agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1786 .



Urcai Ceahlăul la apus
personals [ ]
Frumusețile patriei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Lalely1567 ]

2009-12-12  | [This text should be read in romana]    | 



Am lăsat mașina în fața mănăstirii Durău și am început să urcăm. Nu știu dacă din cauza rucsacului foarte greu sau a paporniței care o duceam pe umăr mi se blocaseră plămânii după primii doi-trei pași. Mă apăsa o greutate, ca o halteră pe piept și nu puteam trage oxigen pe gură.
- Dă-mi mie rucsacul, zise Vasi. Dar să nu te mai aud că vorbești.
Așa că am încercat gesticulând, să bârfesc, ca să mă fac înțeleasă de fete.
- Bubu, ți-am spus să dai din picioare nu din mâini.
Ne-am întâlnit cu grupuri care coborau de la cabană. M-a deranjat faptul că nu știau două reguli elementare valabile pe munte: persoanele care urcă au prioritate (ca la mașini) și că nu știau să salute sau să răspundă la salut, chiar dacă nu ne văzuseră în viața lor. Dar aveau o scuză: pantofii din picioare.
Când în sfârșit am ajuns la cabana Fântânele, era întuneric, dar, și dacă ar fi fost lumină, nu cred că mai eram în stare să admir peisajul.
Sala de mese era aproape plină de grupuri de turiști. Paturile noastre erau rezervate
într-o cameră la etaj, cinci din nouă. Restul urmau să fie ocupate a doua zi. Ne-am lăsat bagajul în cameră și am coborât. Aveam de făcut o treabă mică și mă gândeam că dacă camera arată așa de „minunat”, toaletele trebuie să fie pe măsură. În dreapta scărilor, după o ușă, era un antreu cu o chiuvetă de inox, care m-a indus în eroare, crezând c-am intrat în bucătărie. Dar nu…mirosul nu mă înșela. Din antreu porneau două holuri lungi, iar la capătul lor se vedeau câte două uși întredeschise, fiecare cu „tronul” ei.
“Pe care drum s-o apuc? Ãl din dreapta sau ăl din stânga?”, m-am întrebat. Salvarea a venit de la o fată cu părul lung care m-a depășit și s-a dus în stânga. Am apucat-o și eu repede după ea, închizându-mă în cealaltă.
- Ce nesimțită! S-a urcat pe colac cu picioarele!, Spusei indignată, cu voce tare.
A sunat telefonul în buzunarul de la pantaloni. Nu știam ce să fac. “Să răspund sau nu?”
- Alo, da, am spus ținând telefonul cu o mână și cu cealaltă pantalonii.
- Bună ziua doamnă. Ce faceți?
- Bună ziua! Mănânc, am răspuns, negăsind pe moment altă minciună.
- Poftă bună! Mă scuzați că vă deranjez.
- Nu-i nimic, îi răspund trăgând apa.
Instantaneu s-a auzit și apa trasă de “vecina”. Am deschis ușa aproape în același timp și…surpriză: la vederea “ei”, mi-am înghițit limba de uimire, scoțând un icnet. Fata era…băiat. Sau așa părea din față. Se uita fâstâcit și rânjind fasolele la mine,
negăsindu-și cuvintele. Nici eu. Tocmai trăsesem apa după ele.
După ce-am întins masa și am mâncat din bunătățile cărate-n traistă, ne-am retras în vasta noastră cameră cabanieră. De oboseală, nu-mi doream decât să mă bag în sacul de dormit. În schimb prietenii mei s-au apucat să joace Wist și binențeles că Vasi a câștigat. Altfel și-ar fi tăiat venele.
- Hai Bubu, scoală-te, a răsărit soarele, am auzit un cocoș, (de munte probabil), cotcodăcind la capul meu. Era Vasi. Ce nu știa el era că așteptam (așa cum făceam în fiecare excursie) cafeaua, așa cum numai Mari știa să facă.
