Cineva definește poezia - o înșiruire de cuvinte - altcineva - un șir de întrebări - un altul spune că e - o avalanșă de imagini, o pînză de cuvinte cu cîteva accente, un potop de idei? Mă întreb acum dacă e mai bine să nu găsești nicio idee sau să fie prea multe. Mă întreb dacă poezia pe care am scris-o pînă acum are sau nu o axă ideatică, dacă se întrevede dinafară ideea trecută din vertebră în vertebră în fiecare poem. Dacă da, o mai văd oare și alții? Dacă nu, mai are rost să scriu? E posibil să numești un text poezie dacă acesta nu cuprinde nicio idee? E oare demn să te consideri scriitor dacă ești autorul unor asemenea texte? Cum să renunțăm la ea, la acea utopică senzație că totul atinge o formă perfectă prin scris? Avem vocația de a jongla cuvintele în jurul nimicului. Cum să admitem raportarea artei la nimic? Îndrăzneala conținutului fără esență ne relevă eșecurile crescute în anonimat. Și mă întreb din nou, cît rost are starea fără idee în poezie? Cîtă rezistență îi oferă ea în fața hienelor devoratoare de slăbiciuni? Cît timp am pierdut, din viața asta, contemplînd nimicuri? Mai are rost să continuu?



*Voi sânteți la mine cei mai iubiți