Aș fi vrut să scriu în seara aceasta o poveste frumoasa, învelită de gândul când am plecat de-acasă… dar, în prag, m-am oprit nițel și-am ascultat. Se auzea cum curg lacrimi calde pe obraz, și-am zis: la ce bun să le stric liniștea, chiar cu cele mai blânde dintre cuvinte... n-am apucat să spun decât "mi-e a vină" apoi, am stat de vorba cu Moșu’. I-am promis, și el a zis că nu-i nevoie să-i promit, mă crede și când tac. Atunci, dupa ce am scos pâinea din cuptorul-vatră, m-am suit în mașină. Am privit în oglinda retrovizoare, iar gândul, fără voia mea, și-a făcut cărare cu o parafrază, printre câteva rânduri din Kundera...

Numai după câtva timp, petrecut cu lumea aceasta "d'accueil", vei înțelege că, dincolo de ignoranță, ea chiar nu are nevoie de experiența unei alte vieți, ci de cea trăită pe pământul ei, să le faci copii și să fii la zi cu plata impozitelor și a taxelor. Când am ajuns aici, informatiile erau rebele si mistificate de mitul comunismului. Nu o intersa gândul nostru, aproape imposibil de exprimat, diferit de la un individ la altul. Ceea ce o interesa, era dovada vie a ceea ce gândea ea despre noi. E mândră de generozitatea ei... a făcut din generozitate o plasă de prins pește și a zis că trebuie să nu ne mai zbatem să scăpam din nou în apă, sa îi fim recunoscatori și să ne încadrăm, bine și înțelegător, în sistemul ei de ignoranță. Nu-i aspru ce spun. Cu mine a fost foarte bună, tolerantă, pâna când s-a ivit și ocazia să-mi spună că sunt o comoară pentru "întreprinderea" ei... Când comunismul s-a prăbușit, privirea i-a devenit curioasă. Și atunci ceva s-a întâmplat, un fel de grijă, o îndoială, ceva îi aluneca, logica ei țesută din fire de ignoranță începea să se clatine. Nu i-am dat apă la moară. Nu am criticat sistemul, nu m-am văitat, nu m-am bucurat, am luat totul ca un curs firesc al istoriei... eu nu d-aia am plecat. Multumirea acestei lumi "primitoare" este sa te recunosti singur si emigrant. Aici, emigrația are loc pe covorul roșu al politicii. Sunt puțini pe un teritoriu mult prea mare, cât să-l faca inutil și, cu riscul de a rămâne pe veci o populație, fără să atingă grația de popor, de nație, lumea aceasta simte și acum un ascendent asupra mea. Eu? O alintată a sorții, întâmplarea cu dilema: exiști doar în vis sau și aievea? Oamenii acestei lumi cu șapte fuse orare mai tineri si, totuși, la apus, ignoră și azi unde este "algos"-ul meu. De fiecare dată, când îmi iau zborul, cred că nu mă mai întorc...

Apoi, gândul a plecat în alt voiaj... «Închei, mărturisindu-ți că, dacă Europa nu ar fi într-o astfel de "fierbere", m-aș întoarce acasă. Aici nu-mi lipsește nimic, decât iubirea. Am parte de toate, dar cel mai mult am parte de dor.»
.........................
................