Era o zi minunată de toamnă. Cerul bleu, fără picățele, lăsa soarele expus privirilor noastre. Cetina brazilor așternea pe balcon, preș verde sub picioarele mele, iar în vale se vedea o apă albastră, unduindu-se printre munți. Am pornit spre Dochia prin spatele cabanei, urcând pieptiș muntele. Multe dintre peisajele întâlnite în Masivul Ceahlău, sunt unice prin frumusețea lor, dar câteva mi s-au părut că seamănă cu cele de pe potecile bătătorite de noi spre Curmătura sau Mălăiești. Ne-au întâmpinat la tot pasul locuri amenajate de popas cu mese, băncuțe și panouri de informare turistică. De la stația meteo am urcat pe vârful Toaca. Eram pe acoperișul lumii. Pe o parte se vedea Lacul Izvorul Muntelui iar pe cealaltă, o îngrâmădeală de munți, ca niște piramide, cu vârfurile luându-se la întrecere spre cer, înțepând nori gri, aducători de ploaie. Simțeam că acolo sunt invicibilă, că nimic nu mă mai poate atinge. Mint…doar crivățul de toacă, rece și tăios ca un baltag. Mi-aș fi dorit să-mi dau drumul cu un deltaplan de acolo, de sus. Să ating vârfurile brazilor după care să plutesc deasupra lacului, a infinitelor lacrimi vărsate de uriașe stane de piatră. Spre sud, în dreptul potecii pe care urcasem, dintr-o vale adâncă, se ridica cupola unei biserici. Am coborât și am pornit într-acolo. Ajungând jos, în vale, un vânt rece ne-a învăluit cu o ceață pufoasă. Era umezeală și frig, iar biserica nu se vedea nicăieri, parcă intrase-n pământ. Când în sfârșit se risipi norul și apăru măgarul, se văzu și schitul împreună cu biserica, cocoțate pe o stâncă. Fusese atât de aproape…dar n-am știut în care zare să privim. Cum am intrat am simțit o căldură binecuvântată.
Ne-am rugat și am scris fiecare pomelnice pentru sănătatea prietenului nostru Bogdan, dar se pare că Dumnezeu a avut alte planuri pentru el. O fi vrut să-l ajute pe Sfântul Petru cu vreun program pentru sortarea credincioșilor și păcatelor lor. Pe când ne concentram asupra dorințelor noastre, intră pe ușă un călugăr de vreo patruzeci de ani cu părul și barba lungă și rară și se așeză ciucica lângă ușa de la intrare, rezemat de perete. I-am întins rugămințile noastre, așternute pe hârtie, după care întrebându-l și cerându-i sfaturi de viață, ne-am așezat pe-o băncuță. Printre multe altele ne-a spus că diavolul nu poate fi alungat decât cu smerenie și lacrimi.
- Părinte, da’ ce-i prost să plece, dacă toată ziua-s cu el în gură!
Ne-a mai vorbit despre pașapoartele biometrice și despre unirea tuturor religiilor. Cică marii conducători ai bisericilor și moscheelor, vor să ne închinăm la un singur Dumnezeu.
- N-am terminat de citit nici măcar Biblia, părinte, da’ să buchisesc Coranul! Nu știu cât de puternică o fi credința mea, dar dacă m-am născut ortodoxă, așa o să mor, că doar nu-s membră de partid!
Călugărul, ne-a mai sfătuit să fim atenți la semne. În momentele de cumpănă ale vieții, Dumnezeu ne arată calea de urmat prin vorbele rostite de cei din jurul nostru, dar mulți dintre noi nu “văd”, fiind prea preocupați cu grijile cotidiene.
- Chiar dacă ar fi s-o iau de la capăt, părinte, aș face aceleași greșeli, pentru că gândesc cu sufletul.
