Marea a fost rece cu mine azi. M-a primit cu o mătură de ciori gălăgioase. Și cioburi de ape.
Eșarfe țesute de curcubeu, toboganele se încolăceau în jurul soarelui care zâmbea, stingher, dintr-un colț de albastru-cenușiu îmbrăcat într-o pelerină de ceață. Doi bătrânei țineau din priviri zborul unui pescăruș care făcea rotocoale ce dispăreau după o tufă de nori morocănoși. Un tânăr își plimba gândurile pe nisipul ascuns de urme de scoici și alge degerate. Un miros de îndepărtare și amintirea oamenilor mării venea odată cu briza. Am rămas, un timp, cu ochii înțepeniți în colonia de stabilopozi asemenea unui șir de cămile ce se odihneau, după un lung drum fierbinte, în aburii propriei sudori. Valurile musteau la picioarele mele ca o pajiște după o ploaie abundentă.
M-am îndreptat spre un fel de chinez care-și ținea pălăria de paie un pic pe spate. M-am rezemat de umărul acestuia și am lăsat soarele să-mi facă masaj pe ceafă și pe spate. Din față, aerosolii îmi umflau nările. Pletele-mi fluturau zmeie buimace.
Singurătate străbătută, arar, de o fâșâială repetată și liniștitoare. Pentru o clipă, timpul se mutase la mine în suflet. Parcă devenise mut și surd și orb... De fapt, fără să-l simt, el continua să răstoarne brazdele trecerii. 90 80 90, clepsidra număra firele de nisip pe care le sufla vântul ca printr-un fluier. Se auzea, prelung, sirena unui vapor care pătrundea prin ușa secretă a orizontului. Seara se lăsa domol, ca un cearșaf de mătase aruncat la întâmplare. Furișat pe sub chipul meu, el m-a luat de mijloc și m-a tras aproape de trupul lui alungit cât un copac și m-a ținut așa, până ce timpul a ieșit din mine iar eu m-am trezit în cel mai maritim sărut.

(23 feb. 2010 )