Sunt pe un drum prăfuit... Sub un cer uitat de priviri, pe un loc neiubit de romani într-un sat neiubitor de oameni, se gasește o iesle, dornică a găzdui... se găsesc animale gata să fie cald pentru un copil...
Pe niște coline, în cantec de oi, cu miros de pustnici, și vorbă de "ciobani", departe de întelepți, aproape de inimi pure, se aude primul și singurul cor nepământesc, primul cor de îngeri... Concertul nu este în nici o sală, pe nici un afiș, iar ținuta este de gală: miroase a oaie, și e purtată doar în fiecare zi... Cum de sunt ei, auditoriul? Cum de sunt ei căutătorii pruncului culcat în iesle?
Pe no-name land din est, printre păgâni nebăgați în seamă, cerul se arată altfel unor magi...Stele sunt multe, dar nu și acea STEA... Oameni sunt mulți, dar puțini sunt ei, care vor să meargă până ce vor găsi refugiu, în locul unde steaua se va opri...
Pe podele de marmură, între cei mai înțelepți, cu aer din înaltă clasă, un rege, dar nu REGELE, este surprins când i se vrea răspuns, pentru niște nedoriți oaspeti... Acei rătăciți din răsărit, cu o veste de neșters, pentru rege, și pentru istorie, spun despre un prunc născut, în fața căruia natura își schimbă cerul, pentru care îngerii, aduc pământului... cer...
O ea, în privirile altora, însărcinată înainte de vreme, un el, respectând-o mult, iertând-o, dar nu acceptând fapta (vroia să o lase pe ascuns), uniți de adevărul din gura unui înger... Un el și o ea... Sub respirație de animale, în cald primitiv, aud prima respirație din Dumnezeu, primul scâncet al unui Dumnezeu, prima privire a lui Dumnezeu... Nu e nici un protocol… Nu sunt ambasadori, nu sunt cadouri, nu sunt mulți ochi înspre El, privire...
Singura ființă nepământească, cu gând să stea printre muritori, deși dinspre El, e risipă în parfum de veșnicie, deschide ochii, în cer de noapte, și găsește inimi pure, în trupuri de oameni simpli, de ciobani, și păgâni... Un astfel de început, fără zgomot, fără publicitate, doar ei puteau accepta...

Istoria își măsoară anii, înainte și dupa el, lumea își numește credința din EL, anul, este ales să își sfârșească zilele, amintindu-L...
NU s-a născut astăzi, în ieri-ul de acum două mii de ani, e sigur... Însă, ce nu au schimbat cuceritorii, ce nu au cucerit împărații, a schimbat El, anonimul din iesle: inimi...
În lumea întreagă, cuvântul “dar”, capătă sens, în acest sfârsit de an, de egoism, de uitare... Oamenii devin dar în priviri, în zâmbet, în vorbire... Chiar și cei care nu cred în EL, trebuie să accepte că o astfel de schimbare vine din recele de afară, din anonimul privirilor, din nebăgarea în seamă a omenirii, din ura bigoților, din îngustimea fanatismului spre înăuntru: numele celor iubiți, aniversarea unei speranțe, iubirea spre altul, ce îmi e aproape, sfărâmarea prejudecăților despre cel ce nu este ca mine... Și totul merge din noaptea aceea, uitată atunci, spre ziua din înăuntrul fiecărui "buchet de humă", ce alege să fie mai spre cum a fost EL, acest născut să cânte în omenire iubirea...

Drumuri prăfuite, coline uitate în prea mult zgomot, oameni sub cer dar nu cu priviri spre el, un el și o ea... Un ieri, regăsit atât de bine în astăzi... Un EL, în risipă de vorbire, în uitarea din spatele unui strigăt spre moarte al unor porci, în praful ce acoperă necitirea Scripturilor, caută loc pentru a ședea în inimi pline de egoism, de ambiții, de ură, de indiferență, unde oaspetele nu mai are loc... Îi dăm un grajd... în credința unor deraiați ai sorții, când casa este prea ocuptă cu Moșul înroșit, cu cadouri, cu multele bucate, cu vinul din belșug...
Sărbătorim Crăciunul, dar uităm de Cel născut și aniversat... Zidim monument acestei zile, dar nu mai știm nimic din ce a făcut... Scriem cărți despre El, dar îl cunoaștem atât de puțin... Vorbim despre EL, dar nu facem ce a făcut... Și astfel, pentru a mia oară, un cor cântă, dar auzit de puțini, cerul e altfel, dar puțini îl mai privesc, case sunt multe, dar încă se naște în grajduri... în suflet...