Înainte să plecăm, părintele a ținut să ne miruiască. La atingerea uleiului parfumat, fruntea mi s-a înseninat și parcă căpătasem puterea să merg mai departe. Ne-am luat rămas bun de la gazda noastră, sperând s-o revedem în această viață și ne-am îndreptat spre Cabana (baba) Dochia. Abia așteptam să ajungem, mi-era o foameeee de lup…de Ceahlău.
După ce ne-am astâmpărat burdihanele, am mai fi stat să ne facem siesta dacă nu pufăia una de la o masă vecină. Nu avea respect nici măcar pentru comesenii și prietenii ei, care nu terminaseră de mâncat, așa că ne-am băut repede cafelele și am pornit la drum. Ne aștepta Cascada Duruitoarea. Era ora trei trecute fix de miezul zilei. Am început să coborâm. Conform plăcuțelor ar fi trebuit să ajungem la cabana Fântânele, de unde plecasem dimineață, în trei ore și jumătate, dar pe lumină. Se părea că pentru mine, rostogolitul, era mai greu decât cățăratul pe creste. Pentru că nu puteam strânge prea tare șiretele pe lăbuțele umflate, îmi lăpăiau bocancii ca șlapii de casă în picioare. Mi se înfingea pedichiura antiderapantă-n buricele degetelor, ca crampoanele ghetelor de fotbal. Încercând să rămân în echilibru pe două picioare, chiar am alunecat de câteva ori. Mă feream să așez talpa ghetelor pe bolovanii mișcători ale potecii sau pe rădăcinile înghețate, de teamă să nu mă trezesc cu roțile motoare-n sus. Coborând într-un ritm alert, impus de amicul meu Vasi, nu mai puteam nici măcar să ridic capul din pământ , să-mi bucur privirea de peisajul minunat din jur, deoarece trebuia să caut locurile sigure în care să pun piciorul.
- Ai pierdut ceva, Lili? Mă întrebă fetele.
- Da. Un lanț cu medalion.
Se petrecea ziua cu noaptea. Era clar că ne va fugări noaptea prin pădure, și regretam faptul că nu ajunsesem să văd cascada în toată frumusețea ei, deși de câteva ori mi se păru că aud un duduit de apă, câzând învolburat într-o prăpastie. De ce-mi fuse teamă nu scăpasem: într-o clipă de neatenție, am pus piciorul, ca într-o capcană, pe-o râdăcină umedă și alunecoasă. N-am apucat să mă țin de mâna curentă, căci într-o fracțiune de secundă m-am trezit cu nasul și palmele lipite de pământul moale, iar picioarele nu mai știam pe unde zburaseră.
- Ce faci, Bubu? Mă întrebă Vasi, întorcându-se să mă ajute, vizibil îngrijorat.
- Tu nu vezi? Ascult apa câzând pe pământ, mai avem puțin până la cascadă, duduie pământul. Numai din cauza ta mi-am luat trânta, că ți-am spus să nu ne mai alergi ca nebunul prin pădure. Tu nu vezi, că oricum ne-a prins întunericul?
- Trebuie să merg înainte ca să văd inscripțile de pe copaci.
- Și cu noi nu poți să le vezi? Sau vrei să fii tu primul?
Când în sfârșit se auzi râul căzând din înălțimi, era noapte. Mă usturau rău palmele și nu puteam distinge dacă erau murdare de noroi sau de sânge. L-am rugat pe Gigi să mi le lumineze cu singura laternă anemică pe care-o aveam. Era și sânge dar nu se vedeau cât de adânci sunt rănile. N-am putut să ne bucurăm de spectacolul Duruitoarei, trebuind să ne mulțumim doar cu zgomotul și-o umbră. Mi-am spălat mâinile în apa rece ca freonul și am încercat s-o surprind în toată splendoarea și torsionarea ei. N-am reușit să imortalizez decât un copac. Asta a fost. Vasi, mă alergase degeaba, iar singura mea grijă devenise să nu ne rătăcim și să petrecem noaptea rece cu fiarele pădurii.
