Am ritualul meu. Ies în fiecare seară pe balcon. Nu la aceeași oră. Cum se face ora de băgat în pat. Să trag un aer în piept. Să mă umplu cu oxigen. Așa îmi place să cred. Cu toate că aerul de la blocul meu pute. Pute a de toate. Sincer, mi-ai plăcea să pută a aer. E chiar recomandabil. Să pută așa, ca aerul de la munte. Să aibă un miros plin. Răcoritor. Adânc. Și parcă e un făcut. La un balcon de vizavi apare unul. Invariabil în chiloți. Îl văd că balconul lui e tot din termopane. Să se vadă bine. Pe fundal o lumină roșie. Pe mine mă înnebunește. Pe el cred că îl relaxează. Mai sunt multe apartamente cu același gen de lumină. O fi la modă. Nu am idee. Fumează. Apoi aruncă chiștocul în fața blocului. Mai scuipă și niște semințe din când în când. Mai scapă și o cutie goală de bere. Trebuie să fie o combinație unică. Bere cu tutun. Sau invers. Mai țipă după un câine turbat. Spun că e turbat că urlă la lună. Ca lupii. Cum cade noaptea se declanșează. Se oprește spre ziuă. Aseară tipul era foarte nervos. Înjura pe cineva. O persoană fictivă. Vorbea singur. Cu trimitere la Dumnezeu, sfinți, morți. Vocea lui forma un ecou pătrunzător. L-am privit. Prin noapte. Silueta lui se agita. Gesticula neîntrerupt. M-am întrebat instinctual de ce o fi așa nervos. Și pe cine. Nu contează. Sosește o mașină de poliție. Se aude sirena. Scurt. Asurzitor. Omul a început să se agite mai tare. Dând dovadă de forțe nebănuite. Arunca cu diverse obiecte. A mai sosit o mașină. Albă, cu inscripții negre. Doi tipi coboară. Înjurând și ei. În eter. Au înșfăcat câinele și au plecat. Împreună cu mașina poliției. Omul meu urlă în continuare. Amenință cu moartea. Nu știu pe cine. Mai aruncă cu o sticlă la nimereală. E târziu. Nu o să ne mai deranjeze câinele de acum. Trag aer. E bine. Dorm liniștit.