Praf pe cărți, praf pe minți, praf în inimi... Analogii concrete, analogii abstracte, la ce sunt bune? Stop. Realitate. Falsurile sunt la modă pentru că tot ce ne înconjoară sunt falsuri. Originalul a dat bir cu fugiții. Curios. Nici o vrajă nu mai încătușează cu cătușe de zahăr sordida realitate. Pași în umbră. Îi facem în fiecare zi. Ne afundăm tot mai mult în negură. În cunoscutul necunoscut. Viața a căpătat... culoare. Sau nu. Un gri impasibil. Până și cerul e așa. Oare cerul impresioniștilor de ce pare atât de cald, de colorat, de plin de viață și de senzații? Prea abstract. Mai am de învățat. Secolul XXI, nu? Secolul viciilor, secolul corupției, secolul decăderii totale a moravurilor, un secol trist, un număr trist. Prea multe uscături populează ceea ce a mai rămas din Pământ. Apa e toxică pentru uscături. Le face să înflorească, să înverzească, să prindă un fir de viață. Mi-e sete... Setea e din ce în ce mai rară. Nu ne mai este sete. Ne este foame. Nu de foamea intelectuală este vorba, ci de foamea continuă, de dorința de a consuma, de dorința de a-i consuma pe ceilalți. Foamea de falsuri. Cea care îngheață sau care usucă. Foamea este realitatea. Probabil va fi și viitorul. Pronostic eșuat. Mie tot îmi este sete. Vreau să beau cât mai mult. Nu doresc să îmi dispară setea. Acesta este prezentul meu. E toamnă și uscăciunea se resimte intens. Copaci, frunze, oameni. Cu toții sunt uscați. Mințile încearcă să nu se usuce, mult prea puține reușesc.Setea de cunoaștere e confundată. Oamenii devin mai cocoșați, mai zbârciți, mai urâți, mai perfizi. Majoritatea indivizilor nu își recunosc nici măcar adevărații prieteni. Atât de orb să fie omul? Sau poate că foamea îl obosește prea mult, îl chinuiește ca pe un sclav. Suntem cu toții sclavii viciilor personale, pe care ni le-am autoimpus ca niște retardați, nu ca niște Homo recens ce ar trebui să fim...
Realitatea e prea prăfuită. Câțiva nori negri, adunați deasupra orașului vor plânge realitatea în curând. Mi-e sete... Mi-e foame...