- Stați mai încet, că nu văd pe întuneric, le spun fetelor încercând să calc printre rădăcini, întinse ca niște tentacule acaparatoare.
- Acum spui, Lili! Mă sperii când mă gândesc de câte ori ai condus noaptea.
- M-am boșorogit, Mari. Mi s-a dezlipit infraroșul de pe glob.
Am început să urcăm. Ca de obicei Vasi era cu cinci pași înaintea noastră, asta ca să citească primul semnul triunghiului. Deși se vedeau trunchiurile copacilor ca niște umbre, nu știu ce mi-a venit să compar bezna din jurul nostru cu ciocolata Kandia neagră, care-o mănâncau fetele de obicei, în zilele de post.
- Foșnește ceva în tufișul ăla, am zis înspăimântată, arătând cu degetul în direcția din care venise zgomotul.
- Normal, dacă e tufiș. Ce-ai vrea să scârțâie? Mă întrebă Vasi, iritat.
I-am cerut laterna lui Gigi și-am îndreptat-o într-acolo. Atunci am văzut reflexele a doi ochi de pisică, sticlind printre boscheți.
- Lupul! Am urlat înspăimântată.
- Să stăm grupați, ordonă speriat Vasi, uitându-se după noi, parcă numărându-ne.
- Grupați am fost și până acum. Dar, de ce nu te sacrifici tu pentru grup, s-o iei înainte ca până acum? Cred că a simțit miros de sânge.
Lupta pentru supraviețuire începuse să-mi dea puteri magice. Aveam la noi doar un breloc-lanternă rahitic și luminile slabe ale telefoanelor mobile. Regretam stacana de lanternă care zăcea frumos pe fundul paporniței mele, întru odihnă, pe patul cabanei. Căutam disperați indicatoarele pe copacii din jur, lipiți unul de altul, iar când acestea dispăreau, făceam cale întoarsă de unde plecasem cu câteva minute în urmă. Lupul nu se apropia prea mult, stătea la distanță și adulmeca prada. Se întâmplase exact ceea ce nu-mi dorisem: după dealul împăienjenit de brazi, răsărise astrul rece, luminând foarte clar corpul jigărit al amărâtului și balele care-i curgeau pe tufe ca niște fire țesute de paianjeni.
- A răsărit luna, le zic amicilor mei. Acu dacă începe să urle, adună toată haita flămîndă din Ceahlău.
- Lasă Bubu, le dai tu piciorul ăla beteag ca să-l mânânce și ne scapi pe toți.
- Da mai bine le-ai da tu prelungirea ta inutilă, îi zic îmbufnată. Hai să chemăm Salvamontul, să aducă elicopterul și targa, că eu nu mai pot, după ce că-s zdrențe de oboseală, mă mai stresează și animalul ăsta.
- Cred c-o să-l stresezi tu pe el, atunci când te va mesteca cu greață.
- Eu de tine vorbeam, Vasi. Gata, chem Salvarea, Salvamarul și Salvamontul. Nu mai fac un pas.
- Dacă-i chemi, eu mă ascund. Vor veni cu televiziunea să ne filmeze și vor râde toți prietenii de mine: “Uite-l pe trotter-ul Vasi!”
- Atunci, ascunde-te cu lupul în tufiș!
Ajunsesem la o plăcuță pe care scria că mai aveam o oră de mers. O oră infernală, cu răni în bocanci. Nu mai puteam. Nu mai aveam vlagă. Căutam în zadar o luminiță în față, printre groasele trunchiuri. Nici măcar o rază. În schimb, mutându-se de pe-o parte pe alta a șirului nostru indestructibil, luceau pofticioși după un brad, doi ochi căprui. Ne doreau. Þineam strâns în mâna dreaptă sau stângă, cuțitul de vânătoare, moștenit la divorț. Nu mă hotărâsem cu care mână să mă apăr pe mine și prietenii mei, dacă fiara ar fi îndrăznit înfometată să atace. După o porțiune de potecă dreaptă și după ce ne-am mai întors o dată din drum, ne-am luat după indicatoare și am început să urcăm o pantă destul de abruptă. Mă dureau toți mușchii și visam la o cadă cu apă fierbinte, pe jumate plină. În fața noastră, dincolo de deal s-au auzit niște strigăte. Brusc, prădătorul nostru zvâcnind după un copac a luat-o la fugă în direcția din care s-au auzit țipetele disperate.
