Dragă Ina, pentru început trebuie să-ți spun că epistola ta despre sărmăluțe mi-a plăcut (mă refer nu numai la umplutură, ci și la înveliș) și nu văd de ce nu ai ai continua sub forma de serial. Doar atât, am observat că nu prea are virgule suficiente... adaugă la sfârșit un rând plin, să și le pună cititorul unde vrea el.
Obsesia ta pentru sarmale mă îndeamnă să îți scriu tot despre mâncare. Am fost trei zile la Bran, cu câțiva colegi de facultate. Unde tragem cu toții o cură de mâncare, băutură și bună dispoziție, totul printre amintiri din facultate și povestiri despre copii și nepoți. Enumăr așa, un pic, fiindcă te știu pofticioasă: bulz, păstrăvi, ciorbe, grătare (într-un an am avut un miel la proțap), cinci feluri de tărie, șapte de vin, zece de prăjituri…
Fiind ingineri, deci oameni care prețuiesc precizia, fiind mai în vârstă, deci conservatori, ne vedem în fiecare an, fix în al treilea weekend din iunie, la aceeași pensiune. Doar că acum a fost un pic mai deosebit. Anul ăsta am împlinit sau vom împlini cu toții 60 ani, lucru care a marcat întreaga desfășurare a întâlnirii. Jocuri de cuvinte- sexagenari- sex- sexy… Tort cu inscripția "La mulți ani 2 x 30!", șampanie, cântece de petrecere, dans - totul pentru a (ne) dovedi că noi, cei care ne întâlnim la Bran, suntem mai tineri decât vârsta din buletin. La vederea inscripției "2 x 30", cineva a protestat:
- De ce nu "3 x 20" ?
- Păi mai reziști la așa ceva ?





E adevărat, destul de des, cineva aducea vorba despre colesterol, hipertensiune, probleme la coloană… Am aflat că există colesterol bun și colesterol rău. Rău e când ăla rău e mare și invers. M-am cam mirat, e ca și cum ai spune că există și hipertensiune bună. După mine, orice denumire din medicină nu poate fi decât rea. Dar m-am băgat și eu în vorbă, dându-mă expert:
- Acum doi ani am mers cu analizele la doctorul de familie și mi-a zis că am colesterolul mărit. Mi-a recomandat să mănânc în fiecare dimineață un kiwi, în fiecare seară două nuci și, de câte ori pot, somon, care conține Omega 3. Și să știți că e un regim foarte plăcut.
- Zăău ? Și a scăzut ? s-au arătat interesate câteva colege.
- Nu știu, de atunci nu mi-am mai făcut analizele.
Dezamăgire generală.

Sâmbătă dimineață am plecat în excursie. Avem traseul nostru, pe șosea, apoi pe un drum forestier, cam o oră, până la poale de munte. Acolo, într-o poieniță, există o masă din lemn pentru cei care poposesc și două indicatoare: "6 ore până la Vârful Omul" și, un pic mai sus, "1 ora până la Cascada Urlătoarea Clincei". În anii trecuți ne opream în poiană, culegeam fragi, beam un gât de tărie și făceam poze în jurul mesei.
De data asta, Laurențiu Orășanu a propus să mergem pînă la cascadă.
- Dacă nu mergem anul ăsta, la anu' s-ar putea să nu mai putem !
Fac o paranteză. Dintr-un punct de vedere, Laurențiu și cu mine ne deosebim de restul grupului. Amândoi suntem mai puțin ingineri, în sensul că avem câte două mâini stângi. Amândoi avem un neastâmpăr care ne îndeamnă să mergem pe căi nebătătorite, în particular literare. Diferența este că el, având calități de lider, este cel care zice "Hai!", pe când eu mă arunc într-o aventură numai după ce aud acest "Hai!". Așa a fost în 2002, când Laurențiu mi-a zis:
- Norică, mi-a plăcut poezia ta, de ce nu o postezi pe un site literar, poezie.ro?
Revin la drumul spre cascadă. Cum părea să fie o continuare a celui forestier, am plecat la drum jumătatea mai curajoasă a grupului. Din păcate, a urmat o cărăruie prin pădure, în pantă lină, apoi panta s-a accentuat și am continuat mai mult de rușinea față de cei rămași. Obstacole apăreau la tot pasul, cred că cineva ne punea la încercare. Bușteni prăvăliți deasupra cărării, care trebuiau escaladați. Zone mlăștinoase, din care ieșeam înnămoliți până la gleznă. Căldură sufocantă, cerul gurii uscat - apă nu prea luasem cu noi. La unul dintre copacii transversali, m-am așezat, simțind că îmi dau duhul. Norocul meu că n-aveam cui să-l dau, ceilalți erau mai în față. Decizia de a continua n-a fost grea, alternativa era să mă întorc singur. Cel mai greu a fost să o pun în aplicare.
La un moment dat o muscă m-a pișcat pe ceafă. Cu un gest reflex, am omorât-o. Mare greșeală, în următoarea jumătate de oră s-a format în jurul meu un alai de înmormântare care m-a însoțit pînă la cascadă.





Cascada - în sfârșit am ajuns la ea. În acel moment, toată oboseala a pierit. Nu pentru că ar fi arătat nemaipomenit. Dar noi - noi eram niște învingători, tineri, puternici, veseli, cărora nu le pasă de eforturi, oboseală, muște, sete, obstacole...
Și, mai ales, care nici gând să aibă cei 60 ani din buletin...