Mizeria asta verzuie mi se urcă până la creier. E atât de scandalos de gălăgioasă. Iar crește? …crește iar, în ritmul unor ceasuri care ticăie neîncetat. Să urlu? Poate se stinge? Să chem pe vreunul în ajutor? Poate va deveni mai înceată și...și...
Mai târziu, oboseala mi se scurgea în gene de atâta lătrat la lună în bezna apusului lumii.
Ca un vârcolac în umbra lacului mi se învârteau gândurile dar nu am spus nimic. Vorbele îmi erau șterse de miracolul muzicii frunzelor. Ochii se aprinseră și luceau. Noapte. Noaptea secolelor. Totul se va sfârși. Ceața pădurii. Unde vrem să mergem? Să îngropăm neîncetat amintirile, să uităm, să facem o groapă mare și să le îngropăm. Da, asta e!
și apoi, în beția noastră prezentă , cu privirea încețoșată spre viitor, vom călca cu pași iuți mai departe și mai departe până vom ajunge și vom cădea în groapă. Amintirile ni se vor încolăci printre brațele lor rădăcinoase și vom rămâne la ele. Cu ele. În groapă. În trecut. Trecutul e o groapă în care cădem mereu. și apoi ne înfingem ghearele în pământ încercând să scăpăm de brațele vânjoase și reușim să ajungem sus, fugim fugim, galopăm. Pfiu, răsuflăm fiebinte. Ne oprim. E bineeeeee. Până la viitorul popas îmbietor în perdeaua de vise și...
De ce să ne mințim la nesfârșit?! De ce să ne șoptim secrete false în speranța de a deveni mai apropiați și să înghițim aceleași cocktailuri siropoase și mixate cu viermi în formă de lămâie pe marginea paharului. nimeni nu a spus că e ușor să reconstruiești bucățele de mozaic. Cum, te crezi luceafăr? Atunci, nu te grăbi încă spre stele, mai rămâi. Sau mai bine pleacăăăăă. Eu mă cobor în groapă. Sau mă arunc. Să respir aburul greu al trecutului. Mă voi legăna în pânza mrejelor rădăcinoase până se crapă de zi. Dacă o mai fi vreo zi pierdută pe undeva în calendarul apocaliptic al viitorului nostru împăturit cândva în sertar.
Care sertar? Nu mai știu nici eu. Hai să nu mai tragem de capătul ăsta scurt al nopții. O luăm prea în tragic.

Ieși din globul tău minuscul, lumea ta e atât de mică, te-ai mințit atâția ani în catacombele tale. Te-ai rătăcit de lume și de tine. Nu mai e timp. Renunță.
Halucinații de cristal învăluite de fulgere moi cenușii și de spini ceruiți cu vise. Stropii contagioși de boli lumești ți-au pătat eul. Intact văruit cu minciuni.
Ce haos de cuvinte și mătura e în celălalt capăt al holului. Neonul pâlpâie halucinant și umbra din colțul celălalt nu are tocmai umbra unei mături ci mai degrabă a unei... a unui... a unor ace mari prinse cu o legătură de crengi mlăștinoase. Ah, un coșmar de imagini se zguduie între ploape. Ce tare-mi bate inima. Chiar acum și-a găsit. și ce multe gânduri se răscolesc în mine, ce amar e gustul aerului din hol și ce puternic miroase a clor. Nu e nici o ușă afară de cea fragilă de gheață roșiatică de pe dreapta. Ce gheață crăpată de sunete stridente de disperare. Hm, holul arată acum ca o văgăună-n care ne-am împleticit pașii spre mâine. Părea un drum atât de scurt și e o groapă. Ah... ce iluzie. Iar am pierdut lupta asta sălbatică.

Ce patetic e să scrii despre frumos, sau frumos. Plicticos. Mizeria e mai frumoasa decât frumosul. Deși mizeria e inestetică. E dezordine și urât. Ca și când niste gândaci negricioși gălbui târându-se printre resturi ar fi mai frumoși decât niște petale rozulii sclipind în... ah.
Nu, nu așa. Adică de ce nu ar putea niște gândaci să fie rozulii și să sclipească și petalele să fie negricioase gălbui și să se târască... ah, nu, nici așa. Cine-a mai văzut petale care să se târască? Doar nu sunt gândaci. Păi nu. Atunci, să însemne asta că urâtul trage la urât și frumosul la frumos? Păi gândacii nu pot fi decat urâți dacă se târăsc pe jos printre resturi și petalele frumoase pentru că roua de pe ele sclipește... mda. dar dacă petalele nu ar avea rouă și nu ar mai putea sclipi și gândacii s-ar târî doar pe jos pe un linoleum curat? Asta cum ar suna oare? Un estetic urât sau cum? Dar dacă oamenii sunt frumoși (să presupunem) atunci de ce își spun unul altuia câteodată ‘târâturi’? Asta nu mai e frumos, nu?