- Ce bine că și-a găsit altă cină. Am scăpat.
Când în sfârșit am ajuns în vârful dealului, se făcu lumină. Era cabana. Pe terasa din față era un grup de tineri cu rucsacele în spate, iar lupul nostru se ridicase cu labele din față pe unul dintre băieți și-l lingea pe față.
- Unde-ai fost Lăbuș? Zise băiatul către animal, am crezut că te-au mâncat lupii.
- Nu pot să cred! Este un câine! Strig în gura mare după care am izbucnit toți în râs.
Am trecut toți pe lângă grupul de turiști care stătea în fața ușii, aruncându-i o privire plină de subânțelesuri patrupedului, iar Vasi a rămas să le dea raportul cum și-a petrecut Lăbuș ultimele ore. Din sala de mese se auzea muzică folk, era plin de lume iar la una dintre mese cântau un grup de patru fete…ba nu…după voci erau două fete și doi băieți, acompaniați de chitara unuia dintre ei. Noi nu mai eram în stare nici măcar să scoatem un sunet , ne-am dus sus și mă gândeam cu groază la momentul când ne vom descălța toți odată. Aveam bășici în talpile de gazelă iar unghile-mi intraseră-n carne. Ne-am șters picioarele cu șervețele umede, le-am dat cu o cremă mentolată și am încercat să ne odihnim vreo două ore. Era ora opt seara.
Când m-am trezit toți erau jos. Am încercat să mă cobor din pat, punând picioare-n pământ, sprijinându-mă pe ele. Junghiuri m-au trecut din talpă până-n măduva oaselor ce-mi intră-n cap. Am încercat să fac câțiva pași, dar parcă aveam picioarele afundate-n cimentul unei adânci fundații. Mai greu a fost cu scările pentru că nu le puteam coborî numai punând piciorul drept lângă stângul pe aceeași treaptă.
- Ce-ați pățit? Vă e rău? Mă întrebă o fată după glas.
- Nu. Doar mi-a nimerit scorbura cu pământ.
Grupuri din Alba-Iulia, București și Iași se adunaseră la o masă lungă și cântau în cor muzică folk. Aveam și noi un reprezentant din Brașov: pe Vasi. Tonul era dat de băiatul cu chitara care cânta foarte frumos. Avea un caiet plin de cântece iar unele dintre ele le știam și eu.
- Lili, joci Wist? Mă întrebă Simi după ce mă așezai la masă cu un pahar de coniac în față.
- Nu știu, dar mă învățați voi, ar fi culmea să și câștig.
Mă apucai să joc cărți cu prietenii mei, cântând și aruncând din când în când câte-o privire corciturii care parcă rânjea la picioarele stăpânului său.
“Trânti-te-ar nevoia Lăbuș, pe tine și pe tot neamul tău” i-am zis jivinei, zâmbind.
Stăpânul, uitându-se la noi cu gura până la urechi, se mai oprea din când în când din cântat, și-l mângâia pe cap în semn de laudă.
“Și tu râzi ca sfecla-n gura vacii, dacă nu eram noi, acum îți plângeai în pumni”
A doua zi de dimineață, am pornit spre casă rupți de oboseală. Abia așteptam să fac o baie parfumată și să-mi oblojesc rănile.
Ajungând acasă am deschis portiera…centura și…m-am prăvălit pe pietrișul din curte.









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!