Prefață

Se știe că cea mai însemnată însușire a poeziei moderne este sinceritatea. Poetul modern spune ce crede despre toți și despre toate. Nu se ascunde. Merge chiar atît de departe, încît reușește să se poată considera pe el însuși ca pe o a treia persoană. Dovadă dl. Geo Bogza, care în poezia „Esseu” se judecă singur:

„Ce frumos era la piatra neamț
Aerul tare ca vorbele într-un poem de geo bogza ...”

Precum se vede aci, dl. Bogza are cuvinte de laudă pentru sine. Dar în poemul ce urmează se va putea vedea cum, ridicîndu-se deasupra propriei sale individualități, el se înfățișează imparțial și se arată la justa valoare. Se cuvine să apreciem acest gest de sinceritate și adevăr.

Balada celor trei smintiți și a altor mulți pîrliți

La balamucul din valea lungă unde e
Director Temistocle Vergatoulos zis Haidarada zis Măsea
Sunt trei smintiți.

Cel dintîi a făcut cele mai teribile
Blestemății
Fără deosebire de vîrstă sau sex;
S-a dat la coșciugul de lemn (ieftin) în care era
Bătrîna lui străbunică moartă la nouăzeci și trei de ani
Și s-a făcut vinovat de necrofilie.
Cîte a mai făcut nici
Nu se poate scrie.
Al doilea nebun făcea actul cărnii numai cu obiecte
Inanimate
Și își băga sexul numai în găuri artificiale
Fiindcă era bărbat puternic cu pulpele ca piatra și
Sexul grozav, nici că se vede deseori
Așa ceva;
Nebunele se țineau după el:
Lovi-te-ar damblaua nebunule, ai, dă-te și la noi cestelalte
Trăzni-te-ar Cel de Sus din senin
Că și noi avem nevoie
Dar el le zicea: hai sictir, desfrînatelor,
Cărați-vă
Nu vreau să mă dau la voi, iaca ba, nu vreau
Așa de pamplezir
Și se dădea la ziduri unde făcuse găuri și la căldări și
Trăia cu gălețile;
Iar nebunelor să le vie rău și alta nu
Și făceau spume la gură
Alergînd prin gangurile întunecoase și umede
Urlînd a pustiu.
Pe al treilea țîcnit îl chema geo bogza
Un om uscățiv înalt și negricios
Despre acesta se spune că închipuise în nopți lungi de veghe
Cele mai felurite poziții și spurcăciuni și se zicea meșter
întru ale sexualității
Numai că nu le practicase (se vede) niciodată
Că îl turburau cele ce scrisese prin cărți
El zicea că mai știe și altele și că descoperise și
Mijlocul de a face actul cu el însuși, dar că nu vrea să-l
spună
Să nu-l afle burghezii capitaliști (să pleznească de curiozitate).
Și nebunii – săracii, ei ce știu – îl ascultau și el le povestea
Tot felul de brașoave și ei îl credeau uneori:
Le spunea că de mic copil, din fașă, se masturba zilnic
și-și mînca sperma cu
Susan sau o făcea limonadă în zilele de vară,
Că nu se hrănea decît cu hoituri de șobolani pederaști
pasivi
Sau cu muște sadice, violate în fragedă copilărie –
Dar nici nebunii nu-l credeau mereu și îi ziceau
Mai las-o Popescule.
Dar ce e mai curios e că îl credeau burghezii distinși și se
Înfiorau citindu-l și fiicele lor, domnișoarele cu pension,
ziceau
Oh! Și se prăpădeau cu firea și criticii îl lăudau.
Mai ales Lucian boz,
Îl asemuiau cu scriitorii francezi diabolici ziceau că e
genial, grozav
Credeau că poveștile lui sunt adevărate,
Îl luau în serios, se cutremurau.
Ei, aș, rahat cu perje, nu era el așa grozav
Mai mult se lăuda din spirit comercial și copia de prin
jurnale
articole de senzație
Și apoi scria cît mai aiurea ca să zică burghezii
Vai ce demoniac-obsesional e, și cărțile i se vindeau
(Altminteri nu era prost) și strînsese părăluțe frumoase
Numai că, mic copil fiind, îl scăpase mă-sa din brațe
odată
Și căzuse în cap
Și tocmai cînd să-și facă și el rostu’ ca omu’, căci îi
mergeau afacerile bine,
A ajuns (se vede de pe urma căzăturii lui celei vechi) la
Balamucul unde sunt doi nebuni
Și cu el unu: trei
Sminitiți
Bez mulți alți pîrliți.