pe tine, exact ceea ce si-a dorit. Lumina prea puternica si caldura lunii martie au fost prea puternice pentru el. Ce stia el? La fel ca si tine, nu dorea prea mult. Dar el este fericit, a murit!!! Nu se mai poate gandi la ceea ce a avut, pe cand tu stai trista intr-un colt al camrei si…suferi. Deja nu mai lacrimi, ti s-au topit pe obraz de prea mult timp. Acum au secat. Iar tu nu te mai saturi. Vrei sa-ti versi amarul in continuare, dar nu mai poti. Te-au dezmagit pana si lacrimile tale. Dar cu fiecare picatura ti-ai amintit ceea ce trebuia sa-ti amintesti. Si asta este bine, pentru ca in minte ti-au venit doar clipele frumoase. Ce este rau este ca s-au terminat si ca nu pot reveni. Dar asta ai inteles, si de aceea plangeai. Nu stiai ca il iubesti. Acum stii, dar e prea tarziu si nu mai poti face nimic. Te uiti la doi indragostiti, la felul in care au grija unul de celalat, si vrei sa plangi din nou, dar nu mai poti. Se iubesc asa cum si tu iubeai odata. Doar ca atunci nu o stiai, acum nu doar o stii ci o si simti. Simti cum pumnalul, acel crunt pumnal iti frnge inimioara si odata cu ea si sufletelul. Faci o miscare si simti ca o faci degeaba. Spui o vorba…la fel… degeaba. Nu poti schimba trecutul si nici prezentul. Doar el poate. Dar el este departe si nu stii daca se gandeste la tine sau te uraste din tot sufletul penru ca l-ai dezamagit si tu la randul tau astfel incat a incetat sa-si mai plimbe gandurile pe acolo pe unde candva erai tu. Iti intorci privirea la cei doi indragostiti si pentru o clipa uiti de el. Gandul iti fuge la locul in care totul era atat de fraged, de neatins. Acolo erai tu si mai mult, erai asemenea tutoror lucrurilor de acolo. Acolo era locul tau. Oglindirea apei in ochii tai era mai placuta, chiar si decat imbietorul miros ce-ti inunda pana si somnul in care cazi de placere. Cineva te cheama. O persoana ce nu-si are locul acolo. Un element negative intr-o atmosfera perfecta. Dar stai! Poate ca si el este perfect. Da! Era perfect dar nu pentru tine. Incepi sa intelegi…totul a fost asa cum sta scris. Nu ai vrut-o tu. Nici el. Dar asta va lipsea amandurora. Iti amintesti de vis? Se pare ca pana la urma visul era o imbinare intre acest loc perfect in care sentimentele ti se pregateau usor, usor pentru cel de el doilea element al imbinarii, pentru…EL!